Ludwig von Mises Diviziunea muncii și legea ricardiană a asocierii PDF

Preview

Summary

Download Ludwig von Mises Diviziunea muncii și legea ricardiană a asocierii PDF

Description

Ludwig von Mises. Subcapitole extrase din lucrarea Acțiunea Umană. Un tratat de economie, disponibil aici https://mises.ro/43/actiunea-umana 3. Diviziunea muncii Fenomenul social fundamental este diviziunea muncii şi corolarul său, cooperarea umană. Experienţa îl învaţă pe om că acţiunea în cooperare este mai eficientă şi mai productivă decât acţiunea izolată a indivizilor auto-suficienţi. Condiţiile naturale care determină viaţă şi eforturile umane sunt de aşa natură încât [p.158] diviziunea muncii sporeşte outputul pe unitatea de muncă cheltuită. Aceste fapte naturale sunt: În primul rând, inegalitatea înnăscută a oamenilor în ce priveşte capacitatea lor de a presta diferite tipuri de muncă. În al doilea rând, distribuţia inegală a condiţiilor de producţie nonumane, naturale, pe suprafaţa pământului. Putem considera aceste două fapte şi ca pe unul singur, anume, multiplicitatea aspectelor naturii, care face din univers un complex cu infinite varietăţi. Dacă suprafaţa pământului ar fi fost astfel încât condiţiile fizice de producţie să fie identice pretutindeni şi dacă fiecare om ar fi fost egal cu toţi ceilalţi, aşa cum sunt egale între ele cercurile de acelaşi diametru în geometria euclidiană, atunci oamenii nu ar fi practicat diviziunea muncii. Există şi un al treilea fapt, anume că reuşita unor demersuri presupune forţe mai mari decât cele ale unui singur om şi necesită efortul conjugat al mai multor persoane. Uneori este nevoie de depunerea unui volum de muncă de care nu este capabilă o singură persoană, deoarece capacitatea sa de lucru este prea redusă. Alte obiective ar putea fi atinse de un singur individ, dar timpul pe care ar trebui el să-l dedice lucrului ar fi atât de lung, încât rezultatul n-ar putea fi atins decât târziu şi n-ar compensa efortul depus. În ambele cazuri, doar eforturile conjugate fac posibilă atingerea scopului urmărit. Dacă ar fi existat doar această a treia condiţie, cu siguranţă ar fi apărut cooperarea temporară între oameni. Însă asemenea alianţe tranzitorii, pentru a face faţă la sarcini specifice care depăşesc puterea individului, n-ar fi instituit cooperarea socială de durată. Demersurile care puteau fi realizate numai în felul acesta n-au fost foarte numeroase în stadiile timpurii ale civilizaţiei. Mai mult, este posibil ca nu toţi cei implicaţi să cadă frecvent de acord că obiectivul în chestiune este mai util şi mai urgent decât îndeplinirea altor sarcini, pe care le-ar putea îndeplini singuri. Marea societate umană care îmbrăţişează toţi oamenii şi toate acţiunile lor nu s-a născut din asemenea alianţe ocazionale. Societatea este mult mai mult decât o alianţă trecătoare încheiată pentru un anumit scop şi căreia i se pune capăt îndată ce obiectivul este realizat, chiar dacă partenerii sunt gata să o reînnoiască dacă se iveşte din nou ocazia. Creşterea productivităţii determinată de diviziunea muncii este evidentă oridecâteori inegalitatea participanţilor este astfel încât fiecare individ, sau fiecare bucată de pământ, să fie superiori cel puţin într-o privinţă celorlalţi indivizi, sau celorlalte bucăţi de pământ în discuţie. Dacă A este potrivit pentru a produce, într-o unitate de timp, 6 p sau 4 q, iar B numai 2 p, dar 8 q, atunci A şi B vor produce împreună, când lucrează izolat, 4 p + 6 q; când lucrează în regim de diviziune a muncii, fiecare dintre ei producând [p.159] doar bunul

