Istoria si teoria artei curs formatat PDF

Preview

Summary

Download Istoria si teoria artei curs formatat PDF

Description

Mihaela Vlăsceanu

I S TO R IA

ŞI

TE O R IA ART E I

Note de curs Vol.I

Istoria şi teoria artei

4 Mihaela Vlăsceanu

Note de curs

Vol.I

CUPRINS

Introducere / 6

Istoria și teoria artei 5

Cap. I. Noțiuni fundamentale ale studiului istoriei artei / 8 Cap. II. Arta paleocreștină și arta bizantină / 11 Cap. III. Artele evului mediu: romanic și gotic / 30 Cap. IV. Arta Renașterii în Italia /48 Cap. V. Studii de caz / 92 Bibliografie / 128

Introducere Notele de curs prezentate ca suport teoretic pentru studenții secției de Istorie ai Facultății de Litere, Istorie și Teologie îmbină în cel mai obiectiv mod considerațiile generale ale disciplinei: Istoria și teoria artei, prin plasarea în contextul politic, spiritual și cultural al epocilor prezentate, cu particularitățile ce țin de cronologia stilurilor artistice, a premiselor ce au configurat vocabularul formal și decorativ specific societății europene în

6 Mihaela Vlăsceanu

perioada cuprinsă între sfârșitul antichității și Renaștere. Alegerea intervalului cronologic s-a făcut din considerente ce țin de evoluția stilurilor, sfârșitul antichității fiind momentul în care apar elemente noi ce vor marca ruptura definitivă cu perioada precedentă, cu ale sale valori, conturând evoluția societății pe parcursul secolelor ce vor urma, culminând cu renașterea urmată de baroc, perioadă în care se formează națiunile, societatea europeană fiind marcată de ideologii pozitiviste, repere ce marchează debutul evoluției spre modernitate. Conturată ca disciplină istorică cu statut aparte prin metodologia cercetării încă din sec. al XIX-lea, studiul istoriei și a teoriei artei oferă studenților cunoștințele metodice, teoretice și practice necesare în formarea profesională. Prin metodologia de cercetare, obiectivele disciplinei urmăresc inițierea și formarea unor deprinderi practice de cercetare, pornind de la specificul documentației, la metodologia cercetării, elaborarea fișelor de document, inventariere, catalogare și elaborarea de lucrări științifice de către studenții oricărei specializări ce cuprinde disciplina în programele de studiu academic. Studiul istoriei artei presupune analiza documentelor (izvoarele scrise ale epocilor cercetate), in lipsa acestora a monumentelor (de arhitectură, sculptură), a capodoperelor de pictură și artă decorativă, ce devin surse de informație despre tot ce definește o perioada istorică, a tehnicilor de elaborare ce oglindesc progresul științei si tehnicii, toate aceste elemente întregind vizual tabloul societății europene din diversele faze ale evoluției sale. Obiectul cercetării conform metodologiei de cercetare este - opera de artă - supusă clasificărilor, interpretărilor, chiar ierarhizărilor subiective ale unor autori, rigoarea istorică și teoretică impune însă din partea cercetătorului în acest domeniu în primul rând obiectivitate. Această obiectivitate ține de epocă, de instrumentarul conceptual, de predilecțiile iconografice și formale, de categoriile de comanditari de artă în a căror opțiuni se oglindesc gândirea și tendințele dominante ale artei dintr-o anumită perioadă. Prin structura academică, notele de curs vin în întâmpinarea cerințelor studenților, oferind o sinteză și o sistematizare pragmatică a ideilor ce a fost elaborată ținându-se cont de actualitatea bibliografiei de specialitate, de rigorile metodologice ale disciplinei și nu în ultimul rând de aplicabilitatea noțiunilor teoretice formulate de curs. Noțiunile de teoria artei și conceptele teoretice ce fundamentează disciplina completează logic această evoluție. Informația vehiculată se bazează pe bibliografia de specialitate, fiind interpretată, expusă și completată cu istoriografia actuala, materialul ilustrativ fiind organizat ținându-se cont de caracteristicile generale ale stilurilor din fiecare etapă a evoluției artei europene în intervalul cronologic abordat (faza timpurie, matură și târzie a fiecărui stil), fiind evidențiate acele exemple ce ilustrează cel mai bine caracteristicile stilului și în a căror aspecte formale se

Istoria și teoria artei 7

pot sesiza reperele generale ale evoluției și diferențierii de la o perioadă la alta. În lipsa documentelor scrise, monumentele sunt receptacolul ideologiei perioadelor istorice, oglindind prin ansamblul de forme și conținuturi modele, tendințe, valori și dovezi ale parcursului civilizației europene în perioadele devenite repere ale existenței sale: sfârșitul antichității, evul mediu, Renașterea și barocul. Tematica suportului de curs evidențiază arta diferitelor epoci numite după dominanta formală (paleocreștină, bizantină, romanică, gotică și renașterea italiană) și printr-o analiză globală a contextului istoric de apariție și evoluție a artei fiecărei perioade, fiecare stil este exemplificat de studii de caz ce sintetizează morfologia fiecărei etape în parte sub toate aspectele formale analizate: arhitectură, sculptură, pictură sau artele decorative.

