CURS 1 PDF

Preview

Summary

CURS 1 - CONCEPTUL DE FINANŢE 1. Definirea finanțelor Activitatea societăţii omeneşti presupune un complex de acţiuni şi relaţii promovate de subiecţii (participanţii) acestei activităţi: indivizi, grupuri de indivizi sau instituţii. Această activitate se concretizează în procese formative (fabricar...

Description

CURS 1 - CONCEPTUL DE FINANŢE 1. Definirea finanțelor Activitatea societății omeneşti presupune un complex de acțiuni şi relații promovate de subiecții (participanții) acestei activități: indivizi, grupuri de indivizi sau instituții. Această activitate se concretizează în procese formative (fabricarea unui bun, prestarea unui serviciu, culegera unei informații sau crearea unei opere de artă sau ştiințifice) şi în fluxuri de transfer. Derularea unui proces formativ necesită anumite mijloace, care se pot afla în patrimoniul subiectului sau trebuie constituite pe baza fluxurilor de transfer. De multe ori, subiectul (inițiatorul) dispune de mijloacele băneşti (financiare), iar în baza unui flux de transfer îşi poate constitui mijloacele în forma fizică de care are nevoie. Aşadar, fluxurile de transfer exprimă dorința participanților de a-şi satisface nevoile de consum (nevoi primare + elevate). Aspectul bănesc al acestor fluxuri a evoluat de-a lungul timpului generând relațiile băneşti, din sfera cărora fac parte şi relațiile financiare. Relațiile financiare reprezintă obiectul de studiu al ştiinței finanţelor, componentă a ştiințelor economice. De asemenea, apariția şi cristalizarea noţiunii de finanţe se înscrie în acest proces evolutiv al societății. La originea cuvântului finanțe stau unele expresii din limba latină, precum „finantio”, „financias” sau „finantia pecuniaria” (cu înțelesul de plată în bani). În secolul XV circulau şi în Franța expresii precum „finance” (desemna sumele de bani aparținând statului) sau „financiers” / „hommes de finances” (persoanele însărcinate cu strângerea veniturilor pentru rege), iar în Germania se foloseau cuvintele „finanz” (plată în bani) şi „finanzer” (cămătar).

În zilele noastre, noţiunea de finanţe are o largă circulaţie în toate domeniile vieţii, are multiple înţelesuri, tinzându-se uneori a i se da un înţeles similar cu noţiunea de „bani”. 1. Finanţele reprezintă ştiinţa constituirii şi administrării mijloacelor băneşti la dispoziţia unui agent economic pentru îndeplinirea obiectului său de activitate, a funcţiilor şi a sarcinilor sale. (Stroe R., Armeanu D., 2004) 2. Finanţele reprezintă o ramură a ştiinţelor economice care se ocupă cu studiul circulaţiei banilor într-un stat. (Dicţionarul explicativ al limbii române) 3. Finanţele reprezintă totalitatea mijloacelor financiare ale unui stat, ale unei întreprinderi, care servesc la îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale. (Dicţionarul explicativ al limbii române) 4. Finanţele exprimă relaţii sociale, de natură economică, în expresie bănească, ce apar într-un anumit proces şi cu un scop bine determinat. (Văcărel I. (coord.), 2008) 5. Finanţele se referă/exprimă procesele şi relaţiile economice prin intermediul cărora se formează, se distribuie şi se redistribuie resursele în formă bănească, în vederea satisfacerii diferitelor nevoi personale şi colective. În sens larg, conceptul de finanţe reprezintă ansamblul proceselor şi relaţiilor economice în formă bănească, ce au loc în toate sferele economiei-reproducţiei (consum, producţie, repartiţie, schimb sau circulaţie). Ansamblul proceselor şi relaţiilor economice care alcătuiesc sfera largă a finanţelor cuprinde mai multe componente, precum: bugetul general consolidat (bugetul de stat + bugetul asigurărilor sociale + 1

