Septimiu-chelcea-tehnici-de-cercetare-sociologica1 PDF

Preview

Summary

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE CURSUL: TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ Prof. univ. dr. Septimiu CHELCEA Bucureşti – 2001 Cuprins Cuvânt înainte........................................................................................................................................

Description

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

CURSUL:

TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ

Prof. univ. dr. Septimiu CHELCEA

Bucureşti – 2001

Cuprins

Cuvânt înainte.......................................................................................................................................... 7

Capitolul 1. Cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică a vieţii sociale ....................................... 9 Capitolul 2.

Probleme metodologice în cercetările socioumane empirice....................................... 23 l. Metodologia cercetăriilor socioumane empirice..................................................... 23 2. Analiza ipotezelor în cercetările socioumane empirice .......................................... 35

Capitolul 3.

Analiza conceptelor sociologice ................................................................................. 45

Capitolul 4.

Măsurarea în ştiinţele sociale şi comportamentale ..................................................... 55

Capitolul 5.

Tipuri de cercetări socioumane................................................................................... 65

Capitolul 6.

Chestionarul în cercetarea sociologică........................................................................ 73

Capitolul 7.

Interviul ca tehnică de cercetare ştiinţifică ............................................................... 125

Capitolul 8.

Metoda observaţiei.................................................................................................... 145

Capitolul 9.

Experimentul în ştiinţele socioumane....................................................................... 159

Capitolul 10.

Studiul documentelor sociale.................................................................................... 197

Capitolul 11.

Tehnicile de analiză a conţinutului comunicării ....................................................... 219

În loc de încheiere ............................................................................................................................... 233 Bibliografie.......................................................................................................................................... 235

Cuvânt înainte Punem la dispoziţia studenţilor care se sepecializează în alte domenii decât cel al sociologiei o selecţie de teme de metodologie a cercetării sociologice şi prezentarea succintă a principalelor metode şi tehnici de investigare a realităţii sociale. Cei dornici de însuşirea în profunzime a problematicii cunoaşterii vieţii sociale şi de dobândirea competenţei de cercetător ştiinţific pot consulta manualul nostru Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative (Bucureşti, Editura Economică, 2001, 656 p.), destinat viitorilor sociologi. Prezenta versiune a manualului acoperă programa cursului universitar Tehnici de cercetare sociologică (un semestru), prevăzut pentru studenţii anului al II-lea (cursuri de zi şi IDD) de la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice “David Ogilvy” (SNSPA). În prima parte manualul prezintă notele distinctive ale cunoaşterii ştiinţifice, încercând să punem în evidenţă necesitatea fundamentării metodologice a investigaţiilor sociologice de teren, concrete, empirice. Dacă este adevărat că “cel mai practic lucru este o bună teorie”, tot atât de adevărat este şi faptul că “nu există cercetare sociologică mai bună decât metodologia şi teoria pe care se fondează”. Teorie, metodologie, metode, tehnici şi procedee – iată o înlănţuire la fel de puternică ca si fiecare verigă ce o compune. Nu ne este permis să scurtcircuităm demersul cercetării sociologice: să începem cu alcătuirea şi aplicarea instrumentelor de investigaţie, fără să alegem paradigma explicativă cea mai adecvată. Este, de asemenea, sortită eşecului tentativa de cercetare empirică, de teren, care nu porneşte de la analiza conceptuală şi de la ipoteze valide. Partea a doua a cursului este alcătuită dintr-o suită de monografii vizând metodele anchetei (cu tehnicile chestionarului şi interviului de cercetare), observaţiei (cu tipurile ei), experimentului (de laborator, de teren, invocat, mintal etc.) şi analizei documentelor (biografii sociale, statistici ş.a.m.d.). Cele patru principale metode ale sociologiei, anterior menţionate, beneficiază de numeroase tehnici şi proceedee de culegere a informaţiilor şi de prelucrare a datelor. Ne-am oprit doar la cele mai frecvent utilizate. Nu am adus în discuţie prelucrarea datelor (analiza lor statistică) şi nici nu ne-am referit la exigenţele redactării raportului de cercetare. (Am făcut acest lucru în Cum să redactăm în domeniul ştiinţelor socioumane, Bucureşti, Editura SNSPA, 2000, 150 p.). Pe parcursul celor unsprezece capitole ale lucrării, am folosit interşanjabili termenii de “sociologie”, “ştiinţe socioumane”, “ştiinţe sociale şi comportamentale”. Vreau să cred că cititorul sagace nu va căuta “ceartă de cuvinte”. Şi mai vreau să cred că studenţii vor completa cu lecturi extinse şi fundamentale acest text, pe care îl consider introductiv. Prof. univ. dr. Septimiu Chelcea

