Macroeconomie-Piata monetara PDF

Preview

Summary

PIAŢA MONETARĂ Banii, conform dicţionarului economic, reprezintă „un activ special, care, în baza unei convenţii general acceptate, este folosit ca mijloc de intermediere a schimbului şi de măsură a activităţii economice; denumirea generică pentru toate tipurile de monedă şi semne ale valorii”. Defi...

Description

PIAŢA MONETARĂ Banii, conform dicţionarului economic, reprezintă „un activ special, care, în baza unei convenţii general acceptate, este folosit ca mijloc de intermediere a schimbului şi de măsură a activităţii economice; denumirea generică pentru toate tipurile de monedă şi semne ale valorii”. Definirea noţiunii de „monedă” reprezintă un subiect de dezbatere pentru mulţi teoreticieni. Se poate spune că moneda, în sens larg, reprezintă totalitatea bancnotelor, monedelor metalice şi banilor de cont dintr-o economie, moneda fiind o parte a masei băneşti. Banii însă cuprind toate mijloacele de schimb aici incluzând şi moneda. Moneda presupune existenţa unei autorităţi monetare (de regulă banca centrală) care să o emită. Oricare ar fi forma pe care o îmbracă banii, aceştia îndeplinesc trei funcţii primare: 1. Funcţia de mijloc de schimb – banii sunt cei ce intervin în circulaţia bunurilor şi serviciilor şi folosesc la plata acestora. Pentru a înţelege mai bine utilitatea acestei funcţii vom lua exemplul barter-ului (schimb de bunuri şi servicii între agenţii economici fără să se transfere mijloace băneşti efective). Un producător de cereale doreşte să achiziţioneze o maşină. Acesta va trebui să găsească acel producător care să-i ofere maşina dorită în schimbul a câteva tone de cereale. Ce avantaje ar aduce în această situaţie introducerea banilor? Folosirea banilor ca mijloc de schimb într-o astfel de situaţie ar duce la creşterea eficienţei economice prin minimizarea timpului de schimb al bunurilor şi serviciilor cât şi la specializarea agenţilor economici în ceea ce ştiu ei să facă mai bine. În exemplul dat, dacă introducem banii, producătorul de cereale ar vinde cerealele celor ce au nevoie şi ar obţine bani. Cu banii obţinuţi ar merge la producătorul de maşini, iar contra unei sume de bani ar cumpăra maşina dorită. 2. funcţia de etalon pentru măsurarea valorii tuturor bunurilor şi serviciilor supuse schimbului. Suma rezultată în urma evaluării unui bun poate fi oferită în schimbul bunului respectiv. Dacă ne putem imagina o viaţă economică în care unitatea de măsură ar fi metrul, kilogramul etc., ar fi foarte dificil de stabilit un schimb între bunurile economice, de exemplu: 1 kg de mălai câţi litri de ulei ar valora? Dar, dacă un litru de ulei costă 30.000 lei şi un kilogram de mălai 15.000 lei, putem spune cu uşurinţă că un litru de ulei valorează 2 kg de mălai. Moneda mai îndeplineşte. 3. Funcţia de mijloc de rezervă se referă la economiile (rezervele băneşti) făcute în prezent de către agenţii economici pentru a fi folosite în viitor, banii nefiind singura formă de economisire. Astfel, ea reprezintă un element fundamental în stabilirea echilibrului între economii şi investiţii, precum şi între rata dobânzii şi rata consumului. Ţinând cont de aceste funcţii, putem spune că moneda ocupă un rol important în viaţa economică. În studiul pieţei monetare urmărim legăturile care se creează între cantitatea de monedă aflată în circulaţie şi trei variabile macroeconomice, care sunt: nivelul general al preţurilor, rata dobânzii şi nivelul de activitate. Statul joacă un rol important pe piaţa monetară. Însă nu toată lumea este de acord cu acest lucru. Liberalii consideră că moneda este mult prea importantă pentru ca statul să se amestece în stabilirea cantităţii optime care să circule în economie şi se gândesc că o soluţie potrivită ar fi o privatizare completă a ofertei de monedă (free banking). Acest punct de vedere este considerat ca fiind extrem. Băncile private, de asemenea, pot interveni pe piaţa monetară şi pot influenţa oferta de bani, însă statului îi revine sarcina de a supraveghea modul în care moneda circulă în economie. Lichiditatea monedei şi agregatele monetare

