Acțiunea externă a UE în criza iugoslavă PDF

Preview

Summary

Eseu PESC...

Description

Cezar Petrescu RISE III

Acțiunea externă a UE în criza din Iugoslavia. Studiu de caz, BosniaHerțegovina.

Sfârșitul Primului Război Mondial a dus la apariția de noi state pe harta Lumii. Iugoslavia se înscrie și ea în această categorie de state, fiind rezultatul dezmembrării a două mari imperii, cel austro-ungar și cel otoman. Cunoscută sub numele de “Regatul sârbo, croato, sloven” până în 1929, Iugoslavia s-a confruntat încă de la începuturile sale cu un mozaic de etnii și confesiuni religioase, care la începutul anilor ’90 aveau să-și înceapă căutarea independenței și formarea unor noi entități statale care să exprime realitatea prezentă pe teren. Probabil perioada cea mai stabilă pentru statul iugoslav s-a suprapus cu durata de timp în care Tito, cunoscut pentru influența și aportul pe care l-a adus rezistenței iugoslave împotriva puterilor Axei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Moartea sa în anul 1980 a însemnat începutul sfârșitului statului iugoslav prin renașterea ideilor naționaliste, care se accentuaseră în ultima parte a vieții conducătorului iugoslav cu origini croate.

Pe fondul prăbușirii comunismului în Europa Centrală și de Est, între anii 1989 și 1991, iese la iveală problema iugoslavă, problemă care avea să fie privită ca o mare surpriză de către întreaga scenă internașională. Opinia publică internațională a văzut în căderea “Cortinei de Fier” sfârșitul Războiului Rece și, implicit, sfârșitul conflictelor europene și nu numai. Comunitatea Europeană, înființată în 1957, a văzut acest context favorabil pentru a își amplifica influența politică și economică pe întregul cuprins al continentului european, în special în partea centralestică a acestuia. După cum vom putea observa în cadrul acestei lucrări, climatul “relaxat” în care se regăseau majoritatea actorilor a reprezentat una dintre principalele probleme care a permis pornirea și escaladarea conflictului din Iugoslavia. Gradul extrem de ridicat de violență, care a ajuns până la genocid, redă lipsa de inspirație pe care CE și apoi din 1994 UE l-au avut în timpul sângerosului conflict..

Cezar Petrescu RISE III

Studiul de caz este reprezentat de acțiunea întreprinsă de CE în cadrul problemei Bosniei și Herțegovinei. Pe fondul îmbunătățirii cooperării dintre guvernele statelor europene și CE și a creșterii interesului statelor pentru securitatea europeană și cea din apropiata vecinătate apare criza Iugoslavă, care se afla aproape de inima continentului european. Această ambiție a CE de a deveni influentă în ceea ce privește problemele pe care Europa le-a înfruntat a existat încă de la formarea acesteia, din 1957, însă emergența NATO și lipsa unei coerențe politice între guvernele europene în ceea ce privește dezvoltarea independentă a unei forțe armate comune constituite fără ajutorul americanilor a făcut ca influența Bruxelles-ului ca fie palidă în rezolvarea problemelor de natură externă.1 Războiul Civil Iugoslav avea să înceapă cu dezlipirea Sloveniei și Croației la data de 25 iunie, 1991 de federația iugoslavă. Exemplul a fost adoptat și de Macedonia în decembrie același an, pentru ca peste trei luni bosniacii musulmani să declare și ei secesiunea față de fererație. Cum starea de război intrase deja în vigoare, Serbia și Muntenegru au creat o nouă federație în 27 aprilie 19922 și sub noua organizare se vor concentra pe parcursul următorilor trei ani să înlăture, folosind orice fel de metode, rezistența pe care o întâmpinau în regiunea Bosniei și Herțegovinei. De precizat faptul ca acestă regiune este constituită din punct de vedere etnic de trei mari grupuri, acestea fiind bosniacii care sunt musulmani în marea lor majoritate, croații catolici și sârbii ortodocși.

Când CE a recunoscut independența Croației și a Sloveniei în 1991, a solicitat ca un referendum să fie organizat și în cazul Bosniei. Pentru a fi siguri de rezultatul votului, elitele non-sârbești au obstrucționat accesul la vot bozniacilor de etnie sârbă, astfel independeța Bosniei și Herțegovinei este declarată oficial pe data de 3 martie 1992, Izetbegovic fiind primul președinte ales al statului nou creat. Negocierile pornite de CE cu reprezentanții celor trei grupuri etnice ale Bosniei la începutul anului 1992 au fost primul pas greșit pe care reprezentanții 1 Robert Dover, „The EU and the Bosnian Civil War 1992–95: The Capabilities–Expectations Gap at the Heart of EU Foreign Policy”, European Security, vol. 14, nr. 3, septembrie 2005, p. 297. 2 „Yugoslavia | former federated nation [1929–2003]”, Encyclopedia Britannica, https://www.britannica.com/place/Yugoslavia-former-federated-nation-1929-2003, data accesării 23 mai 2018.

