Curs 9 Piata monetara si Dobanda PDF

Preview

Summary

CURS 9 .ăPIAğAăMONETARĂ.ăDOBÂNDA 1. Sistemul bancar şi importanţa lui În cadrul sistemului financiar-bancar pot intra băncile, instituţiile pieţei capitalului, fondurile de pensii, cooperativele de credit şi societăţile de asigurări. Serviciile bancar-financiare, indiferent de forma de proprietate a...

Description

CURS 9. PIAŢA MONETARĂ. DOBÂNDA 9.1. Sistemul bancar şi importanţa lui În cadrul sistemului financiar-bancar pot intra băncile, instituţiile pieţei capitalului, fondurile de pensii, cooperativele de credit şi societăţile de asigurări. Serviciile bancar-financiare, indiferent de forma de proprietate a prestatorilor, se desfăşoară pe baze comerciale, lucrative, obiectul de activitate al băncilor devenind tot mai diversificat. Cu toate acestea se pot individualiza două categorii principale de operaţiuni ale băncilor: active şi pasive. Ca operaţiuni active mai importante amintim: - acordarea de împrumuturi solicitanţilor ce întrunesc condiţii de bonitate financiară (capacitatea clientului de a restitui la scadenţă creditul contractat împreună cu dobânzile aferente); - gestionarea conturilor deponenţilor; - organizarea înfiinţării de societăţi pe acţiuni şi operaţiuni cu titlurile de valoare; - crearea de instrumente (active) financiare proprii; - scontarea cambiilor. Ca operaţiuni pasive enumerăm: - primirea şi păstrarea economiilor agenţilor economici în conturi de depozit - executarea de plăţi şi viramente pe baza ordinului clienţilor; - conducerea operaţiunilor de casă ale întreprinderilor şi instituţiilor În cadrul băncilor se individualizează: Banca Centrală (de emisiune) – bancă de rangul I, băncile specializate (de rang II), alte instituţii bancare. Băncile de emisiune sunt instituţii de stat cu dreptul de a emite bancnote. Modul de organizare a acestora este diferit de la o ţară la alta. La noi, banca de emisiune este Banca Naţională a României, înfiinţată în 1880 ca societate pe acţiuni. Funcţiile principale ale băncilor de emisiune (centrale) sunt: asigurarea şi reglarea cantităţii de bani în circulaţie şi a ratelor dobânzii; prevenirea falimentelor bancare; autorizarea şi supravegherea exercitării funcţiei de operator bancar. Băncile specializate (comerciale) au activităţi diversificate, pe baza capitalului propriu şi a celui atras. Băncile comerciale (de depozit) sunt instituţii bancare specializate îndeosebi în păstrarea capitalurilor temporar disponibile, acordarea de credite şi efectuarea de operaţiuni de comision, reprezentând veriga de bază a sistemului bancar. Resursele acestor bănci provin din: capital propriu format din emisiunea de acţiuni, depuneri ale persoanelor fizice şi juridice 1

şi reescontul cambiilor comerciale. Operaţiunile active sunt legate de acordarea de credite agenţilor economici sub diferite forme şi operaţiuni de comision. Atribuţiile principale ale băncilor în cadrul pieţei monetare sunt reliefate prin intermediul funcţiilor băncilor care constau în: a) mobilizarea capitalurilor băneşti şi distribuirea lor agenţilor economici sau statului sub formă de credit bancar; b) transformarea în capital de împrumut a economiilor şi veniturilor băneşti ale populaţiei; c) emiterea de instrumente de credit; d) efectuarea de operaţiuni tehnice specifice (ţinerea unor evidenţe, decontări între agenţii economici etc.). În ultimele decenii, în cadrul sistemelor bancare se remarcă următoarele tendinţe: de concentrare a activităţii bancare, de globalizare a activităţii bancare, de formare a unor centre bancare (valutare şi financiare) internaţionale, de restrângere a rolului băncilor în finanţarea economiei. 9.2. Piaţa monetară – concept, trăsături Piaţa monetară înglobează ansamblul tranzacţiilor cu monedă şi a relaţiilor ce decurg din acestea, tranzacţii ce rezultă din confruntarea cererii cu oferta de monedă, în funcţie de preţul ei (nivelul ratei dobânzii, dacă este vorba de creditul pe termen scurt, sau puterea de cumpărare a banilor, dacă este vorba de bani, ca mijloc de schimb, necesari circulaţiei).. Obiectul pieţei monetare îl reprezintă masa monetară şi schimbul de lichidităţi, iar rolul ei este de a compensa excedentul cu deficitul de disponibilităţi băneşti pe termen scurt existente la diferiţi agenţi economici. 9.2.1. Cererea şi oferta de monedă Diversificarea instrumentelor monetare, crearea şi perfecţionarea de sisteme bancar-financiare complexe duc la operativitate în întâmpinarea cererii de monedă. De fapt, moneda începe să existe atunci când părăseşte depozitele Băncii Centrale şi a altor unităţi emitente şi îşi încetează existenţa când revine în acestea. Oferta de monedă cuprinde cantitatea de monedă pusă la dispoziţia populaţiei, agenţilor economici de către sistemul bancar (Banca Centrală şi celelalte bănci). Oferta de monedă nouă este de obicei legată de o operaţiune de creditare iar inversul acesteia, adică rambursarea unui efect de comerţ sau a unei

