Macroeconomie-Piata muncii PDF

Preview

Summary

MUNCII muncii locul abstract care se cererea de cu oferta de muncii nu poate fi o deoarece nu sunt identici pot decide unde ce Firmele locuri de cer schimb de timp ce de cere la ei locuri de Astfel, putem spune oferta de este cu cererea de locuri de iar oferta de locuri de corespunde cererii de din ...

Description

PIAŢA MUNCII Piaţa muncii reprezintă locul abstract în care se întâlneşte cererea de muncă cu oferta de muncă. Piaţa muncii nu poate fi considerată o piaţă „obişnuită”, deoarece lucrătorii nu sunt identici şi pot decide unde şi în ce condiţii să muncească. Firmele oferǎ locuri de muncǎ şi cer în schimb forţǎ de muncǎ, în timp ce populaţia activǎ oferǎ forţǎ de muncǎ şi cere la rândul ei locuri de muncǎ. Astfel, putem spune cǎ oferta de muncǎ este echivalentǎ cu cererea de locuri de muncǎ iar oferta de locuri de muncǎ corespunde cererii de muncă, din partea firmelor.  oferta de muncǎ este reprezentatǎ de populaţia activǎ ;  cererea de muncǎ provine în principal de la întreprinderi şi administraţii Acest capitol vǎ introduce în analiza ofertei de muncǎ, cererii de muncǎ, echilibrului şi imperfecţiunilor pieţei muncii. 1. Oferta şi cererea de muncă 2. Oferta de muncă Oferta de muncă poate fi studiată atât la nivel individual, cât şi la nivel total, iar în acest caz vorbim de ofertă agregată de muncă. Pentru început vom studia oferta la nivelul fiecărui salariat.

Oferta individuală de muncă Oferta individuală de muncă exprimă numărul de ore de muncă efectuate de un individ în funcţie de salariul primit. Decizia unui individ în ceea ce priveşte numărul de ore de muncă are la bază existenţa unei alegeri între: timp de muncă (consum) şi timp liber. Timpul liber poate fi definit ca fiind perioada de timp în care un individ poate desfăşura orice activitate, cu condiţia ca aceasta să nu-i aducă nici un venit, în schimb timpul de muncă reprezintă timpul în care un individ desfăşoară activităţi de pe urma cărora obţine un câştig. Pe baza celor două concepte putem scrie următoarea relaţie: T=H+l (1), unde T=timpul total într-o anumită perioadă (de exemplu 24 de ore, 7 zile /săptămână); H=timpul de muncă; l=timpul liber. Preţul unei ore de timp liber este egal cu salariul real (W), adică cantitatea de bunuri şi servicii pe care individul le-ar fi putut obţine dacă în perioada respectivă ar fi muncit. Să presupunem că salariatul dispune iniţial de un venit, Y, pozitiv sau nul, indi ferent dacă desfăşoară sau nu o activitate remunerată. Acest venit poate proveni, de exemplu, de pe urma unei moşteniri, din dobânzile încasate pentru sumele depuse la bancă etc. Din această cauză bugetul de care dispune un salariat (B) este egal cu: B=w·H+Y (2), unde w=nivelul salariului orar (care ne arată şi panta dreptei bugetului pentru un salariat) iar H=numărul de ore de muncă. Ecuaţia dreptei bugetului poate fi reprezentată grafic astfel:

2

Piaţa muncii

Graficul 1. Dreapta bugetului pentru un salariat

Dacă l=0, atunci H=24 → B=Y+w·24=max.; Dacă l=24, atunci H=0 → B=Y=min. Bunăstarea unui individ depinde atât de nivelul consumului, cât şi de timpul liber deţinut de acesta. Arbitrajul dintre muncă şi timp liber ia forma unui alegeri între consum şi timp liber, care poate fi reprezentată cu ajutorul unei funcţii de utilitate: U=U(C,l) (3), unde: C=ansamblul de bunuri şi servicii consumate. Această funcţie de utilitate este diferită de la un individ la altul şi este reprezentată în spaţiul (C,l) printr-o mulţime de curbe de indiferenţă.