bugetele locale ş.a), relaţiile băneşti specifice societăţilor comerciale şi persoanelor fizice, operaţiunile bancare, operaţiunile de pe pieţele financiare, operaţiunile de asigurări şi reasigurări. Bugetul de stat, precum şi bugetele altor autorităţi publice, se referă la procesele şi relaţiile financiare caracterizate prin transferul de valoare cu titlu definitiv sau nerambursabil şi fără contraprestaţie directă, de la persoane fizice şi juridice către stat sau alte autoritţii publice şi invers. Relaţiile băneşti specifice societăţilor comerciale (finanţele întreprinderilor) constituie o categorie financiară complexă care se referă la modalităţile prin care sunt procurate, distribuite şi utilizate resursele băneşti în desfăţurarea activităţii acestor entităţi. Operaţiunile bancare reprezintă o altă categorie financiară, desemnând acele procese şi relaţii financiare, ce se desfăşoară pe principiul rambursării (restituirii) sumelor de bani (care fac obiectul lor) şi al plăţii de dobândă de către beneficiar (debitorul) în favoarea părţii care cedează temporar dreptul de folosinţă a sumei respective (creditorul). Operaţiunile de asigurări şi reasigurări reprezintă un grup distinct de procese şi relaţii financiare generate de necesitatea combaterii şi prevenirii efectelor distructive ale unor fenomene naturale sau evenimente cu caracter aleatoriu şi cu impact negativ asupra vieţii şi activităţii umane, cunoscute sub denumirea generică de riscuri. În sens restrâns, conceptul de finanţe se referă numai la relaţiile financiare ce au la bază principiile prelevării fără contraprestaţie, la fondurile publice, de resurse băneşti şi al alocării acestora, cu titlu nerambursabil, către diverşi beneficiari. Aşadar, sfera finaţelor poate fi structurată pe două mari domenii de manifestare: finanţele publice şi finanţele private. În raport cu semnificaţiile atribuite conceptului de “finanţe” şi conţinutul economic pe care îl exprimă, finanţele pot fi definite, deci, ca procese economice şi relatii sociale, prin care se constituie, se distribuie şi se utilizează onduri băneşti, pentru îndeplinirea funcţiilor şi obiectivelor diferitelor entităţi economicosociale, inclusiv ale statului şi persoanelor fizice. 2. Delimitări conceptuale între finanţele publice şi finanţele private 

Finanţele

publice sunt asociate cu existenţa şi funcţionarea statului, inclusiv a unităţilor

administrativ-teritoriale şi a institutiilor publice. Finanţele publice vizează

constituirea resurselor băneşti necesare autorităţilor publice, efectuarea

cheltuielilor pentru realizarea unor obiective şi acţiuni de interes public, inclusiv contractarea de împrumuturi şi datorii publice, asigurarea echilibrului bugetar şi financiar macroeconomic, inclusiv susţinerea dezvoltării economiei etc. 

Finanţele private sunt asociate cu activitatea economico-financiară desfăşurată de entităţile

private, precum: societăţile comerciale, societăţile de asigurare, societăţile de investiţii, a băncile.

2

Finanţele private vizează procesele şi relaţiile de formare a resurselor băneşti necesare entităţilor private, cheltuielile, împrumuturile contractate, creanţele de încasat şi obligatiile de plata aferente activitatii lor, inclusiv rezultatele financiare, repartizarea profitului sau echilibrul financiar microeconomic. Asemănări şi deosebiri între finanţele publice şi finanţele private

 1.

Atât finanţele publice, cât şi finanţele private se confruntă cu probleme de echilibru financiar.

2.

Finanţele publice se manifestă la nivel macroeconomic, în timp ce finanţele private se manifestă la nivel microeconomic.

3.

Finanţele publice au drept scop satisfacerea intereselor generale ale membrilor societăţii, în timp ce finanţele private au ca scop obţinerea de profit în urma activităţii desfăşurate.

4.

Gestiunea finanţelor publice este supusă dreptului public, în timp ce gestiunea finanţelor private urmează regulile dreptului comercial.

5.

La nivel macroeconomic, bugetul de stat se stabileşte prin fundamentarea mai întâi a cheltuielilor publice care trebuiesc efectuate pentru a asigura desfăşurarea proceselor economice, sociale, politice necesare existenţei statului după care se stabilesc veniturile necesare efectuării acestor cheltuieli. La nivel microeconomic, bugetul întreprinderilor se formează prin stabilirea în primă fază a veniturilor pe care întreprinderea le poate obţine după care se stabileşte nivelul cheltuielilor pe care aceasta şi le poate permite.