Moneda este un activ lichid, cu lichiditate perfectă dar cu randament zero (deţinerea de numerar nu aduce nici un plus de valoare). Lichiditatea poate fi definită ca fiind capacitatea activelor de a fi transformate imediat şi cu cheltuială minimă în monedă lichidă (numerar sau monedă scripturală). Activele lichide sunt titluri: acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur, care pot fi transformate imediat în monedă efectivă, având un mare grad de negociabilitate la vânzare; însă pot implica şi o mare pierdere de capital, dacă sunt vândute înainte de scadenţă sau într-o conjunctură economică nefavorabilă. Totalitatea activelor lichide care operează într-o economie formează lichiditatea economiei respective. Exprimarea lichidităţii economiei se poate face cu ajutorul ratei lichidităţii (calculată ca raport între nivelul lichidităţii şi PIB). Diferitele forme de bani au fost grupate în funcţie de lichiditatea lor, de la cele cu lichiditatea cea mai mare către cele cu lichiditatea cea mai mică, în mai multe agregate monetare care, împreună, exprimă cantitativ oferta de monedă din economie. Astfel, s-au constituit agregatele monetare simbolizate cu M1, M2, M3 şi L. M0 (baza monetară) cuprinde numerarul în circulaţie împreună cu disponibilităţile la băncile comerciale în contul curent la banca centrală. M1 (lichiditatea primară) este format din M0, la care se adaugă depozitele la vedere operabile prin cecuri şi conturi curente. M2 (lichiditatea secundară) este format din M1, la care se adaugă depozitele la termen deţinute la băncile comerciale şi economiile populaţiei. M3 cuprinde M2, la care se adaugă devizele, titlurile tranzacţionate pe piaţa monetară emise de băncile comerciale, certificatele de depuneri emise de băncile şi societăţile financiare şi deţinute de societăţile economice nefinanciare etc. L, pe lângă M3, mai cuprinde titluri emise pe termen mediu şi lung negociabile şi care pot fi transformate mai rapid sau mai lent în mijloace de plată, respectiv în lichidităţi. Componenţa agregatelor monetare diferă de la o ţară la alta, în funcţie de gradul de dezvoltare a pieţei financiare, de gradul de inovaţie în materie de active financiare al fiecărei pieţe. În România, masa monetară este formată din trei agregate: M1, M2 şi M3. Pentru România, conform metodologiei Băncii Centrale Europene şi clasificării instrumentelor financiare pe sectoare instituţionale ESA 95 (Sistemul European de Conturi), componenţa agregatelor monetare a fost modificată conform tabelului: Indicatori

31 August 2008 (mil. lei)

M1 (masa monetară în sens restrâns)

90979,5

Numerar în circulaţie

23996,3

Depozite overnight (conturi curente, depozite la vedere)

66983,2

M2 (masa monetară intermediară)

162279,9

M1

90979,5

Depozite cu durata iniţială de până la 2 ani inclusiv (sunt incluse si depozite rambursabile după notificare la trei luni inclusiv)

71300,4

M3 (masa monetară în sens larg)

162351,4

M2

162279,9

Alte instrumente financiare (împrumuturi din operaţiuni repo, acţiuni/unităţi ale fondurilor de piaţă monetară, titluri de valoare negociabile cu maturitate de până la doi ani inclusiv)

71,5

*date provizorii Sursa: Banca Naţională a României Oferta de monedă Atunci când o bancă acordă un credit unui agent economic, spunem că are loc o creştere a ofertei de monedă. Operaţiunea inversă, de rambursare a creditului, echivalează cu o reducere a ofertei de monedă. Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă din economie creată de sistemul bancar şi este generată în sistemul financiar de banca centrală, băncile comerciale, fondurile mutuale etc. Vom discuta în continuare de principalii actori ai acestei pieţe: banca centrală şi băncile comerciale. Rolul băncii centrale pe piaţa monetară Banca centrală are o denumire diferită de la o ţară la alta, iar în cazul României aceasta se numeşte Banca Naţională a României. O bancă centrală este acea bancă ce emite monedă şi face politica monetară la nivelul unei economii naţionale. Pentru a-şi desfăşura bine activitatea, la baza funcţionării ei stă întotdeauna o lege. Funcţionarea ei este reglementată prin Legea nr. 101/1998 astfel: –