în a cărui producţie este mai eficient decât partenerul său, vor produce împreună 6 p + 8 q. Dar ce se întâmplă dacă A este mai eficient decât B nu doar în producerea lui p, ci şi în producerea lui q? Aceasta este problema pe care a formulat-o şi a rezolvat-o imediat Ricardo. 4. Legea ricardiană a asocierii Ricardo a expus legea asocierii pentru a demonstra care sunt consecinţele diviziunii muncii când un individ sau un grup, mai eficient în toate privinţele, cooperează cu un individ sau cu un grup mai puţin eficient în toate privinţele. El a investigat efectele comerţului între două regiuni, inegal înzestrate de natură, în ipoteza că produsele, dar nu şi muncitorii şi factorii acumulaţi în vederea producţiei viitoare (bunurile de capital), se pot mişca liber dintr-o regiune într-alta. După cum arată legea lui Ricardo, diviziunea muncii între două asemenea regiuni va spori productivitatea muncii şi deci va fi avantajoasă pentru toate părţile implicate, chiar dacă condiţiile fizice de producţie pentru orice marfă sunt mai favorabile într-una din regiuni decât în cealaltă. Pentru regiunea mai generos înzestrată este avantajos să-şi concentreze producţia asupra acelor bunuri pentru care superioritatea ei este mai accentuată, şi să lase producţia celorlalte bunuri, în privinţa cărora superioritatea sa este mai redusă, în seama regiunii mai puţin înzestrate. Paradoxul că este mai avantajos să se lase neutilizate condiţiile autohtone de producţie mai favorabile şi să se procure bunurile pe care le-ar produce ele din regiuni în care condiţiile de producţie a acestora sunt mai puţin favorabile, este consecinţa imobilităţii forţei de muncă şi a capitalului, cărora le sunt inaccesibile locurile unde producţia se desfăşoară în condiţii mai favorabile. Ricardo era pe deplin conştient de faptul că legea sa a costurilor comparative, pe care a expus-o mai ales pentru a soluţiona o problemă specială de comerţ internaţional, este un caz particular al legii mai universale a asocierii. Dacă A este mai eficient decât B, astfel încât pentru producerea unei unităţi de marfă p are nevoie de 3 ore, faţă de cele 5 de câte are nevoie B, iar pentru producerea unei unităţi de q are nevoie de 2 ore, faţă de cele 4 de câte are nevoie B, atunci ambii vor câştiga dacă A se va limita la producerea de q, lăsând în seama lui B producerea lui p. Dacă fiecare alocă 60 de ore producerii de p şi 60 de ore producerii de q, rezultatul muncii lui A va fi 20 p + 30 q, al lui B va fi 12 p + 15 q, iar al amândurora împreună, 32 p + 45 q. Dacă, pe de altă parte, A se limitează exclusiv la producerea de q, el va produce 60 q în 120 de ore, în vreme ce B, dacă se limitează la producerea de p, va produce 24 p în acelaşi interval de timp. Deci rezultatul activităţilor amândurora va fi 24 p + 60 q, ceea ce, [p.160] având în vedere că rata de substituţie a lui p este de q pentru A şi de q pentru B, înseamnă un output mai mare decât 32 p + 45 q. Colaborarea celor mai talentaţi, mai capabili şi mai harnici cu cei mai puţin talentaţi, mai puţin capabili şi mai puţin harnici, este benefică pentru ambele părţi. Câştigurile dobândite de pe urma diviziunii muncii sunt întotdeauna mutuale. Legea asocierii ne face să înţelegem tendinţele care au dus la intensificarea progresivă a cooperării umane. Realizăm ce incitativ i-a determinat pe oameni să nu se considere pur şi simplu rivali într-o luptă pentru aproprierea unei cantităţi limitate de mijloace de subzistenţă