6.

Resursele publice se procură de la persoane fizice şi juridice, în principal prin măsuri de constrângere luate de autorităţile publice şi, mai puţin, pe baze contractuale. Întreprinderile private îşi procură resursele financiare de care au nevoie (în scopul completării resurselor proprii) de pe piaţă, pe baze contractuale.

7.

Împotriva statului nu se iau măsuri de executare silită, atunci când instituţiile statului nu efectuează cheltuielile prevăzute, în timp ce împotriva entităţilor private se pot aplica măsuri de executare silită, în cazul în care acestea nu îşi îndeplinesc obligaţiile legale sau nu-şi onorează angajamentele contractuale.

8.

Statul poate lua anumite măsuri în legătură cu moneda naţională (în care se constituie resursele bugetare şi în care se fac operaţiile de încasări şi plăţi), în timp ce entităţile private nu pot influenţa această monedă în mod legal.

Diferenţierea netă între sectorul public şi privat (şi, implicit, existenţa noţiunilor de finanţe publice şi finanţe private) se întâlneşte în ţările cu economie de piaţă, în care cea mai mare parte a mijloacelor de producţie se află în sectorul privat.

3

CURS 2 – CONTINUTUL SI FUNCTIILE FINANTELOR PUBLICE La nivelul societăţii se regăsesc următoarele categorii de nevoi (Văcărel, 2006): a) nevoi individuale b)nevoi publice c) nevoi cvasipublice, respectiv cvasiprivate Nevoile individuale (de bază) depind de preferinţele fiecărei persoane (diferă în funcţie de vârstă, sex, ocupaţie, mediu social, zonă geografică) şi sunt satisfăcute pe seama bunurilor care sunt capabile să ofere valori de întrebuinţare oamenilor. Exemple de nevoi individuale: nevoia de hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, nevoia de adăpost, de mijloace de deplasare şi de comunicare la distanţă, etc. Nevoile private ale oamenilor pot fi satisfăcute pe seama bunurilor private (hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, transport, telefon, etc.), procurate prin mecanismul pieţei, având un preţ stabilit în funcţie de cererea consumatorilor şi oferta producătorilor. Nevoile colective (sociale) sunt satisfăcute pe seama unor activităţi (servicii) organizate de autorităţile publice vizând asigurarea apărării naţionale, menţinerii ordinii interne şi a securităţii civile, păstrarea echilibrului ecologic, protecţia socială, etc. Aceste nevoi necesită existenţa unor instituţii publice capabile să ofere cetăţenilor utilităţile publice (bunurile publice) de care au nevoie şi pe care nu şi le pot procura prin mecanismul pieţei. Exemple de nevoi colective: nevoia de apărare naţională, ordine şi siguranţă, protecţie socială, etc.  Nevoile cvasipublice (semipublice) întrunesc trăsături specifice atât nevoilor individuale ,cât şi nevoilor colective, putând fi satisfăcute atât pe seama bunurilor publice, cât şi pe seama bunurilor private.  Exemple de nevoi cvasipublice: nevoia de educaţie şi instruire, nevoia de cultură, de ocrotire medicală, de săli şi terenuri de sport, poduri şi viaducte, tuneluri şi autostrăzi, etc. Bunurile publice sunt utilizate pentru satisfacerea nevoilor intregii colectivitati, indiferent daca membrii ei au participat sau nu la efortul de finantare al acestora. Caracteristicile bunurilor publice:  a)consumul lor este indivizibil si neconcurential – ceea ce inseamna ca bunurile publice sunt consumate de toate persoanele (exemplu: un dig de aparare impotriva inundatiilor, impadurirea versantilor, construirea de drumuri si poduri, crearea de parcuri si zone verzi, etc)  b)bunurile publice nu sunt concurentiale- ceea ce inseamna ca un bun public poate fi consumat de un numar mare de persoane fara costuri suplimentare de productie. Consumatorii nu participa direct la finantarea bunurilor (serviciilor) publice.