Banca Naţională a României este unica instituţie autorizată să emită monedă pe teritoriul României;

–

Banca Naţională a României este “banca băncilor”, care le autorizează să funcţioneze pe teritoriul României, le reglementează şi le supraveghează activitatea;

–

Banca Naţională a României este casier general şi bancher al statului, participă la procesul execuţiei bugetului de stat şi ţine evidenţa contului curent al Trezoreriei Statului;

–

elaborează politica monetară a statului, care cuprinde: creditul, operaţiunile de piaţă, volumul şi structura masei monetare, nivelul dobânzilor, cursul de schimb al monedei naţionale în raport cu alte valute, situaţia balanţei externe a ţării;

–

stabileşte politica valutară şi gestionează rezervele internaţionale ale ţării (aur, valută, drepturi speciale de tragere);

–

supraveghează şi reglementează sistemul de plăţi al ţării.

Pentru a-şi îndeplini funcţiile, Banca Naţională a României trebuie să conlucreze strâns cu celelalte instituţii legislative sau executive ale statului şi nu în ultimul rând cu băncile comerciale, cu agenţii economici şi populaţia. O bancă centrală poate avea diverse strategii de politică monetară: 

Ţintirea agregatelor monetare



Ţintirea cursului de schimb



Ţintirea directă a inflaţiei

Ţintirea agregatelor monetare se referă la controlarea nivelului de creştere al agregatelor monetare pentru a se reduce excesul de lichiditate din economie ce poate duce la o creştere a ratei inflaţiei. Banca centrală alege un agregat monetar ca ţintă şi stabileşte un nivel al creşterii acestuia sau a unei benzi de fluctuaţie intervenind pe piaţă ori de câte ori se depăşesc aceste condiţii. Agregatul monetar ales reprezintă o unei economii naţionale. Pentru a-şi desfăşura bine activitatea, la baza funcţionării ei stă întotdeauna o lege. Funcţionarea ei este reglementată prin Legea nr. 101/1998 astfel: –

Banca Naţională a României este unica instituţie autorizată să emită monedă pe teritoriul României;

–

Banca Naţională a României este “banca băncilor”, care le autorizează să funcţioneze pe teritoriul României, le reglementează şi le supraveghează activitatea;

–

Banca Naţională a României este casier general şi bancher al statului, participă la procesul execuţiei bugetului de stat şi ţine evidenţa contului curent al Trezoreriei Statului;

–

elaborează politica monetară a statului, care cuprinde: creditul, operaţiunile de piaţă, volumul şi structura masei monetare, nivelul dobânzilor, cursul de schimb al monedei naţionale în raport cu alte valute, situaţia balanţei externe a ţării;

–

stabileşte politica valutară şi gestionează rezervele internaţionale ale ţării (aur, valută, drepturi speciale de tragere);

–

supraveghează şi reglementează sistemul de plăţi al ţării.

Pentru a-şi îndeplini funcţiile, Banca Naţională a României trebuie să conlucreze strâns cu celelalte instituţii legislative sau executive ale statului şi nu în ultimul rând cu băncile comerciale, cu agenţii economici şi populaţia. O bancă centrală poate avea diverse strategii de politică monetară: 

Ţintirea agregatelor monetare



Ţintirea cursului de schimb



Ţintirea directă a inflaţiei

Ţintirea agregatelor monetare se referă la controlarea nivelului de creştere al agregatelor monetare pentru a se reduce excesul de lichiditate din economie ce poate duce la o creştere a ratei inflaţiei. Banca centrală alege un agregat monetar ca ţintă şi stabileşte un nivel al creşterii acestuia sau a unei