2

datorii oarecare în favoarea unei bănci, echivalează cu o reducere a masei monetare.1 Mecanismele prin care moneda este pusă în circulaţie sunt: a) prin intermediul Băncii Centrale: - mecanismul asigurării nevoilor (acoperirea deficitului bugetar prin emiterea şi negocierea bonurilor de tezaur); - achiziţionarea devizelor străine obţinute de firme din exportul de mărfuri; - acordarea de credite băncilor comerciale pentru realizarea compensării între ele, sau refinanţarea lor pentru nevoi temporare b) prin intermediul Trezoreriei - Trezoreria oferă monedă prin împrumuturile pe care ea le contractează la diferite bănci comerciale sub forma obligaţiunilor emise şi negociate (subscrise) c) prin intermediul băncilor comerciale - acordarea de credite de către băncile comerciale clienţilor lor; - formarea unor depozite bancare sub formă de conturi din care băncile pot acorda în anumite limite, credite altor clienţi. Dacă cota obligatorie de rezerve este de 10% din volumul depozitelor, procesul creării monedei scripturale poate fi redat schematic astfel: Depozit Împrumut iniţial de rezerve băncii A rezerve numerar 900 u.m. 1000 u.m. 100 u.m. 90 u.m. (injecţie iniţială)

Împrumut băncii B 810 u.m.

rezerve …. 81 u.m.

Multiplicatorul monedei de cont poate fi definit ca raport între volumul noilor depozite şi noile rezerve: m = D/R = 1/r , unde m – multiplicatorul monedei de cont (creditului) D – depozitul la vedere R – rezervele obligatorii r – rata rezervelor Acest proces poate funcţiona şi în sens invers, atunci când are loc o scurgere de numerar din sistemul bancar. Lichidarea unui depozit şi transformarea lui în numerar va avea ca efect reducerea monedei de cont de 1/r ori faţă de volumul acestui depozit. Oferta de monedă este influenţată de mai mulţi factori: politica financiară a guvernului; volumul emisiunilor efectuate de banca centrală; volumul depozitelor 1

ASE, Economie politică, Editura Economică, 1995, p. 239

3

bancare; utilizarea unor instrumente speciale de anulare a datoriilor; viteza de circulaţie a banilor; politica băncilor cu privire la împrumuturi. Desigur, în cadrul acestor factori, un loc important îl ocupă emisiunea monetară, respectiv ansamblul operaţiunilor prin care banii în numerar şi scripturali sunt emişi şi puşi în circulaţie de emitent. Cererea de monedă reprezintă cantitatea totală de bani necesară agenţilor economici şi determinată de utilităţile acesteia, respectiv nevoia de numerar pentru schimburile curente (care la rândul său depinde de mărimea venitului şi perioada de timp dintre încasare şi cheltuirea acestuia); necesitatea unor plăţi neprevăzute în situaţii neaşteptate; modificarea ratei dobânzii; de o serie de factori subiectivi, psihologici. În cadrul pieţei monetare un loc important îl ocupă creditul. Creditul desemnează o relaţie monetară apărută în legătură cu acordarea de împrumuturi unor agenţi economici cu condiţia rambursării lor la un termen numit scadenţă şi în schimbul unor plăţi suplimentare numite dobândă. Prin intermediul creditului se atrage capitalul temporar disponibil din economie şi se transformă în capital de împrumut. Formele principale sub care se prezintă creditul în orice economie de piaţă sunt creditul comercial şi creditul bancar. Creditul comercial este cel practicat între vânzător şi cumpărător, atunci când vânzarea mărfurilor este făcută pe credit, adică înstrăinarea mărfii este separată în timp de plata preţului acesteia. Creditul comercial contribuie la accelerarea circulaţiei mărfurilor şi, prin acesta, la creşterea proporţiilor producţiei. Creditul bancar este creditul care se acordă agenţilor economici sub formă bănească de către instituţii specializate în “comerţul cu bani”, numite bănci. Prin creditul bancar se asigură mijloacele financiare necesare diferitelor sectoare de activitate. 9.2.2. Masa monetară şi structura ei. Agregatele monetare Pentru a-şi îndeplini rolul şi funcţiile în cadrul economiei, moneda trebuie să existe într-un anumit volum şi să aibă o structură anume. Problemele referitoare la raportul de mărime dintre activităţile economico-sociale şi cantitatea de monedă în societate trebuie să fie abordate şi analizate în strânsă legătură cu conceptele de masă monetară şi de viteză de rotaţie a monedei. Masa monetară semnifică ansamblul de valori, lichidităţi, deţinute de agenţii economici, aflată în circulaţie la un moment dat, formată din: - numerar, care se compune din bancnote şi monede divizionare, confecţionate adesea din aliaje de nichel, cupru, aluminiu etc. 4