4

 c)oferta bunurilor publice este indivizibila – intreaga cantitate produsa din bunul considerat este pusa la dispozitia colectivitatii spre a fi consumata/utilizata in comun de toate persoanele interesate.  d)sunt asigurate numai cu ajutorul autoritatilor publice Bunurile private, precum alimentele, haine, locuinta, sunt utilizate pentru satisfacerea nevoilor individuale. Ele pot fi achizitionate de catre consumatori direct de la producatori sau de la cei care le comercializeaza. Pretul este stabilit de piata, in functie de raportul existent intre cererea consumatorilor si oferta producatorilor (oferta mica, cerere mare – creste pretul; oferta mare, cerere mica – scade pretul). Aceste bunuri se afla in cantitati limitate, datorita dimensiunilor reduse ale factorilor de productie, dar si ale resurselor banesti ale cumparatorilor. Daca un cumparator consuma o unitate dintr-un anumit bun, atunci cantitatea disponibila se micsoreaza in mod corespunzator. Astfel, putem spune ca un consumator intra in concurenta cu ceilalti cumparatori, intrucat o unitate dintr-un bun, ce serveste la satisfacerea unor nevoi individuale, nu poate fi consumata decat de o singura persoana. Bunurile cvasipublice – presupun satisfacerea anumitor nevoi apeland atat la bunurile publice, cat si bunurile private.  In cazul nevoilor semipublice (de educatie si instructie, ocrotire medicala, protectie sociala, cultura) satisfacerea cererilor de catre autoritatile publice se face in mod selectiv, pe baza anumitor criterii de eligibilitate a beneficiarilor. De exemplu, la acordarea de burse se tine seama de rezultatele la invatatura ale elevilor sau studentilor si/sau de situatia materiala a acestora. In concluzie putem afirma ca satisfacerea nevoilor membrilor societatii nu se poate realiza intotdeauna pe seama bunurilor private, prin mecanismul pietei, si de aceea in numeroase situatii se recurge la prestatiile efectuate de diferitele unitati publice specializate. Spre deosebire de deciziile agentiilor economici care sunt subordonate maximizarii profitului, cresterii rentabilitatii economice individuale, deciziile autoritatilor publice au in vedere maximizarea utilitatilor sociale.  Participarea autoritatilor publice la satisfacerea nevoilor colective este determinata de imposibilitatea sectorului privat de a oferi servicii si bunuri, deoarece:  ·nu este organizat, sub aspect tehnic, sa desfasoare astfel de activitati;  ·nu poate stabili cu exactitate beneficiarii acestora, pentru a le solicita plata pretului datorat;  ·desi este capabil sa produca anumite bunuri si servicii, nu isi asuma asemenea sarcina, datorita incapacitatii beneficiarilor de a suporta costul acestora. Bunurile publice reprezintã o marfã sau un serviciu care oferit unui individ rãmâne disponibil şi altor persoane, fãrã cheltuieli suplimentare. Caracteristicile esenţiale ale bunurilor publice pure sunt:  non-rivalitatea consumului. Aceasta înseamnã cã în situaţia consumului unui individ din acest bun, nu se diminueazã disponibilitatea acestuia pentru alţi potenţiali consumatori. Altfel spus, este posibil un consum simultan din acest bun.  non-excluderea. Aceasta se referã la imposibilitatea frânãrii consumului prin excluderea unor consumatori de la utilizarea sau consumul sãu. 5