Cezar Petrescu RISE III

europeni l-au facut în cadrul acestei probleme. Fiecare dintre versiunile propuse de aceștia pentru diviziunea Bosniei, urmand criterile etnice, a fost respinsă de fiecare dintre cele trei grupuri etnice. Chiar și așa, CE recunoaște noul stat, iar acesteia i se alătură imediat și Statele Unite ale Americii. Acest act a reprezentat o provocare pentru bosniacii sârbi, care pornesc cu ajutorul Belgradului asaltul asupra orașului Sarajevo. După aproape 2 luni de ofensivă trupele sârbe reușesc să aducă sub controlul lor aproape două trimi din teritoriu, principalele ținte fiind cetățenii de origine bosniacă-musulmană și croații. Astfel, în jurul lunii mai, unitățile armate și echipamentul militar au fost puse sub comanda generalului bosniac de etnie sârbă, Ratko Mladic.3 Din vara anului 1992 a început rezistența forțelor croato-bosniace, iar în 1994 cele două părți ajung la decizia comună de a creea o federație între cele două entități etnice. Un alt factor important l-a reprezentat modul în care ONU s-a facut simțită în regiune. Refuzând să intervină la început, Națiunile Unite trimit totuși trupe care să faciliteze distribuirea ajutoarelor umanitare rezervate civililor din zonă, pentru ca mai apoi să declare anumite regiuni ca fiind sigure. Una dintre aceste zone sigure a fost și Sebrenica, însă ONU nu a reușit să asigure siguranța civililor iar Sebrenica a devenit sinonimul purificării rasiale a mai mult de 7000 de bosniaci de sex masculin și a deportării a peste 20000 de civili spre alte localități. Acest episod reprezintă cea mai mare crimă în masă înregistrată în Europa, de la Al Doilea Război Mondial și până în prezent.4 Acțiunea ofensivă combinată a forțelor croato-bosniace, la care s-a adăugat implicare NATO începând cu anul 1994, a devenit din ce în ce mai apăsătoare pentru sârbi, astfel în 1995 aceștia își dau acordul de a începe discuțiile premergătoare păcii. Cei care aveau să preia inițiativa nu a fost europenii, ci americanii, care reușesc la Dyton să pună capăt conflictului armat din Bosnia și Herțegovina. Una dintre principalele probleme de comunicare între combatanți și CE sau UE, a fost reprezentată de faptul că majoritatea partenerilor UE, în special la acea vreme, au preferat să-și întărească legăturile în mod individual, cu statele vestice. Preferința bilateralismului, combinată cu atitudinea împărțită în ceea ce privea chestiunea iugoslavă a liderilor europeni au făcut ca dezvoltarea unei politici externe și de securitate comună să fie una greoaie, în contextul în care 3 Ibidem. 4 „Srebrenica massacre | Facts, History, & Photos”, Encyclopedia Britannica, https://www.britannica.com/event/Srebrenica-massacre, data accesării 23 mai 2018.

Cezar Petrescu RISE III

acesta își căuta noul rol în ceea ce privesc afacerile internaționale.5 O altă problemă de care s-au lovit cei de la Bruxelles cea a modului în care scena internațională vedea respectiva problemă. Popoarele slave, în special rușii, avea pretenția ca UE să arate o mai mare înțelegere față de situația în care se aflau sârbii, în timp ce lumea musulmană se aștepta să fie o protecție mai mare pentru bozniacii musulmani. O altă acțiune întreprinsă de UE s-a dovedit a fi intr-un caz bună, dar în altul nepotrivită. Aici este vorba despre recunoșterea, pe rând, a Croației și mai apoi a Bosniei și Herțegovina. Dacă în primul caz, acest lucru a dus la sfârșitul războiului dintre croați și sârbi, în cazul Bosniei a însemnat declanșarea conflictului în regiune. Strategia pe care a urmat-o UE de-a lungul conflictului s-a bazat în mare parte pe o combinație de sancțiuni economice și embargo în ceea ce privește armele și negocieri permanente cu părțile antrenate în conflict. UE a sprijinit interdicția de circulație a zborurilor civile deasupra Bosniei și a reușit într-o anumită măsură să îngrădească criza prin ajutoarele umanitare pe care le-a oferit cât și prin apelul pe care l-a facut celorlalte organizații internaționale, precum ONU sau NATO. 6 Planurile de construcție a noii ordini post-conflict au avut ca element de bază împiedicarea unei viitoare partiții a Bosniei, care ar fi dus la formarea Serbiei Mari și a Croației Mari. Acestea s-au concretizat prin inițiativele și planurile de pace realizate sau sprijinite de UE, cum ar fi Planul Vance-Owen , inițiativa Kinkel-Juppe și planul de acțiune a UE (toate în 1993). Prin această abordare, UE nu a permis reîntoarcerea actorilor vest-europeni la politicile de putere și alianță clasice în chestiunea balcană.7 Chiar și așa, UE a recunoscut dificultatea pe care a avuto în negocierile întreprinse cu statele parte a conflictului, în special în situațiile în care SUA sau Rusia nu luau parte la negocieri. Criza iugoslavă a reprezentat momentul în care au ieșit la iveală marile diferențe de abordare a problemei securității și a modurilor de cooperare între UE și SUA. În timp ce europenii au fost preocupați de managementul crizei încă de la începuturile conflictului, SUA au încercat să păstreze o oarecare distanță față de problemă și au urmat exemplul UE în special în 5 Pavel Baev et al., „THE IMPLICATIONS OF THE YUGOSLAV CRISIS FOR WESTERN EUROPE’S FOREIGN RELATIONS”, pp. 1, 2. 6 „EU arms embargo on the former Socialist Federal Republic of Yugoslavia | SIPRI”, https://www.sipri.org/databases/embargoes/eu_arms_embargoes/yugoslavia, data accesării 26 mai 2018. 7 Pavel Baev et al., „THE IMPLICATIONS OF THE YUGOSLAV CRISIS FOR WESTERN EUROPE’S FOREIGN RELATIONS”, p. 2.