benzi de fluctuaţie intervenind pe piaţă ori de câte ori se depăşesc aceste condiţii. Agregatul monetar ales reprezintă o ţintă intermediară de politică monetară, ţinta finală fiind stabilitatea preţurilor. Ţintirea cursului de schimb reprezintă strategia băncii centrale de a asigura stabilitatea cursului de schimb nominal faţă de una sau mai multe valute ancoră a unui partener comercial important cu o rată a inflaţiei mai scăzută. Prin această metodă poate scădea şi inflaţia în ţara în care se adoptă această strategie. Această strategie are o varietate de forme: curs de schimb fix, curs de schimb ajustabil conform unei traiectorii prestabilite, curs de schimb cu bandă orizontală sau ajustabilă. Una dintre ele este stabilirea unui curs de schimb nominal fix în raport cu una sau un coş de valute străine, banca centrală angajându-se să intervină pe piaţă pentru a menţine cursul de schimb la nivelul stabilit. Cursurile de schimb în acest caz nu sunt constante, ci variază între anumite limite în jurul unei parităţi stabilite (bandă de fluctuaţie). Pentru a menţine cursul de schimb, banca centrală intervine pe piaţă cu ajutorul instrumentelor sale: rata dobânzii şi intervenţii directe pe piaţa valutară. Pentru a putea susţine această strategie, înainte de a o adopta, banca centrală trebuie să deţină rezerve internaţionale mari pentru a putea interveni pe piaţa valutară într-un timp foarte scurt. O altă metodă de ţintire a cursului de schimb este aceea ce presupune modificarea cursului de schimb nominal fixat iniţial ţinându-se cont de evoluţiile inflaţiei, fără ca această modificare să depăşească nivelul atins de inflaţie (crowling peg). Ţintirea cursului de schimb este o strategie prin care se creşte încrederea în banca centrală, însă aceasta îşi pierde din autonomia de adoptare a măsurilor de politică monetară, fiind nevoită să urmeze măsurile de politică monetară adoptate de ţara monedei ancoră. Ţintirea directă a inflaţiei reprezintă stabilirea unei ţinte a ratei inflaţiei ce poate fluctua în intervalul de toleranţă de ± 1% - 1,5% pentru o anumită perioadă de timp (2 ani) şi care are ca obiectiv central stabilitatea preţurilor. Ca şi condiţii iniţiale de trecere la ţintirea inflaţiei putem aminti: rata inflaţiei trebuie să aibă o singură cifră, banca centrală a ajuns la un mod bun de previzionare a nivelului inflaţiei, sectorul financiar este stabil şi solid iar ţinta de inflaţie se stabileşte împreună cu guvernul. În ceea ce priveşte cursul de schimb, acesta este lăsat să floteze liber pe piaţă, fiind rezultatul întâlnirii cererii de valută cu oferta de valută, însă această flotare nu este o flotare „pură”, banca centrală intervenind pe piaţă în anumite momente. Un astfel de curs stimulează acţiunile speculative ce pot pune presiuni asupra balanţei de plăţi. Riscul datorat eventualei instabilităţi poate duce la creşterea costurilor de acoperire ce pot genera un impact inflaţionist. Ţintirea directă a inflaţiei presupune un bun mix de politici la nivelul economiei naţionale, un mare grad de independenţă al băncii centrale, un grad ridicat de transparenţă, cât şi asumarea răspunderii băncii centrale pentru eventualele eşecuri în atingerea ţintelor de inflaţie. Banca centrală controlează cantitatea de bani disponibilă în economie (oferta de bani). Totalitatea deciziilor băncii centrale privind oferta de bani reprezintă politica monetară. Banca centrală poate controla oferta de monedă cu ajutorul următoarelor instrumente: rescontare, politica de open market, rata rezerelor obligatorii, intervenţiile pe piaţa monetară interbancară etc. (a) Rescontarea. Reprezintă operaţiunea prin care banca centrală creează monedă. Banca Centrală primeşte de la băncile comerciale hârtii de valoare care au fost scontate de către acestea. Pentru a înţelege mai bine acest mecanism vom lua următorul exemplu: firma “abc”, deţine o cambie în valoare de 500 lei pe o durată de 6 luni. După trei luni se adresează unei bănci comerciale, în vederea scontării, la o rată a scontului de 10%. Valoarea scontului o putem calcula astfel: S = (V·T·P)/(12) sau (360), unde:

S = scontul; V = valoarea nominală a titlului de credit; T = timpul de la scontare până a scadenţă exprimat în luni sau în zile; P = rata scontului. În cazul nostru S = (5·10 2·3·0,1)/12 =12,5 lei Firma “abc” primeşte de la banca comercială 487,5 lei (500 – 12,5). Banca comercială la rândul său se hotărăşte să resconteze titlul la Banca Centrală, la o valoare mai mică decât scontul de 10 lei. Câştigul Băncii Comerciale este de 2,5 lei. Moneda pe care a creat-o Banca Centrală din această operaţiune este de 487,5 + 2,5 = 490 lei. La scadenţă Banca Centrală va încasa pe titlul rescontat valoarea sa nominală de 500 lei. (b) Operaţiunile de open market. Pe open market acţionează numai intermediarii financiari – bănci, societăţi de asigurare – care deţin titluri ce pot fi cumpărate sau vândute de către banca centrală. Dacă Banca Centrală cumpără titluri, masa monetară va creşte; în situaţia inversă, în care ea vinde titluri, masa Operaţiunile de open market reprezintă operaţiunile realizate de către banca centrală pentru a regla masa monetară. Open market implică următoarele tipuri de operaţiuni: 

operaţiuni principale de refinanţare – sunt cele mai importante pe piaţa de open market şi au un rol extrem de important în stabilirea nivelului lichidităţii din economie cât şi în stabilirea nivelului ratei de dobândă. Au o perioadă de derulare de o săptămână cu o scadenţă de două săptămâni.



operaţiuni de refinanţare pe termn lung – oferă lichidităţi sistemului bancar şi au o perioadă de scadenţă de trei luni.



operaţiuni de reglaj fin – sunt destinate absorbţiei sau furnizării de lichidităţi în sistem. Sunt folosite pentru a atenua efectele fluctuaţiilor de pe piaţă asupra ratei dobânzii. Operaţiunile de reglaj pot îmbrăca forma: cumpărări/vânzări reversibile repo/reverse repo, operaţiuni de swap valutar, emiterea de certificate de depozite şi atragerea de depozite. Cumpărările/vânzările reversibile repo/reverse repo sunt cesiuni de creanţe pe bază contractuală prin care instituţia ce cedează creanţa se angajează să o reprimească iar instituţia cesionară se angajează să retrocedeze aceleaşi titluri. Preţul la care se face răscumpărarea este alcătuit din preţul de vânzare şi dobânda datorată la scadenţa aferentă sumei luată cu împrumut. Valoarea de piaţă a titlurilor care fac obiectul tranzacţiilor repo şi reverse repo trebuie să fie mai mare sau egală cu valoarea de răscumpărare a acestora. Operaţiunile de swap valutar sunt operaţiuni de schimbare a unui instrument financiar cu altul. Emiterea de certificate de depozite este o operaţiune prin care se ajunge la o scădere a masei monetare şi implicit a presiunilor inflaţioniste. La fel şi operaţiunea de atragere de depozite.



operaţiuni structurale – asigură lichiditate din sistem prin tranzacţii directe pe piaţă şi sunt asemănătoare cu cele de reglaj fin.

Atât operaţiunile de reglaj fin cât şi cele structurale nu sunt standardizate. Diferenţa dintre rescontare şi open market este cauzată de rata dobânzii: la rescontare rata dobânzii este fixă, în timp ce în open market ea se formează prin confruntarea cererii cu oferta.

(c) Rezervele obligatorii. Banca centrală foloseşte rezervele minime obligatorii pentru a controla masa monetară. Cu cât RMO este mai mare, cu atât valoarea creditelor acordate în sistem va fi mai mică iar masa monetară nu va mai creşte. Este valabilă şi relaţia inversă. Rezervele reprezintă un procent din depozitele băncilor comerciale care trebuie păstrat din motive de siguranţă la Banca Centrală. Un alt motiv care stă la baza constituirii acestor rezerve este legat de reglarea plăţilor între băncile comerciale. Astfel, să presupunem că un client al băncii A primeşte un cec de la un client al băncii B. Acesta va depune cecul său la banca A, unde îşi are contul. Banca A va credita contul clientului său şi va depune cecul primit la Banca Centrală. Aceasta la rândul său va credita contul de rezerve al băncii A şi va debita contul de rezerve al băncii B. Sterilizarea reprezintă setul de măsuri întreprinse de banca centrală pentru a neutraliza impactul pe care îl exercită asupra lichidităţii din sistemul bancar intervenţiile sale pe piaţa...