Funcțiile finanțelor publice (Văcărel I. (coord.), 2006)  Funcțiile de bază ale finanțelor publice sunt: funcția de repartiție și funcția de control. Conținutul finanțelor private (Stroe R., Armeanu D., 2004)  Componenta privată a finanţelor are în vedere constituirea şi gestiunea resurselor necesare agenţilor economici pentru realizarea obiectului lor de activitate în condiţii normale de profitabilitate.  Caracteristica de normalitate este efectul acceptării de către agentul economic a unui câştig pe care el îl consideră satisfăcător pentru a-şi continua activitatea. În teoria modernă a finanţelor, acest câştig este interpretat şi ca o recompensă destinată agentului economic pentru asumarea riscului de a-şi fi angajat resursele în activitatea pe care o desfăşoară. În acest sens, apare problema arbitrajului, adică a opţiunii între variante. Problema este definită, în contextul menţionat, ca o alegere între variante câştig - risc, referitoare la modalitatea de utilizare (investire, plasare) a resurselor financiare disponibile la un moment dat. Obiectul finanţelor private include:  constituirea (modalitatea de constituire) a capitalului social;  repartizarea profitului (acumularea, capitalizarea, remunerarea acţionarilor);  plasarea eventualelor disponibilităţi;  obţinerea/crearea mijloacelor financiare necesare pentru derularea curentă a activităţii;  mobilizarea creanţelor;  lichidarea obligaţiilor. Teorii privind finantele firmei Teoriile privind finantele se clasifica în raport de obiectivul fundamental pe care îl stabilesc pentru firma, iar în acest sens, exista urmatoarele teorii:  a)teoria financiara (neoclasica): obiectivul fundamental al firmei este acela de maximizare a valorii firmei sau, ceea ce este acelasi lucru, de maximizare a averii proprietarilor firmei. Acest obiectiv poate fi apreciat fie prin maximizarea profitului, fie prin maximizarea capitalizarii bursiere a firmei;  b)teoria manageriala (directoriala): obiectivul fundamental al firmei este acela de a maximiza functia de utilitate a managerilor (conducatorilor întreprinderii). Aceasta teorie este specifica cazului în care managementul se autonomizeaza fata de proprietar ca urmare, de obicei, a diviziunii excesive a actionariatului. Maximizarea acestei functii de utilitate se face pe baza luarii în considerare a: a) salariilor managerilor; b) efectivului de personal; c) volumului investitiilor; d) 6

nivelului costurilor; e) nivelului profitului. Din punct de vedere practic, atingerea acestui obiectiv se realizeaza prin maximizarea cifrei de afaceri;  c)teoria behaviorista (comportamentala): obiectivul fundamental al firmei este acela de a atinge un anumit prag minim (de productie, de salarii, de dividende, de piata detinuta etc.);  d)teoria semnalului: obiectivul fundamental al firmei este acela de a minimiza costul transmiterii de semnale despre mersul întreprinderii (de catre managerii ei) si acela al verificarii acestor semnale (de catre proprietari, creditori, alti participanti la viata firmei);  e) teoria de agent: obiectivul fundamental al firmei este acela de a gestiona procesul prin care creditorii detinatori de obligatiuni convertibile în actiuni devin suficient de motivati, de activitatea firmei, sa devina actionari ai firmei. Se bazeaza pe faptul ca agentul firmei este proprietarul care mandateaza pe manager sa gestioneze firma.

CURS 3 SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE 1. Definirea cheltuielilor publice Cheltuielile publice reprezintă concretizarea celei de-a doua faze a funcţiei de repartiţie (prima fază fiind reprezentată de constituirea fondurilor publice) a finanţelor publice: repartizarea resurselor financiare publice pe diverse destinaţii. Cu ajutorul cheltuielilor publice, statul acoperă nevoile de bunuri şi servicii publice considerate prioritare în fiecare perioadă de timp, după ce anterior a avut loc o ierarhizare a acestora (a nevoilor). Cheltuielile publice cunosc o diversitate de forme de reprezentare. Conceptul de cheltuială publică este utilizat cu mai multe sensuri, mai precis: juridic şi economic. În accepţiune juridică, cheltuiala publică reprezintă o plată pentru funcţionarea instituţiilor publice şi în general săvârşirea activităţiilor cu character public, inclusiv a întreprinderilor cu capital de stat. În accepţiune economică, noţiunea de cheltuială publică exprimă procesele economice de repartiţie a PIB, concretizate prin alocarea şi utilizarea resurselor băneşti, pentru realizarea de acţiuni considerate de interes public. Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de-o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcţiilor sale. (Văcărel I. (coord.), 2008) Cheltuielile publice (după criteriul instituţiei care le efectuează) cuprind:  Cheltuielile efectuate din fondurile constituite la nivelul bugetelor administraţiilor publice centrale: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul asigurărilor pentru şomaj, fondul special pentru asigurările sociale de sănătate, bugetele instituţiilor publice.  Cheltuielile efectuate di...