Graficul 2. Preferinţele unui lucrător între timp liber-consum

Parametrii funcţiei de utilitate ne arată importanţa pe care fiecare individ o atribuie timpului liber şi consumului, de exemplu: U=C+l , U=C+2l. Timpul liber este sinonim cu utilitatea, pe când munca creează o anumită dezutilitate (o oră de muncă echivalează cu o oră de timp liber pierdută).

3

Piaţa muncii

Alegerea optimă a unui individ se obţine (aşa cum ştim din capitolele anterioare) în punctul de tangenţă între dreapta bugetului şi curba de indiferenţă (punctul C, din graficul de mai jos).

Graficul 3. Alegerea optimă a unui salariat

Efectele creşterii salariului sunt destul de ambigue. Dacă presupunem că are loc o creştere a salariului, atunci resursele de care dispune un individ vor creşte, iar acest lucru va determina creşterea preţului unei ore de timp liber. Putem spune deci că o creştere a salariului se traduce printr-o creştere a bunăstării pentru cei care lucrează; însă pentru persoanele care nu ocupă un loc de muncă, din diferite motive (de exemplu, şomaj), creşterea salariului nu are acelaşi efect. În cazul creşterii salariului se pot întâlni două situaţii: fie o creştere a numărului de ore lucrate fie, dimpotrivă, o scădere a acestora. Efectul total (ET) al creşterii salariale poate fi descompus în efect de substituţie (ES) şi efect de venit (EV). Atunci când un salariat înlocuieşte o parte mai mare sau mai mică din timpul său liber cu timp de muncă suplimentar putem vorbi de efect de substituţie. Pe măsură ce salariul orar creşte, anumite persoane caută să lucreze mai multe ore, deoarece pentru ele utilitatea marginală a salariului este superioară celei a timpului liber. O creştere a salariului (w) determină creşterea costului de oportunitate a timpului liber (l)→l↓ şi H↑. Grafic, efectul de substituţie se măsoară pe aceeaşi curbă de indiferenţă care aparţine şi punctului de optim iniţial (A). Noul punct de optim va deveni punctul C, care se obţine prin trasarea unei tangente la curba de indiferenţă iniţială (U1), iar panta dreptei bugetului este egală cu noul salariu orar. În punctul de optim C, numărul de ore de timp liber a scăzut (de la l1 la l2), ceea ce a determinat o creştere a timpului de muncă [de la (lmax-l1) la (lmax-l2)] .

4

Piaţa muncii

Grafic .4. Efectul de substituţie dominant

Efectul de venit (EV) ne arată faptul că o persoană salariată înlocuieşte timpul de muncă cu timpul liber. Grafic, modificarea salariului are ca efect direct o pivotare a dreptei bugetului în jurul punctului D. Noul punct de optim va deveni B, care ne arată că timpul liber a crescut (de la l2 la l3). A-C = efect de substituţie (este „+” pentru că timpul de muncă a crescut la o creştere a salariului) C-B = efect de venit (este „–”, timpul de muncă a scăzut, la o creştere a salariului) [A-C]>[C-B]-efect de substituţie dominant ET = ES + EV=pozitiv (+) (-) În cazul în care efectul de venit este dominant, vom avea următoarea situaţie:

5

Piaţa muncii

Grafic 5. Efectul de venit dominant

A-C=efect de substituţie (+) C-B=efect de venit [A-C]EV (sau ES este dominant);  negativ – dacă ES16 ani);  rata de activitate globală (RA), care ne arată probabilitatea că o anumită persoană de o anumită vârstă, sex şi rasă să facă parte din forţa de muncă. PA = (RA·PAT) ·100, unde PAT reprezintă populaţia aptă totală Populaţia aptă de muncă depinde la rândul său de mai mulţi factori, printre care enumerăm:  Factori demografici - creşterea naturală: dacă este pozitivă (numărul de naşteri > numărul de decese), va antrena o creştere a populaţiei active; - soldul migraţiei: dacă este pozitiv (numărul populaţiei care intră în ţară > numărul populaţiei care iese din ţară) şi are în vedere o migraţie economică (populaţia care migrează în ţara „X” şi doreşte un loc de muncă) va determina o creştere a populaţiei active.

