Productivitatea - --- PDF

Preview

Summary

---...

Description

TEORIA PRODUCĂTORULUI Ca urmare a acţiunii firmelor, firme care atrag şi alocă resurse, le transformă în factori de producţie şi realizează bunuri, putem să cumpărăm tot ceea ce avem nevoie. Acţiunea firmelor cu finalitatea în realizarea şi transferul de bunuri economice şi servicii, este cunoscută ca activitate de producţie. Amplitudinea diversităţii bunurilor prezente pe piaţă ne va face să considerăm că în activitatea de producţie se manifestă o largă eterogenitate tehnică şi tehnologică a proceselor implicite. Din punct de vedere economic fiecare firmă, indiferent că produce covrigi sau automobile sau că vorbim despre micul magazin din colţul străzii sau de un gigant al economiei mondiale, poate fi caracterizată prin obiectivul său de obţinere a celui mai mare profit posibil şi prin manifestările variabilelor componente ale proceselor economice. Printr-o analiză în această direcţie, vom înţelege cum volumul diverselor categorii de costuri sau manifestarea eficienţei economice determină preţul pieţei, câştigul firmei, prin profit, sau al nostru prin gradul plăcerii de a trăi.

1. Echilibrul producătorului Pentru a înţelege comportamentul producătorului putem pleca de la o viziune simplă asupra acestuia, în care el încearcă, prin decizii fundamentate din punct de vedere economic, să realizeze o cât mai bună alocare a resurselor. Comportamentul său este subsidiar principiului maximizării efectelor economice dezirabile în funcţie de condiţiile specifice pieţei pe care acţionează, ce pot diferi din punct de vedere geografic, cultural sau politic. 1* Practic, agentul economic producător este acel agent economic ce nuanţează şi diriguieşte procesele reale astfel încât la final să poată fi caracterizate de o eficienţă economică cât mai ridicată. Deciziile unui agent economic se vor referi întotdeauna la volumul, structura şi calitatea resurselor de care are nevoie (materiale şi umane) şi la dimensiunea şi natura tehnologiilor pe care le consideră necesare în activitatea sa. Din acest punct de vedere comportamentul firmei diferă foarte mult în ceea ce priveşte orizontul de timp. În economie se face totdeauna distincţia între termen scurt şi termen lung. Aceste noţiuni sunt relative, nu le putem determina în mod standard, distincţia se referă la timpul necesar realizării modificărilor de natură extensivă şi structurală. Restricţiile de ordin tehnic implică un anumit orizont de timp necesar realizării investiţiilor reale care să permită modificarea volumului şi a naturii producţiei. Comportamentul firmelor depinde mult de factorul timp: pentru ca o firmă să-şi extindă capacităţile tehnice de producţie, ea trebuie să facă investiţii. De aceea, pe termen scurt producţia creşte doar pe baza creşterii consumului de muncă, iar factorul de producţie capital este fix. Pe termen lung, prin realizarea de investiţii, factorul de producţie capital devine variabil, astfel încât creşte numărul combinaţiilor de factori de producţie pe care firma le poate realiza. Termenul scurt şi perioada lungă de timp diferă mult ca mărime de la o firmă la alta şi de la o ramură economică la alta. De exemplu, pentru o firmă care activează în sfera distribuţiei o investiţie poate dura numai două luni, pe când în sectorul construcţiilor navale o investiţie se poate întinde pe o perioadă de câţiva ani. Pe termen scurt o firmă poate realiza doar substituţii între factorii de producţie, îmbunătăţirea performanţelor sale poate fi realizată doar ca urmare a artei manageriale de a combina factorii de producţie de o anumită calitate în anumite proporţii; în schimb, pe termen lung, un decident poate opta şi pentru schimbarea volumului factorilor de producţie alocaţi. Înainte de a înţelege relaţia existentă între eforturile implicate de către producător şi rezultatele obţinute va trebui să observăm care este relaţia dintre modul în care producătorul înţelege şi este capabil să utilizeze resursele şi rezultatele pe care el le va obţine. Practic vom analiza relaţia dintre cantitatea dintr-un factor de producţie alocată cu valori variabile şi volumul produselor realizate. În analiza pe termen scurt este raţional să credem că doar un singur factor de producţie este variabil, de obicei factorul muncă. Această accepţiune este rezultatul unei convenţii între economişti ce se fundamentează pe observarea proceselor reale. Producţia obţinută, pe termen scurt, ca urmare a modificării cantităţii de muncă, utilizată împreună cu o cantitate fixă de capital, se numeşte producţie, produs sau productivitate.

1* Preţul anumitor resurse sau accesul la altele poate diferi foarte mult în plan mondial; a desfăşura o activitate în domeniul gastronomiei într-un anumit spaţiu geografic poate fi considerat un exotism netolerabil în altul; realizarea anumitor articole de îmbrăcăminte specifice culturii occidentale poate crea probleme serioase în unele părţi ale lumii etc.