furnizate de natură. Realizăm ce i-a împins şi continuă permanent să-i împingă să se asocieze unii cu alţii, în vederea cooperării. Fiecare pas înainte pe calea unei trepte mai dezvoltate a diviziunii muncii serveşte interesele tuturor participanţilor. Pentru a înţelege de ce oamenii n-au rămas izolaţi, căutând hrană şi adăpost, ca animalele, doar pentru ei înşişi, sau cel mult şi pentru perechea şi puii lor neajutoraţi, nu este necesar să recurgem la o intervenţie miraculoasă a divinităţii sau la ipostazierea sterilă a unui imbold înnăscut spre asociere. Nu suntem siliţi nici să presupunem că indivizii izolaţi, sau hoardele primitive, s-au legat într-o zi prin contract să stabilească legături sociale. Factorul care a dus la naşterea societăţilor primitive şi care lucrează cotidian la intensificarea relaţiilor sociale este acţiunea umană, animată de înţelegerea productivităţii sporite a muncii în condiţii de diviziune a muncii. Nici istoria, nici etnologia nici oricare altă ramură a cunoaşterii, nu pot furniza o explicaţie a evoluţiei care a dus de la haitele şi turmele strămoşilor nonumani ai omenirii la grupurile sociale primitive, dar încă de pe atunci pregnant diferenţiate, despre care ne oferă informaţii excavaţiile, cele mai vechi documente istorice şi relatările exploratorilor şi călătorilor care au întâlnit triburi sălbatice. Sarcina cu care se confruntă ştiinţa, în ce priveşte originile societăţii, nu poate consta decât în identificarea acelor factori care pot şi trebuie să inducă asocierea şi intensificarea ei progresivă. Praxeologia rezolvă această problemă. Dacă şi în măsura în care munca în condiţii de diviziune a muncii este mai productivă decât munca în condiţii de izolare şi dacă şi în măsura în care omul este capabil să realizeze acest lucru, acţiunea umană tinde ea însăşi către cooperare şi asociere; omul nu devine o fiinţă socială sacrificându-şi propriile interese pe altarul unui Moloh mitic, societatea, ci urmărind ameliorarea propriei sale bunăstări. Experienţa ne învaţă că această condiţie – productivitatea sporită [p.161] atinsă în condiţii de diviziune a muncii – este prezentă deoarece cauza ei – inegalitatea înnăscută a oamenilor şi a distribuţiei factorilor geografici naturali de producţie – este reală. Suntem, aşadar, în măsură să înţelegem cursul evoluţiei sociale. Erori curente referitoare la legea asocierii Lumea cârteşte mult în privinţa legii lui Ricardo a asocierii, mai bine cunoscută sub numele de lege a costurilor comparative. Motivul este evident. Această lege este o ofensă adusă tuturor celor dornici să justifice protecţia şi izolarea economică naţională, din orice alt punct de vedere decât cele al intereselor egoiste ale anumitor producători, sau al considerentelor de apărare naţională. Primul obiectiv al lui Ricardo atunci când a expus această lege a fost de a respinge obiecţiile formulate împotriva libertăţii comerţului internaţional. Protecţionistul întreabă: În condiţii de liber schimb, care va fi soarta unei ţări în care condiţiile pentru toate tipurile de producţie sunt mai puţin favorabile decât în toate celelalte ţări? Desigur, într-o lume în care ar exista liberă mobilitate, nu doar a produselor, ci şi a bunurilor de capital şi a forţei de muncă, o ţară atât de puţin adaptată producţiei ar înceta de a mai fi utilizată ca sediu al vreunei industrii omeneşti. Dacă oamenii o duc mai bine fără a exploata condiţiile fizice de producţie – relativ nesatisfăcătoare – oferite de această ţară, atunci ei nu se vor stabili aici şi o vor lăsa nelocuită, asemenea regiunilor polare, tundrelor şi deşerturilor. Însă Ricardo analizează o lume a căror condiţii sunt determinate de existenţa unor aşezăminte umane statornicite mai demult, o lume în care bunurile de capital şi forţa de muncă sunt legate de pământ, prin