- bani scripturali, reprezentaţi de sumele din conturile bancare sau de la casele de economii ale agenţilor economici. Agregatul monetar desemnează o parte constitutivă a masei monetare şi semimonetare, parte autonomizată prin funcţiile ei specifice, prin agenţii specializaţi care emit instrumentele de schimb şi plată, prin instituţiile bancarfinanciare care le gestionează, prin fluxurile economice reale pe care le mijlocesc. Primul agregat monetar (M1) reprezintă masa monetară în sens restrâns, adică: numerarul în circulaţie (bani de hârtie şi moneda divizionară); depozite overnight. Al doilea agregat monetar (M2) desemnează masa monetară în sens larg, cuprinzând în plus faţă de M1 următoarele: depozitele de economii la vedere aflate în conturile bancare pe o perioada mai mare de 2 ani; Al treilea agregat monetar (M3) cuprinde în plus faţă de M2 alte plasamente lichide pe termen scurt care nu pot fi încadrate în masa semimonetară. Componenţa specifică a acestui agregat cuprinde: depunerile pe termen nelimitat şi bonurile de economii; depunerile şi titlurile de comerţ în devize (monede străine); bonurile de tezaur şi certificatele la împrumuturile de stat, bonuri negociabile, bonuri de economii PTT etc. 9. 3. Dobânda – concept, forme, funcţii Dobânda reprezintă o formă de venit specific, este venitul capitalului care participă la o anumită activitate, beneficiarul ei fiind proprietarul acestui capital. În economia de piaţă dobânda îmbracă mai multe forme de existenţă: a) dobânda pe piaţa monetară, care se aplică în general împrumuturilor pe termen scurt pe care băncile le contractează între ele sau cu banca centrală (aici va intra dobânda de bază care se acordă pentru certificatele de depozit sau pentru bonurile de trezorerie; dobânda creditelor acordate de bănci; taxa de scont comercială; taxa de scont oficială); b) dobânda specifică caselor de economii pentru depozite la vedere şi la termen, pentru depozite în vederea constituirii de locuinţe etc.; c) dobânda pe piaţa obligaţiunilor (sau plasamentelor pe termen lung); Întrucât dobânda este un venit impozabil, se face distincţie între dobânda nominală, ca venit nominal efectiv şi dobânda după plata impozitului (netă). Dobânda netă este importantă pentru stabilirea capitalurilor într-o ţară şi pentru formarea fluxurilor de capital între diferite ţări. Dobânda, ca pârghie economică importantă folosită de către toţi agenţii economici (inclusiv de către stat), îndeplineşte următoarele funcţii: a) influenţează repartizarea factorilor de producţie aflaţi în cantităţi limitate, în domeniul ce asigură folosirea cea mai eficientă a lor; 5

b) pe termen lung stimulează populaţia să renunţe la anumite consumuri curente în vederea sporirii stocului de capital; c) asigură cointeresarea agenţilor economici de a folosi capitalul propriu cu eficienţă şi de a apela la capitalul de împrumut doar în anumite condiţii (avantajoase pentru debitor). d) asigură băncilor un important venit ca diferenţă între dobânda încasată de la debitori şi dobânda plătită deponenţilor. PB = Dî – Dp - Cfb , unde PB – profit bancar Dî – masa dobânzilor încasate Dp – masa dobânzilor plătite Cfb – cheltuielile de funcţionare ale băncii 9.3.1. Masa şi rata dobânzii. Factori de influenţă ai acestora Doi indicatori fundamentali caracterizează dobânda: masa dobânzii şi rata dobânzii. Masa dobânzii (D) se determină ca diferenţă între suma plătită creditorului la scadenţă, de către debitor şi suma luată cu împrumut de către acesta. Se poate determina şi ca produs între capitalul împrumutat (depozitul efectuat) şi rata dobânzii. D = S – C , unde D - masa dobânzii S – suma plătită creditorului (deponentului) la scadenţă C – capitalul împrumutat (depozitul efectuat) Rata dobânzii (d') se determină ca raport procentual între masa dobânzii şi capitalul împrumutat (C), respectiv: d' 