8 Mihaela Vlăsceanu

I. Noțiuni fundamentale ale studiului istoriei și teoriei artei Istoriografia clasează domeniile artei în majore: arhitectura, sculptura și pictura și minore (artele decorative sau aplicate) pe baza similitudinilor formale ale perioadei în care au fost elaborate. O ipoteză de lucru a istoriei artei este că lucrări produse în aceeași perioadă istorică vor avea caracteristici stilistice comune. Stilul unei opere de artă este o funcție a unei perioade istorice în care aceasta a fost realizată. Perioada în care a fost realizată fiind importantă pentru a-i descifra semnificația. Opera de artă face trecutul prezent, sarcina istoricului de artă fiind să decodifice mesajul ideatic printr-o contextualizare a fenomenului istoric, prin analogii cu creația artistică contemporană. Stilul unei epoci este definit ca o comunitate de semnificații și forme, existând și diferențieri stilistice în cadrul aceluiași stil între faza timpurie în care se păstrează reperele ce au definit stilul epocii anterioare și faza finală în care noile valențe formale ale altui stil se grefează pe modelul consacrat. Acest concept definește în istoriografia de artă evoluția, bazată pe o cronologie fără de care nu ar exista o istorie a stilurilor. Monumentul este sursa informației stilistice, acesta fiind marcat de trecerea timpului și eventual de schimbarea funcționalității. Sarcina istoricului de artă fiind ca în lipsa documentului scris care să ateste evoluția monumentelor, a apariției și consacrării lor stilistice și formale să se folosească de monumente ca surse informaționale, acestea fiind descifrate și analizate pentru dezvăluirea adevărului istoric. Afirmația istoricului de artă J. J. Winckelmann confirmă această ipoteză: ,,nu există altă lege supremă a istoriei în afară de adevăr…” tot el făcând legătura dintre studiul izvoarelor și contactul direct cu operele de artă concrete, demers pe care l-a supus unei investigații științifice, descoperind de fapt, dimensiunea istorică a acestora 1. Afirmația că opera de artă este un document istoric fiind pe deplin argumentată dacă luăm în considerare referințele ce trimit la aspirațiile ideologice ale perioadei în care a fost creată, apartenența socială a creatorului de artă, funcționalitatea creației, societatea în care apare ca oglindă a nivelului tehnic de dezvoltare, a contactului și confruntării cu materialul din care a fost executat și nu în ultimul rând cu opțiunile stilistice ale comanditarilor de artă ce modelează formele și impun stiluri. 1 Udo Kultermann, Istoria istoriei artei, vol. I, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1987, p. 130.

Istoria și teoria artei 9

Arta este cea care dă sensul valoric societății în care este elaborată, fiind un ansamblu de forme și conținuturi cu valoare didactică, ideologică, religioasă, filosofică, psihologică, sociologică, geografică, economică și istorică. Când vorbim de forme ne imaginăm stilurile în artă, când ne referim la conținuturi, iconografia face apel la descifrarea temei și a semnificației acesteia. Sculptura și pictura fiind clasificate în funcție de tematică și nu de stil ce face obiectul studiului critic, analitic. Definiția dată de Clifford Geertz artei susține aceste considerații: ,,Arta este o formă a cunoașterii (la fel ca știința și religia), subiectivă din perspectiva artistului sau a comanditarului (ce are o viziune proprie)…” și extrapolând putem afirma că arta evoluează de la a fi o convenție de reprezentare (arta rupestră, arta imperiilor agricole: Mesopotamia și Egipt) la arta ca și suport al propagandei vizuale (Grecia și Roma antică), expresie a societății, disimulată de ideologie, făcând imaginarul vizibil (romanicul și goticul), articulând mentalități ce evoluează, reintegrând formele în norme ce devin modalități de cunoaștere (renașterea), conținutul credinței devine vizibil, conturând noțiuni abstracte (barocul), arta fiind o formă de cunoaștere a tipurilor de societăți sau de civilizație ce le-au creat. Cum imaginarul este cea mai dinamică dintre structurile mentalului colectiv, iar arta este o oglindă a acesteia ( speculum), aceasta susține percepțiile ca metafore ale realității universale, fiind o reflexie a societății 2. Arta dispune de o dimensiune moralizatoare, aceasta educă, instruiește cu valori universale, imagini – simbol, arta este spirit invizibil ce transcende limitele fizice și face conținutul credinței vizibil, operând în plan vizual cu adevărate coduri etice valorizate de societățile ce le-au creat, definirea artei fiind dependentă de societatea privată dintr-un context definit de structura puterii. Opera de artă este deopotrivă obiect și eveniment istoric în evaluarea căreia istoricul de artă analizează conceptele legate de formă, stil, tehnică și material. Forma: artiștii creează forme utilizând materiale diferite cu instrumente (tehnici, unelte diferite), ce impun anumite limite, de aceea forma este influențată de descoperirile și evoluția tehnicii dintr-o anumită perioadă istorică, forma, tehnica și materialul fiind interdependente. În arhitectură forma este conturată de planimetrie, secțiune și elevație, în sculptură de rondo bosso sau tehnicile reliefului: basorelief, mezorelief și altorelief cu cea mai accentuată volumetrie, în pictură de suport și culoare. Materialul impune deseori forma, ce rezultă din confruntarea artistului cu materia dură sau maleabilă (cărămida uscată la soare sau arsă pentru durabilitate, piatra cu indice de coeziune mare, dioritul, bazaltul, porfirul, 2 Jean Duvignaud, Sociologia artei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1995, p. 5.