Producţia obţinută pe unitate de factor de producţie utilizat se numeşte productivitate medie. Ea se determină prin raportarea producţiei la cantitatea de factor de producţie consumată. Pentru cei doi factori de producţie, muncă şi capital, productivităţile medii se vor calcula astfel: WML = Q/L şi WMK = Q/K În toată această discuţie vom ignora faptul că o anumită cantitate de muncă răspunde cu rezultate mai bune în procesul de producţie dacă este considerată ca fiind dată o anumită cantitate de capital şi nu alta. Cu alte cuvinte, productivitatea unui factor de producţie analizat separat depinde de volumul alocărilor din ceilalţi factori de producţie. Atunci când sporim alocările de factor de producţie muncă, rezultatul imediat aşteptat este reprezentat de creşterea producţiei, însă în ce ritm se vor înregistra rezultatele? Răspunsul va fi dat de relaţia dintre diversele forme ale productivităţii. Modificarea producţiei determinată de modificarea cu o unitate a unui factor de producţie poartă numele de productivitate marginală. Ea se determină ca un raport între modificarea absolută a producţiei şi modificarea absolută a factorului de producţie, astfel: WmgL = ΔQ/ΔL şi WmgK = ΔQ/ΔK Întregul proces de producţie poate fi privit din punct de vedere matematic ca fiind expresia unei funcţii cu variabile multiple. Prima formalizare a funcţiei de producţie apare la marginalişti. Leon Walras este cel care scrie funcţia de producţie Q = φ(T,P,K,...), în care T reprezintă serviciul factorului pământ, P serviciile persoanelor şi K serviciile capitalului. Pornind de aici vom generaliza şi vom scrie funcţia de producţie ca: Q = f(I1, I2, I3,...), în care prin I vom nota categoriile de input (factori de producţie) ce stau la baza output-ului (producţiei) Q. Această funcţie de producţie arată producţia maximă ce poate fi obţinută cu input-urile menţionate, dată fiind tehnologia de producţie. Să ne amintim că pe termen scurt există factori de producţie variabili şi factori ficşi, pe când pe termen lung toţi factorii de producţie sunt variabili. Pentru variaţii infinit de mici ale factorilor de producţie, se poate considera că productivitatea marginală este derivata funcţiei de producţie în raport cu factorul de producţie considerat. Pentru factorul muncă vom scrie: WmgL = dQ/dL De exemplu, dacă funcţia de producţie îmbracă forma particulară Cobb-Douglas (Q = AK αLβ), în care A este o constantă, iar α şi β sunt coeficienţii de elasticitate ai producţiei în raport cu fiecare dintre factorii de producţie analizaţi, particularizând vom avea: Q = 6K1,5L2 Productivitatea marginală în raport cu factorul muncă se va scrie: WmgL = dQ/dL, adică: WmgL = 6K1,5 2L Această formă de exprimare a productivităţii marginale ne va fi foarte utilă în continuare, deoarece vom lucra numai în ipoteza că funcţia de producţie este continuă şi derivabilă. Ansamblul combinaţiilor de factori de producţie pentru care firma obţine aceeaşi producţie se numeşte curba de izoproducţie sau izocuantă. Reprezentarea grafică generală a unei izocuante (pentru substituirea imperfectă a factorilor de producţie) este:

Graficul 1. Curba de izoproducţie (izocuanta)

Deoarece pe o izocuantă producţia este constantă, putem scrie că: dQ = 0,

de unde rezultă că: dQ = Q’kdK + Q’LdL = 0, adică: Q’kdK = – Q’LdL ⇒ Q’L/ Q’K = –dK/dL Dar Q’L este productivitatea marginală a muncii, iar Q’K este productivitatea marginală a capitalului, astfel că vom putea scrie: WmgL/WmgK = – dK/dL Raportul – dK/dL este panta izocuantei şi poartă numele de rata tehnică marginală de substituţie, prin care vom înţelege preţul relativ la care un producător este dispus să înlocuiască un factor de producţie cu altul astfel încât producţia să nu se modifice. Puteţi observa că rata tehnică marginală de substituţie, numită şi rată marginală de substituţie, se determină ca un raport între cantitatea la care se renunţă dintr-un factor de producţie şi cantitatea câştigată din celălalt factor, astfel: RMS = – dK/dL Cum substituirea factorilor de producţie este de regulă imperfectă, este logic să presupunem că rata marginală de substituţie este în general descrescătoare, ceea ce echivalează cu afirmaţia că dificultatea substituirii creşte o dată cu substituirea. Dacă nu ar fi aşa, ar însemna că putem substitui la infinit, să spunem, munca prin factorul capital, adică la un moment dat firma ar putea funcţiona doar cu capital. Practic, rata marginală de substituţie arată arbitrajul pe care trebuie să-l facă managerul între om şi maşină. De exemplu, dacă o firmă renunţă la o maşină de încărcat marfă (de la 7 la 6 maşini), acest lucru va determina angajarea a 10 lucrători suplimentari (de la 13 la 23), RMS ar fi 1/10 = 0,1. La acelaşi preţ al unei maşini şi unui lucrător, este evident că firma nu trebuie să renunţe la maşină, ci dimpotrivă, să-şi mărească numărul de maşini de încărcat. Iată de ce în ţările cu forţă de muncă scumpă producţia este intensivă în capital, în schimb în ţările unde forţa de muncă este ieftină, este intensivă în muncă.