instituţiile existente. Într-un asemenea mediu, liberul schimb, i.e. libera mobilitate doar a mărfurilor, nu poate produce o stare de lucruri în care forţa de muncă şi capitalul să fie distribuite pe suprafaţa pământului conform cu posibilităţile fizice, mai bune sau mai modeste, existente pentru productivitarea muncii. Aici intră în joc legea costurilor comparative. Fiecare ţară se îndreaptă spre acele ramuri de producţie pentru care condiţiile ei oferă posibilităţile relativ, deşi nu absolut, cele mai favorabile. Pentru locuitorii unei ţări este mai avantajos să se abţină de la exploatarea anumitor oportunităţi care sunt mai propice -- în sens absolut şi tehnologic – şi să importe bunurile produse în străinătate, în condiţii mai puţin favorabile -- în sens absolut şi tehnologic – decât cele pe care le-ar oferi resursele autohtone, neutilizate. Situaţia este analogă cu cea a chirurgului, pentru care este avantajos să utilizeze, la curăţarea sălii de operaţie şi a instrumentelor, un om mai puţin înzestrat decât el şi în acest domeniu, dedicându-se el însuşi exclusiv chirurgiei, domeniu în care superioritatea sa este şi mai pronunţată. Teoria costurilor comparative nu are nici o legătură cu teoria valorii din economia clasică. Ea nu se referă la valori sau la preţuri, ci este o judecată analitică; concluzia este implicată în [p.162] cele două propoziţii că factorii de producţie mobili diferă în ce priveşte productivitatea de la un loc la altul şi mobilitatea lor este supusă la restricţii instituţionale. Teorema poate face abstracţie de problemele evaluării, fără a prejudicia prin aceasta corectitudinii concluziilor sale, deoarece avem libertatea de a recurge la un număr de presupoziţii simple. Acestea sunt: că se produc doar două bunuri; că aceste produse sunt transportabile fără restricţii; că pentru producerea fiecăruia dintre ele sunt necesari doi factori; că unul dintre aceşti factori (care poate fi atât munca depusă cât şi bunurile de capital) este identic pentru amândouă, pe când celălalt factor (o proprietate specifică a solului) este diferit, fiind specific fiecăruia dintre cele două procese; că raritatea mai acută a factorului comun celor două procese determină măsura în care este exploatat factorul diferit. În cadrul fixat de aceste presupoziţii, care fac cu putinţă stabilirea rapoartelor de substituţie dintre factorul comun cheltuit şi output, teorema răspunde la întrebarea formulată. Legea costurilor comparative este independentă de teoria clasică a valorii, după cum este şi legea randamentelor, cele două raţionamente fiind asemănătoare. În ambele cazuri, ne putem limita la a compara inputul fizic cu outputul fizic. În cazul legii randamentelor, comparăm outputurile aceluiaşi produs. În cazul legilor costurilor comparative comparăm outputurile a două produse diferite. O asemenea comparaţie este fezabilă, deoarece presupunem că pentru producţia fiecăruia dintre ele, în afara unui factor specific, nu sunt necesari decât factori nespecifici de acelaşi tip. Unii critici acuză legea costurilor comparative pentru ipotezele sale simplificatoare. Ei cred că teoria modernă a valorii ar presupune o reformulare a legii, în conformitate cu principiile valorii subiective. Doar o asemenea formulare ar putea furniza o demonstraţie definitivă satisfăcătoare. Totuşi, ei nu recomandă calculul în termeni monetari. Ei preferă recursul la acele metode de analiză a utlilităţii pe care le consideră adecvate efectuării de calcule ale valorii în termeni de utilitate. Vom arăta, pe parcursul investigaţiei pe care o întreprindem, că aceste tentative de a elimina termenii monetari din calculul economic sunt sortite

eşecului. Presupoziţiile lor fundamentale sunt intenabile şi contradictorii, iar toate formulele derivate din ele sunt viciate. Nu este posibilă nici o metodă de efectuare a calculelor economice, cu excepţia celei bazate pe preţurile monetare, aşa cum se formează ele pe piaţă. [7] Semnificaţia presupoziţiilor simple subiacente legii costurilor comparative nu este întru totul identică pentru economiştii moderni şi precursorii lor clasici. Unii adepţi ai şcolii clasice le considerau punctul de pornire al teoriei valorii în comerţul internaţional. Ştim că în această privinţă ei se înşelau. În plus, noi înţelegem că, în ce priveşte determinarea [p.163] valorilor şi a preţurilor, nu există nici o diferenţă între comerţul intern şi cel internaţional. Ceea ce îi determină pe oameni să distingă între pieţele autohtone şi cele străine sunt doar variaţiile datelor, i.e. diversele condiţii instituţionale care restrâng mobilitatea factorilor de producţie şi a produselor. Dacă nu dorim să abordăm legea costurilor comparative din perspectivele simplificatoare adoptate de Ricardo, atunci trebuie să recurgem fără rezerve la calculul monetar. Nu trebuie să cădem pradă iluziei că este posibilă o comparaţie între diversele cheltuieli constând în factori de producţie de diverse tipuri şi outputul constând din produse de diverse tipuri, fără a recurge la calculul monetar. Dacă revenim la cazul chirurgului şi al angajatului său, trebuie să raţionăm după cum urmează: Dacă chirurgul îşi poate întrebuinţa timpul limitat de lucru pentru efectuarea de operaţii, remunerată cu 50 de dolari pe oră, atunci este în interesul său să apeleze la un angajat pentru a-i menţine instrumentele în ordine, pe care să-l plătească cu 2 dolari pe oră, deşi omul acesta are nevoie de 3 ore pentru a se achita de sarcini pe care chirurgul le-ar fi putut îndeplini într-o oră. Atunci când comparăm condiţiile din două ţări, trebuie să afirmăm: dacă condiţiile sunt astfel încât producţia unei unităţi din fiecare dintre bunurile a şi b necesită, în Anglia, cheltuirea unei zile de muncă, munca depusă fiind de un tip uniform, pe când în India, cu aceleaşi investiţii de capital, sunt necesare două zile muncă pentru a şi trei zile muncă pentru b, iar bunurile de capital şi mărfurile a şi b pot circula liber între Anglia şi India, în vreme ce forţa de muncă nu este mobilă, atunci ratele salariale în India trebuie să tindă către 50% din cele din Anglia pentru producţia lui a şi către 33 % pentru producţia lui b. Dacă rata salarială din Anglia este de 6 şilingi, atunci ratele din India ar fi echivalentul a 3 şilingi pentru producţia lui a şi echivalentul a 2 şilingi pentru producţia lui b. O asemenea discrepanţă în remunerarea muncii de acelaşi tip nu poate fi de durată, dacă există mobilitatea mâinii de lucru pe piaţa indiană a muncii. Muncitorii ar trece de la producţia lui b la producţia lui a; migraţia lor ar tinde să reducă remuneraţia din industria lui a şi s-o sporească pe cea din industria lui b. În cele din urmă, ratele salariale din India ar deveni egale în ambele ramuri. Producţia de a ar tinde să crească şi să câştige terenul ocupat de rivalii britanici. Pe de altă parte, producţia de b ar deveni neprofitabilă în India şi ar trebui oprită, în vreme ce în Anglia ar spori. Acelaşi raţionament rămâne valabil dacă presupunem că diferenţa în condiţiile de producţie constă şi în volumul investiţiei necesare de capital, sau constă exclusiv în acesta. S-a afirmat că legea lui Ricardo ar fi fost validă numai pentru epoca lui şi n-ar fi de nici un folos în vremea noastră, care se caracterizează prin alte condiţii. Ricardo considera că