Capitolul 1

Cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică a vieţii sociale • • • • • •

Cunoaşterea comună: caracteristici Caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice Rolul paradigmelor în cercetarea ştiinţifică Cunoaşterea ştiinţifică şi valorile sociale Termeni cheie Probleme recapitulative

Primul mare precursor al investigaţiei sociologice empirice, Aristotel (383 – 322 î.e.n.), scria în cartea întâi a Metafizicii că filosofia s-a născut din uimire. Acelaşi lucru se poate spune şi despre sociologie. Dacă filosofii şi-au îndreptat privirea spre stele, punându-şi întrebări despre originea Universului şi, apoi, despre caracterul cunoaşterii înseşi, sociologii au privit Terra întrebându-se despre existenţa omului în societate şi, mai târziu, despre modalităţile de cunoaştere a traiului laolaltă al oamenilor. Claude Javeau (1988) apreciază că sociologia nu a depăşit, ca alte ştiinţe, „stadiul discuţiilor despre fundamentele cunoaşterii în domeniu”. Vom comenta această problemă într-un alt capitol al lucrării; acum să vedem ce întrebări au formmulat „analiştii clasici” ai vieţii sociale. Aşa cum preciza C. Wright Mills (1916 – 1962), ei au încercat să răspundă la trei grupe de întrebări, şi anume: • „Care este structura acestei societăţi particulare ca întreg? Cum diferă ea de alte orânduiri sociale? Care este, în interiorul societăţii, semnificaţia fiecărei trăsături particulare pentru continuitatea ei şi pentru transformarea ei?” (Mills, 1959/1975, 35). Promotorul sociologiei contestatare din America anilor 1950–1960 remarca faptul că sociologia se preocupă în primul rând de „interrelaţiile şi interdependenţele componentelor societăţii, precum clasele sociale, formele fundamentale ale muncii, forţele de socializare majore (structura familiei, educaţia, organizaţiile sociale), regulile şi formele controlului social care organizează o societate” (Baker,1988, 6). • Cel de-al doilea grup de probleme care au stat şi rămân în atenţia sociologiei îl constituie întrebările de tipul: „Ce loc ocupă această societate în istoria omenirii? Ce mecanisme duc la schimbarea ei? Care este locul acesteia în dezvoltarea umanităţii în ansamblul ei şi care este semnificaţia ei pentru această dezvoltare? Care sunt influenţele pe care le suferă şi pe care le exercită aspectele studiate în cadrul perioadei istorice în care se manifestă? şi, în ce priveşte această perioadă, care sunt trăsăturile ei esenţiale? Prin ce se deosebeşte ea de alte perioade? Care sunt modurile ei caracteristice de făurire a istoriei?” (Mills,1959/1975, 35). Dacă primul grupaj de întrebări viza structura socială, acest al doilea grupaj are în vedere schimbarea socială.Sociologii încearcă să înţeleagă şi să explice ştiinţific schimbările din societate de-a lungul istoriei: schimbările din structura familiei, modificarea formelor de socializare, transformarea muncii, deplasarea centrului de greutate a vieţii sociale spre organizaţiile formale etc. • În fine, al treilea grup de întrebări se concentrează asupra studiului personalităţii şi a raporturilor individ-societate: „Ce tipuri de bărbaţi şi femei predomină în această societate şi în această perioadă? şi ce tipuri vor predomina în viitor? Cum sunt ele selectate şi formate, emancipate şi reprimate, senzibilizate şi opacizate? Ce tipuri de natură umană se revelează în conduită şi caracter în această societate, în această perioadă? şi ce semnificaţie are pentru natura umană fiecare dintre trăsăturile societăţii pe care le examinăm?” (Mills,1959/1975, 35-35).

TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ

5

Cele trei grupuri de întrebări identificate de C. Wright Mills în opera marilor sociologi, indiferent de problemele specifice pe care le-au abordat, reflectă concepţia autorului despre obiectul sociologiei ca studiu al influenţelor reciproce dintre om şi societate, dintre biografie şi istorie. Imaginaţia sociologică permite înţelegerea relaţilor dintre istorie şi biografie, pornind de la premisa că fiecare individ îşi trăieşte biografia într-o perioadă istorică determinată, contribuind la configurarea societăţii şi fiind, în acelaşi timp, un produs al societăţii. Întrebările care şi le-au pus şi le pun în continuare analiştii sociali îi frământă şi pe oameni obişnuiţi, fără o imaginaţie sociologică educată, sistematică. Cine nu s-a întrebat după evenimentele din decembrie 1989: ce societate edificăm? Prin ce se diferenţiază aceasta de societatea totalitară de care ne-am despărţit? Cum influenţează economia de piaţă asigurarea drepturilor omului? Oamenii se întreabă: de ce a crescut exploziv infracţionalitatea? De ce au scăzut producţia şi nivelul de trai? Care sunt cauzele extinderii ca o plagă a corupţiei? Ce fel de oameni sunt cei care şi-au schimbat instantaneu convingerile politice declarate? Prin ce se caracterizează întreprinzătorul ca tip uman impus de societatea în tranzaţie de la totalitarism la democraţie? Cum se exercită justiţia socială în perioada de tranziţie postcomunistă? Neavând calitatea spirituală a imaginaţiei sociologice, „forma cea mai fertilă a conştiinţei de sine”, oamenii necultivaţi sociologic nu reuşesc să vadă legătura inseparabilă dintre viaţa individului şi istoria societăţii, nu înţeleg seismele sociale, evoluţia socială rapidă şi faptul că vechile norme şi valori nu îi mai pot orienta într-o lume a concurenţei şi confliectelor. Este scopul cercetării din domeniul ştiinţelor sociale comportamentale de a explica necazurile personale şi conflictele sociale, de a propune modalităţi de depăşire a neliniştei, anxietăţii, panicii sau indiferenţei şi apatiei. „Epoca noastră este cea a neliniştei şi a indiferenţei” – spunea C. Wright Mills în urmă cu mai mult de patru decenii. Această caracterizare este de o mare actualitate pentru societatea romînească de azi. De aceea cercetarea socioumană trebuie să evidenţieze care sunt valorile ameninţate şi cine le ameninţă; ea trebuie să contribuie la depăşirea „necazurilor personale generate de mediu” şi la soluţionarea „conflictelor publice ale structurii sociale”.

Cunoaşterea comună: caracteristici Trăind în societate, fiecare individ îşi însuşeşte în cursul existenţei sale o sumă de cunoştinţe despre traiul laolaltă al oamenilor. Aceste cunoştinţe se bazează pe experienţa directă a indivizilor. Este ceea ce numim „cunoaşterea comună” (sau „spontană”, „cotidiană”, „la nivelul simţului comun”, „la nivelul bunului simţ”). Cunoaşterea comună „nu este altceva decât însusirea de către agentul cunoscător a unei informaţii legate nemijlocit de condiţiile praxiologice în care acţionează” (Popa, 1972, 29). În activitatea lor practică oamenii, ca agenţi cunoscători individuali sau colectivi, utilizează cunoştinţele dobândite anterior, transmise cu ajutorul limbajului natural de la o generaţie la alta în procesul socializării. Structura şi configuraţia activităţilor practice contemporane, modul de raportare la mediul natural şi social, sistemul de valori, orizontul cunoştinţelor anterioare alcătuiesc – aşa cum preciza Cornel Popa – ”situaţia praxiologică determinată” în care se realizează actul cunoaşterii. Serge Moscovici şi Milles Hewstone (1983) definesc simţul comun ca pe un „corpus de cunoştinţe fondat pe tradiţiile împărtăşite şi îmbogăţite de mii de observaţii şi experienţe sancţionate de practică” (apud Fischer, 1990, 56). Simţul comun, la care apelăm cu toţii pentru a explica ceea ce se întîmplă şi pentru a prevedea ce se va întîmpla, se derulează în două etape. În prima etapă, în mod spontan, ne facem o idee despre evenimentele trecute. Este o imagine imprecisă produsă de mecanisme psihice necontrolate raţional. Simţul comun se bazează pe metode informale. Se vorbeşte astfel despre intuiţia excepţională a unor persoane ca ceva dat, înnăscut. Astfel de persoane „simt”, intuiesc, dacă cineva spune adevărul sau nu. Dacă sunt întrebate, însă, nu pot spune cum au procedat, ce argumente au avut în vedere etc. Alte persoane sunt capabile să „diagnosticheze” dintr-o privire starea de spirit a celor cu care vin în contact. Se vorbeşte astfel despre proverbiala „intuiţie feminină”. Cea de-a doua etapă în cunoaşterea la nivelul simţului comun constă în extrapolarea explicaţiilor de la situaţiile trecute la cele prezente sau viitoare. Evident, această extrapolare nu se face în termeni de probabilitate, ci într-o modalitate mecanicistă de transpunere a explicaţiilor de la o situaţie la alta. După modul de dobândire a