Cezar Petrescu RISE III

caul recunoașterii celor două foste republici iugoslave, Croația și Bosnia și Herțegovina. De asemenea, UE a adoptat o poziție ce avea ca scop favorizarea negocierilor și a ajutoarelor umanitare, în timp ce SUA au propus opțiunea “lift and strike”. Politica “Lift and strike” presupunea ridicarea embargoului impus în întreaga regiune, embargo care în mod special în dezavantaja pe bozniacii musulmani, și lovirea avanposturilor bozniacilor sârbi pe calea aerului.8 Majoritatea puterilor occidentale au respins inițiativa americanilor, existând o temere, în special din partea britanicilor și a francezilor, că propunerea americanilor va duce numai la intensificarea războiului, va crește amestecul Belgradului și va amenința viața propriilor trupe ale ONU prezente în regiune. Pentru a umple golul de securitate prezent în cadrul Europei Centrale la această perioadă, UE a încercat consolidarea legăturilor dintre aceasta și stele prezente în zonă. Statusul special pe care UE l-a acordat acestora a indicat Rusiei și Serbiei care sunt principalele priorități de securitate. Acestă abordare a avut ca scop sublinierea faptului că orice politică care are ca scop amențarea unor state precum România, Ungaria sau Bulgaria, poate duce la reacții din partea UE și mai ales a NATO. Garanții indirecte de securitate au fost acordate statelor din spațiul central european care au cooperat cu occidentul în chestiuni de managementul crizei, în special în momentul aplicării embargoului asupra Yugoslaviei. Prezervarea multinaționalismului a fost prinicipalul scop al UE. Această abordare avea să fie vazută de statele arabe din Orient sau Magreb o piedică pe care europenii o pun în fața creării unui stat musulman în Balcani. Astfel, statele musulmane au ajutat la dezvoltarea unei imagini negative a Europei, unde occidentalii sunt acuzați că tolerează indirect omorârea sau expulzarea musulmanilor de către sârbi și de faptul că urmăresc o politică anti-islamică în Balcani.

În concluzie, Politica Europeană de Securitate Comună din prima partea a anilor ’90 se afla într-o situație delicată, ca urmare a prăbușirii sistemului internațional bipolar și a apariției unor noi tipuri de amenințări pe care occidentalii nu le-au luat în calcul. UE a înteles în momentul escaladării conflictului din Yugoslavia ca diplomația de criză europeană nu și-a dezvoltat și o structură militară, trebuind să se bazeze în continuare pe mecanismele NATO și 8 „Nato Review”, https://www.nato.int/docu/review/2005/issue3/english/history_pr.html, data accesării 26 mai 2018.

Cezar Petrescu RISE III

suportul Statelor Unite. Leadership-ul european a reprezentat și el un factor care a dus la defectuasa gestionare a conflictului, deoarece liderii politici nu au arătat capacitatea de a lua inițiativa de conducere și administrare a crizei iugoslave.

Bibliografie BAEV, PAVEL; DESSOUKI, ALI HILLAL; LARRABEE, F STEPHEN; SEZER, DUYGU BAZOLU; WOHLFELD, MONIKA, „THE IMPLICATIONS OF THE YUGOSLAV CRISIS FOR WESTERN EUROPE’S FOREIGN RELATIONS”, p. 70. DOVER, ROBERT, „The EU and the Bosnian Civil War 1992–95: The Capabilities–Expectations Gap at the Heart of EU Foreign Policy”, European Security, vol. 14, nr. 3, septembrie 2005, pp. 297-318. „Yugoslavia | former federated nation [1929–2003]”, Encyclopedia Britannica, https://www.britannica.com/place/Yugoslavia-former-federated-nation-1929-2003, data accesării 23 mai 2018. „Srebrenica massacre | Facts, History, & Photos”, Encyclopedia Britannica, https://www.britannica.com/event/Srebrenica-massacre, data accesării 23 mai 2018. „EU arms embargo on the former Socialist Federal Republic of Yugoslavia | SIPRI”, https://www.sipri.org/databases/embargoes/eu_arms_embargoes/yugoslavia, data accesării 26 mai 2018. „Nato Review”, https://www.nato.int/docu/review/2005/issue3/english/history_pr.html, data accesării 26 mai 2018....