Graficul .2. Rata tehnică marginală de substituţie

Facem precizarea că, aşa cum există forme particulare ale curbelor de indiferenţă, există şi forme particulare ale curbelor de izoproducţie. Cele mai importante dintre acestea sunt substituibilitatea perfectă şi complementaritatea strictă. În cazul substituibilităţii perfecte, cantitatea dintr-un factor de producţie necesară pentru a substitui reducerea cu o unitate a celuilalt factor, astfel încât producţia să nu se modifice, rămâne constantă pentru orice combinaţie a factorilor de producţie. Cu alte cuvinte, rata marginală de substituţie este constantă de-a lungul curbei de izoproducţie. Substituibilitatea perfectă se reprezintă ca în graficul 6.3.:

Graficul 3. Substituibilitate perfectă

Graficul 6.4. Complementaritate strictă

Cazurile reale de substituibilitate perfectă sunt foarte rare; un exemplu ar putea să-l constituie substituţia între motorină şi benzină pentru o firmă ale cărei instalaţii pot funcţiona la aceiaşi parametri indiferent de combustibilii folosiţi. Complementaritatea strictă (graficul 6.4.) apare atunci când cei doi factori de producţie care stau la baza producţiei nu se pot folosi decât în proporţii constante. De exemplu, pentru o sută de savarine se utilizează doar combinaţia 5kg pesmet şi 4kg frişcă, în timp ce pentru cincizeci de savarine vom utiliza 2,5kg pesmet şi 2kg frişcă. Substituibilitatea perfectă şi complementaritatea strictă sunt mai degrabă modele teoretice, în practică dominând substituibilitatea imperfectă. Un producător îşi poate imagina diferite combinaţii de factori de producţie corespunzătoare unor niveluri date de producţie, dar atunci când decide ce, cât şi cum să producă apare problema resurselor financiare de care dispune. Ansamblul combinaţiilor de factori de producţie pe care consumatorul le poate realiza cu aceeaşi cheltuială formează izocostul producţiei. Dacă vom nota cu PK preţul factorului de producţie capital, cu PL preţul factorului de producţie muncă şi cu CT resursele financiare pe care producătorul doreşte şi poate să le cheltuiască pe cei doi factori de producţie, dreapta izocostului se va scrie: CT = K PK + L PL în care K şi L sunt cantităţile consumate din factorii de producţie. Ecuaţia poate fi scrisă şi sub forma: K = (– PL/ PK)L + CT/ PK Această formă ne permite să observăm că panta izocostului este: Panta izocostului = – PL/ PK Când L = 0 ⇒ K = CT/ PK, iar când K = 0 ⇒L = CT/ PL Dreapta izocostului se va reprezenta ca în graficul 6.5.

Graficul 5 Deplasarea izocostului în funcţie de resursele firmei

Atunci când cresc resursele de care dispune producătorul, dar preţurile factorilor de producţie nu se modifică, panta izocostului nu se modifică, dar izocostul se deplasează către dreapta; când resursele producătorului scad, dreapta izocostului se deplasează către stânga, aşa cum reiese din graficul 6.6. Când se modifică preţul factorilor de producţie, izocostul devine mai abrupt sau mai plat, în funcţie de raportul dintre preţurile celor doi factori. Dacă se modifică preţul unui singur factor de producţie, izocostul se deplasează către dreapta când preţul scade şi către stânga când preţul creşte:

Graficul 6. Deplasarea izocostului în funcţie de preţul factorului muncă

Avem acum toate cunoştinţele necesare pentru a discuta despre optimul producătorului. Producătorul, la fel ca şi consumatorul, va încerca să producă maximum posibil cu resursele de care dispune, ceea ce înseamnă că producţia este optimă în punctul de tangenţă al dreptei izocostului la curba de izoproducţie (graficul 6.8.). În punctul M, punct de tangenţă, curba de izoproducţie şi izocuanta au aceeaşi pantă, ceea ce înseamnă că putem scrie următoarea relaţie: RMS = WmgL/WmgK = – dK/dL = PL/ PK Remarcaţi asemănarea cu comportamentul consumatorului: maximizarea producţiei şi minimizarea consumurilor pe unitate de produs necesită egalizarea raportului dintre productivităţile marginale şi preţul factorilor de producţie la fel cum la consumator exista egalitatea dintre utilităţile marginale şi preţul bunurilor de consum. Cu alte cuvinte, producătorul urmăreşte să-şi maximizeze producţia obţinută sub constrângerea resurselor cheltuite.

Graficul 7 Optimul producătorului

În condiţiile în care cresc resursele financiare al firmei, aceasta poate produce mai mult, astfel că optimul producătorului se deplasează către dreapta. Reciproca este şi ea adevărată, după cum observaţi din următorul grafic:...