7

Piaţa muncii

 Vârsta la care se intră pe piaţa muncii şi la care se iese de pe piaţa muncii. Dacă vârsta de intrare pe piaţa muncii este ridicată, de exemplu din cauza anilor de studiu, populaţia activă va cunoaşte un declin; în caz contrar, ea va creşte. De exemplu, dacă vârsta de pensionare creşte de la 60 de ani la 65 de ani, populaţia activă va cunoaşte o evoluţie pozitivă; în caz contrar, ea va scădea. Rata de activitate globală depinde, la rândul său, de numeroşi factori:  Conjunctura economică Dacă conjunctura economică se îmbunătăţeşte, atunci şomerii descurajaţi îşi vor găsi un loc de muncă şi se vor număra astfel printre persoanele active; rata de activitate va creşte în acest caz. Invers, dacă conjunctura economică se înrăutăţeşte, persoanele aflate în şomaj vor renunţa să mai caute un loc de muncă, iar numărul persoanelor inactive va creşte, de exemplu studenţii care îşi prelungesc studiile pentru a intra mai târziu pe piaţa muncii. Acest fenomen poartă denumirea de „ efectul de flexiune a ratei de activitate”, care joacă de altfel un rol important în amortizarea ratei şomajului. Acesta poate determina o scădere a ratei şomajului, în cazul în care conjunctura economică se îmbunătăţeşte sau poate determina o creştere a şomajului în cazul contrar. Economiştii estimează că, pentru a scădea şomajul cu aproximativ 100 de persoane, este necesar să se creeze în jur de 140 de locuri de muncă.  Factori de natură sociologică Astfel, creşterea ratei de activitate a persoanelor de sex feminin, de la sfârşitul anilor 60‘, se explică mai ales prin dorinţa acestora de a accede la un statut social mai bun decât cel de „femeie casnică”. 2. Cererea de muncă

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salarială care se formează în economie într-o anumită perioadă de timp. Agenţii economici folosesc în activitatea lor în principal doi factori de producţie: muncă şi capital. Tocmai din acest motiv, cererea de muncă poate fi analizată atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. 2.1. Cererea de muncă pe termen scurt

Pe termen scurt investiţiile realizate nu se modifică, iar stocul de capital rămâne constant. Considerând tehnologia constantă, cum poate evolua productivitatea marginală a muncii (producţia suplimentară care se poate obţine prin utilizarea unei unităţi de muncă suplimentară)? Potrivit legii randamentelor factoriale descrescătoare, pe măsură ce cantitatea de muncă creşte, productivitatea marginală creşte până la un anumit punct, după care începe să scadă. Productivitatea marginală a muncii este descrescătoare.

8

Piaţa muncii

Graficul 8. Funcţia de producţie

Y = producţia şi L = numărul de lucrători Pentru a-şi maximiza profitul, firma trebuie să angajeze un număr optim de lucrători: Π=f ( L)−w⋅L, unde: Π = profitul, w = salariul real, L = numărul de lucrători, iar f(L) = funcţia de producţie în raport cu factorul muncă.

}

' ' ' Π = max ⇒ Π = 0 ⇒ f ( L ) − w = 0 ⇒ f ( L ) = w ⇒ Wmg = w L ' f ( L ) = dQ/dL = Wmg L

Profitul este maxim atunci când productivitatea marginală a muncii este egală cu salariul real.

Graficul. 9. Cantitatea optimă de muncă pentru firmă

Y = producţia şi L = numărul de lucrători Profitul firmei este maxim în punctul A din graficul de mai sus, unde panta funcţiei de producţie (productivitatea marginală a muncii) este egală cu panta

9

Piaţa muncii

primei bisectoare (salariul real), care ne arată costul muncii. O firmă va angaja lucrători până în punctul în care w = Wmg L. Dacă w > WmgL, firma îşi poate mări profitul numai dacă cererea de muncă scade. Cererea de muncă la nivelul unei firme este descrescătoare, deoarece producti vitatea marginală a muncii este descrescătoare. Title: D:\Anca-carti lucru\Economie - Dudian\Grafice\cap1 Creator: CorelDRAW 8 Preview: This EPS picture was not saved with a preview included in it. Comment: This EPS picture will print to a PostScript printer, but not to other types of printers.