6

Septimiu CHELCEA

cunoştinţelor, simţul comun are două forme esenţiale: simţ comun de primă mână şi simţ comun de mână a doua (Moscovici şi Hewstone, 1983). Simţul comun de primă mână reprezintă ansamblul cunoştinţelor spontane fondate pe experienţa directă a agenţilor cunoscători. Un jurist cu experienţă de multe ori îşi dă seama intuitiv de partea cui este dreptatea. În mod spontan „simte” că o mărturie este falsă. Dacă respectivul jurist a citit lucrări de psihologie şi sociologie judiciară, va utiliza cunoştinţele dobândite, făcând apel la ceea ce se numeşte „simţ comun de mână a doua”, adică „ansamblul cunoştinţelor ştiinţifice transformate în imagini şi folosite în practică. În procesul judiciar, depăşindu-se cunoaşterea la nivelul simţului comun, se face apel la cunoaşterea ştiinţifică, respectiv la expertiza psihologică. Dintotdeauna activităţile practice (vânătoarea şi pescuitul, culegerea şi cultivarea plantelor, meşteşugurile etc.) s-au realizat pe baza cunoştinţelor dobândite de cei ce realizau aceste activităţi şi transmise apoi verbal din generaţie în generaţie. Iniţial, aceste cunoştinţe reduse ca volum, nesistematice, cu caracter prescriptiv (nu explicativ), rămânând la nivelul fenomenal, fără a surprinde raporturile cauzale, de esenţă, erau singurele care orientau producerea celor necesare traiului. Cu timpul, producţia a început a fi din ce în ce mai mult ghidată de ştiinţă, de cunoaşterea teoretică, iar în prezent ştiinţa a devenit un instrument decisiv în optimizarea acţiunilor umane. Rezultă din cele arătate că între activitatea practică a oamenilor şi activitatea de cunoaştere există o largă interferenţă, că tipul cunoaşterii comune a fost în decursul evoluţiei societăţii depăşit de cunoaşterea ştiinţifică. şi în ceea ce priveşte cunoaşterea societăţii, a traiului laolaltă al oamenilor, asistăm la acelaşi proces de depăşire, prin apariţia şi evoluţia sociologiei şi a celorlalte discipline socioumane, a cunoştinţelor la nivelul simţului comun de către cunoaşterea teoretică. A rămâne în cunoaşterea societăţii la nivelul simţului comun ”înseamnă a-i acorda acestuia o autoritate pe care el n-o mai are de multă vreme în celelalte ştiinţe” (Durkheim, 1895/1974, 35). Sociologia, atrăgea atenţia întemeietorul şcolii sociologice franceze, Émile Durkheim (1858–1917), în prefaţa la ediţia I (1895) a lucrării Regulile metodei sociologice, „nu trebuie să consiste într-o simplă parafrază a prejudecăţilor tradiţionale, ci să ne facă să vedem lucrurile altfel de cum apar omului de rînd; căci obiectul fiecărei ştiinţe este de a face descoperiri, şi orice descoperire deconcertează mai mult sau mai puţin opiniile acceptate”. Analizând trecerea de la cunoaşterea spontană a fenomenelor şi proceselor sociale la cea ştiinţifică, Henri H. Stahl (1901–1991) arăta în Teoria şi practica investigaţiilor sociale (1974, 75) că la nivelul simţului comun cunoaşterea are un caracter iluzoriu datorită unei serii de factori. Enculturaţia, transmiterea culturii de la o generaţie la alta, are efecte limitative asupra cunoaşterii. Limba ca element al culturii, prin bogăţia vocabularului şi prin sintaxă, condiţionează modul de a judeca al oamenilor. Din punct de vedere psihologic, limbajul