diferenţa dintre comerţul intern şi cel internaţional constă în diferenţele existente între mobilitatea capitalului şi a forţei de muncă. Dacă presupunem că munca, capitalul şi produsele sunt mobile, atunci nu există diferenţe între comerţul regional şi cel interregional, decât în măsura în care intră în calcul costurile de [p.164] transport. În acest caz, devine superfluu să se dezvolte o teorie a comerţului internaţional distinctă de cea a comerţului autohton. Capitalul şi munca sunt distribuite pe suprafaţa pământului în funcţie de condiţiile de producţie mai bune sau mai proaste, pe care le oferă diversele regiuni. Există regiuni populate mai dens şi mai bine înzestrate cu capital, iar altele populate mai puţin dens şi mai slab înzestrate cu capital. Pe cuprinsul întregului pământ se manifestă o tendinţă de egalizare a ratelor salariale pentru acelaşi tip de muncă prestată. Însă Ricardo porneşte de la ipoteza că există mobilitate a capitalului şi a mâinii de lucru în interiorul fiecărei ţări, nu şi între diversele ţări. El formulează întrebarea care sunt consecinţele liberei mobilităţi a produselor în aceste condiţii. (Dacă nu există nici mobilitate a produselor, atunci fiecare ţară este izolată economic şi autarhică şi nu există nici un fel de comerţ internaţional.) Teoria costurilor comparative răspunde la această întrebare. Desigur, ipotezele lui Ricardo se verificau în mare măsură în epoca lui. Ulterior, în cursul secolului al XIX-lea, condiţiile s-au modificat. Imobilitatea capitalului şi a mâinii de lucru s-a redus; transferurile internaţionale de capital şi mână de lucru au devenit din ce în ce mai uzuale. Apoi a urmat o reacţie. Astăzi, mobilitatea capitalului şi a mâinii de lucru este din nou restricţionată. Realitatea corespunde din nou ipotezelor ricardiene. Pe de altă parte, rezultatele clasice ale comerţului interregional se situează dincolo de orice schimbare a condiţiilor instituţionale. Ele ne permit să analizăm problemele care survin în orice ipoteze imaginabile. 5. Efectele diviziunii muncii Diviziunea muncii este rezultatul reacţiei conştiente a omului la multiplicitatea condiţiilor naturale. Pe de altă parte, este ea însăşi un factor producător de diferenţiere. Ea imprimă diverselor regiuni geografice funcţii specifice în complexul proceselor de producţie. Anumite regiuni le face urbane, altele rurale; determină localizarea diverselor ramuri manufacturiere, de miner...