Graficul 10. Cererea de muncă

Putem observa din graficul de mai sus că modificarea cererii de muncă în funcţie de salariu se face pe aceeaşi curbă a cererii; o creştere a salariului (w0 – w1) duce la o scădere a cererii de muncă (L0 – L1). Deplasarea cererii de muncă la dreapta (în sensul creşterii) sau la stânga (în sensul scăderii) depinde de alţi factori, ca de exemplu: productivitatea muncii, producţia, preţul bunurilor şi serviciilor produse de firmă cu ajutorul factorului muncă etc. Productivitatea muncii se calculează ca raport între producţie (Q) şi numărul de lucrători (L), WL = Q/L (1). Din relaţia (1) putem deduce numărul de lucrători angajaţi: L = Q/WL (2). Dacă producţia creşte mai mult decât productivitatea muncii, atunci cererea de muncă va creşte. În caz contrar ea va scădea. Cu cât preţul bunurilor produse va fi mai mare, cu atât producătorul va fi tentat să producă mai mult şi pentru aceasta are nevoie de forţă de muncă, deci cererea de muncă va creşte. 2.2. Cererea de muncă pe termen lung

Pe termen lung firma are de ales între doi factori de producţie L şi K care să-i permită maximizarea producţiei, în condiţiile unui cost de producţie dat. Cererea de muncă depinde în acest caz de costul muncii şi de posibilităţile de substituţie sau de complementaritate între capital şi muncă. Putem distinge astfel două categorii de muncă: o muncă calificată şi alta mai puţin calificată. – munca calificată şi capitalul sunt în general doi factori de producţie complementari (de exemplu, inginerii sunt mai productivi datorită calculatoarelor); – munca necalificată şi capitalul sunt doi factori de producţie substituibili (de exemplu, portarii pot fi înlocuiţi cu interfoanele). Costul total de producţie este dat de următoarea relaţie: CT =

P K⋅K +w⋅L ,

10

Piaţa muncii

unde w = salariul real, L = numărul de lucrători, K = capitalul şi P K = preţul capitalului. Firma îşi va maximiza profitul atunci când: Π = max  dQ/dL = dK/dQ = w/Pk (rata marginală de substituţie a muncii cu capitalul este egală cu panta izocostului, condiţie cunoscută de la teoria producătorului). 3. Echilibrul pe piaţa muncii

În condiţiile concurenţei perfecte pe această piaţă, prin confruntarea cererii de muncă cu oferta de muncă se obţine salariul de echilibru. Pe această piaţă toţi cei care vor dori să se angajeze vor găsi un loc de muncă, ceea ce înseamnă că nu va exista şomaj involuntar pe piaţa muncii (prin şomaj involuntar înţelegem acea situaţie în care o persoană capabilă şi dornică să muncească la nivelul salariului existent pe piaţă nu găseşte de lucru, deşi caută). Poate exista în schimb şomaj voluntar, adică persoane care, din diferite motive, (fie că au alte surse de venit, fie consideră salariul de echilibru w* prea mic) nu vor dori să ocupe un loc de muncă.

Graficul 11. Salariul de echilibru

Punctul A din graficul de mai sus ne arată echilibrul pe piaţa muncii în condiţiile unei concurenţe perfecte. Acest punct de echilibru se poate deplasa la dreapta, în punctul A’, dacă asupra cererii de muncă acţionează un eveniment extern, de exemplu organizarea jocurilor olimpice de la Beijing. Echilibrul pe această piaţă se mai poate deplasa şi în punctul A’’. Cauza acestei modificări o constituie un şoc al ofertei de muncă, un exemplu în acest caz fiind modificarea vârstei de pensionare de la 65 la 70 de ani. Ipotezele care stau la baza stabilirii echilibrului pe piaţa cu concurenţă perfectă sunt:

11

Piaţa muncii

– atomicitatea cererii şi ofertei de muncă (pe această piaţă există un număr mare atât de ofertanţi de locuri de muncă, cât şi de cumpărători de muncă); – mobilitatea perfectă a forţei de muncă (aceasta înseamnă că lucrătorii se pot deplasa cu uşurinţă dintr-un loc în altul în căutarea unui loc de muncă); – transparenţa perfectă (atât cumpărătorii, cât şi ofertanţii de forţă de muncă dispun de o cunoaştere perfectă a acestei pieţe); – omogenitatea factorului muncă. Aşa cum ştim din lecţiile anterioare, acest model de piaţă nu poate exista în realitate, fiind doar un model teoretic. 3.1. Imperfecţiunile pieţei muncii

Imperfecţiunile pieţei muncii sunt determinate de o serie de factori, cum ar fi: existenţa salariului minim, apariţia monopsonului, monopolului precum şi rolul jucat de sindicate pe această piaţă. Salariul minim reprezintă salariul fixat pe cale legală, având ca scop protejarea salariaţilor. Eficacitatea salariului minim ca instrument de redistribuire a veniturilor este adesea criticată, deoarece determină creşterea costului muncii, fiind susceptibil că exercită efecte negative asupra activităţii economice. Dacă nivelul iniţial al salariul minim este relativ mic, o creştere a acestuia nu va antrena un efect negativ asupra ocupării forţei de muncă din economie. În schimb, dacă salariul minim este destul de ridicat, o creştere a acestuia va influenţa în sens negativ nivelul ocupării din economie.

Graficul 12. Salariul minim

Aşa cum observăm din graficul de mai sus, la un salariu de echilibru w*, nivelul ocupării este L*. Dacă statul stabileşte un nivel al salariului minim, w’, cererea de muncă scade la L1, iar oferta de muncă creşte la L 0. Diferenţa dintre L 0 şi L1 reprezintă şomajul involuntar (pe care îl veţi aprofunda în capitolul următor).

Salariul minim pe economie în Uniunea Europeană

12

Piaţa muncii

Ţări (euro)

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006

2007

Belgia

1074.0

1096.0

1118.0

1163.0

1163.0

1186.0

1210.0

1234.0

1259.0

Bulgaria

33.0

38.0

44.0

51.0

56.0

61.0

77.0

81.8

92.0

2008 1309. 6 112.5

Cehia

:

:

:

:

199.0

207.0

235.0

261.3

288.0

304.0

Estonia

:

:

:

118.0

138.0

159.0

172.0

191.7

230.1

278.0

Irlanda

:

945.0

945.0

1009.0

1073.0

1073.0

1183.0

1293.0

1403.0

1462. 0

Grecia

505.0

526.0

544.0

552.0

605.0

630.8

667.7

667.7

657.9

680.6

Spania

416.0

425.0

433.0

516.0

526.0

537.0

598.5

631.0

665.7

700.0

Franţa

1036.0

1049.0

1083.0

1126.0

1154.0

1173.0

1197.0

1218.0

1254.0 172.0

1280. 0 229.4

Letonia

:

:

:

107.0

116.0

121.0

116.0

129.2

Lituania

:

:

120.0

120.0

125.0

125.0

145.0

159.3

173.8

231.7

Luxemburg

1162.0

1191.0

1259.0

1290.0

1369.0

1403.0

1467.0

1503.0

1570.3

1570. 0

Ungaria

:

:

:

202.0

212.0

189.0

232.0

247.0

257.9

272.5

Malta

:

:

:

552.0

534.0

542.0

557.0

580.0

584.7

612.3

Ţările de Jos

1064.0

1092.0

1154.0

1207.0

1249.0

1265.0

1265.0

1273.0

1301.0

1335. 0

Polonia

:

:

196.0

212.0

201.0

177.0

205.0

233.5

245.5

312.7

Portugalia

357.0

371.0

390.0

406.0

416.0

426.0

437.0

450.0

470.2

497.0

România

:
<...