uman reprezintă matricea internă pe care se structurează şi se dezvoltă întreaga organizare psihică a individului. Cercetările comparative interculturale au relevat modul în care anumite caracteristici lingvistice influenţează procesul gândirii. În limba hopi (vorbită în nord-estul statului Arizona, SUA) nu există un substantiv pentru timp şi nici un sistem temporal-verbal (trecut, prezent, viitor). Procesul de gîndire se realizează în categoriile lingvistice existente. Lingvistul şi antropologul Benjamin Lee Whorf aprecia că percepţia lumii înconjurătoare este condiţionată de caracteristicile gramaticale şi semantice ale limbii subiectului cunoscător. Limba hopi se diferenţiază de limba engleză prin tendinţa de a implica individul în mediul său de viaţă, limba engleză detaşîndu-l (Beryl Lieff Benderly, 1981). Într-o serie de experimente s-a demonstrat influenţa limbajului, ca element al culturii, asupra procesului de memorare: un lucru este mai uşor readus în memorie dacă pentru el există un termen lingvistic corespunzător. Acest fapt a fost pus în evidenţă comparându-se performanţele populaţiei de limbă engleză şi de limbă zuni (pentru care există un singur termen desemnând atât culoarea portocaliu, cât şi culoarea galben) într-un test de recunoaştere a culorilor. Cercetări asemănătoare, care evidenţiază modelarea gândirii de către limbă, ca element al culturii, au fost realizate pe populaţia navaho şi euroamericană (J. B. Caaroll şi J. B. Casagrande, 1958). Pe Terra se vorbesc între 2000 şi 3000 de limbi (numărul lor nu poate fi bine precizat pentru că mai există încă teritorii neexplorate, dar şi pentru că este foarte greu de stabilit dacă o populaţie vorbeşte o limbă aparte sau un dialect). Nu toate aceste limbi au ajuns la acelaşi grad de dezvoltare în ceea ce priveşte vocabularul, volumul lui. Am arătat deja că în unele limbi lipsesc termenii care definesc proprietăţi ale lucrurilor şi fenomenelor din lumea înconjurătoare. În alte limbi, pentru aceeaşi realitate există nu unul ci mai multe cuvinte. De exemplu: la eschimoşi există cuvinte diferite care denumesc zăpada (îngheţată, apoasă, zgrumţoasă, imaculată, învechită ş.a.m.d.). La populaţia din zonele deşertice

TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ

7

ale Africii există mai multe cuvinte care denumesc nisipul (fin, strălucitor, mare, mărunt, sfărâmicios, etc.) In limba marathi, vorbită de circa 40 de milioane de oameni din vestul Indiei, există opt cuvinte onomatopeice pentru a designa râsul: hudu-hudu = râsul gingaş al bebeluşului: hadahada = râsul zgomotos al acestuia: faidi-faidi = râsul vulgar: has-has = râsul aprobator: hohohoho = râsul în hohote: hihi = râsul nechezat: fâs-fâs = râsul batjocoritor: haia-haia = râsul de complezenţă (Apte, 1985). Un alt factor care limitează cunoaşterea spontană este socializarea, procesul de formare a personalităţii în acord cu normele şi valorile societăţii în care individul se naşte şi trăieşte. Socializarea primară are un rol primordial în formarea personalităţii pentru şi într-o anumită cultură. Socializarea primară începe încă din primele săptămîni de viaţă ale copilului şi îşi pune amprenta generând personalitatea de bază, caracteristică une...