D x100 C

D = C x d' - pentru o perioadă de 1 an D = C x d' x (n/360) - pentru fracţiuni mai mici de un an, n reprezentând numărul de zile pentru care s-a acordat împrumutul sau s-a efectuat depozitul. Aceşti indicatori caracterizează, de fapt, mărimea dobânzii simple , adică a plăţii pentru serviciul adus de un capital în condiţiile în care dobânda nu se capitalizează. În practică se impune, însă folosirea dobânzii compuse (capitalizarea dobânzii) – d’c



d' c  1  d '

n



unde d’ - rata dobânzii anuale n - numărul de ani. (n>1) Dn  Sn  C sau:



Sn  C 1  d '

6



n

Sn - suma ce revine proprietarului după “n” ani de folosire a capitalului şi care este formată din capitalul avansat (C) plus dobânda cuvenită. Pentru exemplificare presupunem un capital de 20.000 de dolari care urmează să fie folosit în decursul unei perioade de 5 ani, cu o rată a dobânzii de 10%. Deoarece dobânda anuală cuvenită este capitalizată, dobânda totală pentru cei 5 ani se determină astfel: 5 Sn  20.0001  10%  Sn  20.000 1,6105  32.210 dolari D  Sn - C  32.210 - 20.000  12.210 dolari

Suma absolută a dobânzii (masa dobânzii) este influenţată de numeroşi factori: mărimea capitalului împrumutat sau a depozitului; nivelul ratei anuale a dobânzii la credite, respectiv la depozite; termenul pentru care se acordă creditul sau se realizează depozitul; evoluţia ratei dobânzii pe piaţa monetară; politica monetară; modul de utilizare a creditului de către debitor. Rata dobânzii, la rândul său, este o mărime dinamică asupra căreia acţionează mulţi factori şi care, la rândul său, exercită o influenţă amplă ce se propagă în întreaga economie. Ea se modifică în timp în sensul creşterii sau scăderii, diferă pe ţări şi uneori pe zone economice din diferite ţări. Principalii factori care influenţează nivelul concret al ratei dobânzii sunt: a) raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut (situaţia de pe piaţa capitalului); Creşterea cererii de capital va duce la creşterea ratei dobânzii şi invers, iar creşterea ofertei va avea ca efect scăderea ratei dobânzii şi invers. Evident, şi nivelul ratei dobânzii va influenţa, la rândul ei cele două componente. Trebuie avute în vedere, de asemenea, aspecte precum riscul şi ciclicitatea economiei. b) evoluţia inflaţiei; Pentru înlăturarea efectelor negative ale inflaţiei, băncile stabilesc o rată nominală a dobânzii, care să acopere inflaţia anticipată. Aceasta se poate determina pe baza ecuaţiei lui Irving Fischer: rn = rr + ri , rn – rata nominală a dobânzii rr – rata reală a dobânzii ri – rata inflaţiei c) modul cum se încheie bugetul de stat; Aici se pune problema deficitului bugetar şi a modalităţii de acoperire a acestuia. Dacă se acoperă pe baza unui împrumut public, nu vom avea o creştere a cantităţii de bani, deci a ofertei de capital pe piaţă, dar putem avea o creştere a cererii de capital şi deci o creştere a ratei dobânzii. Acoperirea deficitului prin emisiune suplimentară de monedă sporeşte oferta de capital şi poate duce la o anumită scădere a ratei dobânzii. 7

d) factorul extern (raportul de schimb dintre monedele a două ţări şi paritatea ratelor dobânzii). Dacă se menţine raportul de schimb şi paritatea ratei dobânzii dintre două ţări, va fi indiferent pentru agenţii economici în ce monedă îşi plasează capitalul. O creştere a raportului de schimb într-o ţară va atrage capitalurile disponibile, va creşte oferta de capital iar rata dobânzi va scădea, şi invers. Dacă într-o ţară, într-o anumită perioadă se doreşte stabilizarea ratei dobânzii la o anumită mărime trebuie acţionat de asemenea manieră încât să se compenseze variaţiile în cererea de monedă, de capitaluri prin modificarea cantităţii de bani în circulaţie.

8...