10 Mihaela Vlăsceanu

marmura sau lemnul mai ușor de prelucrat ce impune în arhitectură din rațiuni de economie folosirea sistemelor de construcție în catarți, paiantă sau bârne orizontale). Există legi ce dictează forma, și ne raportăm la principii ce guvernează operele cu exemple: principiul frontalității (arta egipteană), legea cadrului (arta romanică), contrapostul (gotic), compoziția piramidală, deschisă (renaștere), elipsa și chiasmul (baroc). Tehnici diferite exprimă tematici specifice unei perioade prin adaptări la suportul imobil (peretele proaspăt tencuit- frescă, al fresco, al secco), suport mobil (lemn, sticlă – icoana), lemn, pânză - genuri precum portretul, natura statică, natura moartă, peisajul. Tehnicile picturii variază de la folosirea materialelor naturale la pigmenții chimici inventați în secolul al XIX-lea, tehnici care folosesc solvenți diferiți ai culorilor fiind adaptate suportului diferit: tempera, acuarela, guașa, ulei, etc. În cazul sculpturii, tehnica se modifică și este influențată de natura materialului, relieful și volumele sale configurând basorelieful, mezorelieful și altorelieful, sculptura cu valori tridimensionale, rondo bosso, cu o evoluție ce ține cont de progresele în domeniul tehnicii din fiecare etapă istorică. Din confruntarea cu materialul artistul transpune idei, maniera de exprimare fiind direct influențată de duritatea pietrei în cazul sculpturii, roca cu indice de coeziune mare implică efort mai mare și posibilități reduse de modelare a detaliilor, cazul dioritului, a porfirului sau a granitului, în timp ce marmura relevă volumetrii, jocuri subtile de volume prin natura sa translucidă și maleabilitate în raport cu alte pietre. În cazul sculpturii realizate din bronz, tehnica predilectă este cea a cerii pierdute, pentru metalele prețioase folosindu-se tehnici antice preluate din repertoriul Orientului, cum sunt au repoussé, cloissonné și champlevé.

Istoria și teoria artei 11

II. Arta paleocreștină și arta bizantină  premisele istorice ale formării artei paleocreștine  Orientul – patria creștinismului  formele de manifestare ale sintezei pe care o realizează arta paleocreștină în pictură, sculptură și arhitectură  programul artistic al noii arte: stil, tehnică, iconografie și iconologie  bazilica, structură unitară formată din experiențele antice adaptate noilor nevoi cultuale  evoluția picturii paleocreștine de la simbol la icoană  sculptura funerară și rondo bosso Arta desemnată cu termenul de paleocreștină apare în zonele orientale ale vastului Imperiu Roman, într-o perioadă în care comunitățile de creștini vedeau în noua doctrină a mântuirii prin credință o eliberare de sub tutela romanilor, cultul împăratului fiind impus ca și religie oficială de stat. Izvoarele care fac referire la creștinii din provinciile orientale, menționându-l în primul rând pe Tacitus, reflectă opoziția față de cultul și dogma acestora în primele secole ale erei creștine. Confundând creștinismul cu unele culte orientale, Tacitus invocă practici oculte, ritualuri secrete, zei salvatori, mituri solare și ale fertilității, menționând că: ,,creștinii erau o categorie urâtă pentru practicile abominabile”. În aceeași cheie, Pliniu cel Tânăr raporta împăratului Traian despre: ,,credința creștinilor, care este depravată și extravagantă”. Religia romană se confrunta în această perioadă cu o revoltă a celor oprimați, credința într-un singur zeu (Dumnezeu), concept fundamental al monoteismului, avea la bază un nou crez: Credo quia absurdum, doctrină ce avea să confrunte două credințe, una a lumii vizibile (păgânismul) cu cea a lumii invizibile, regatul promis fiind în lumea de dincolo (Ioan 18:36). Noii religii ia fost imputată decăderea I. Roman dacă ne raportăm la scrierile lui Augustin care în secolul V spunea că Roma a fost atacată de goți în 410 ca pedeapsă pentru adoptarea religiei creștine sau E. Gibbon în secolul al XVIIIlea care vedea în noua religie motivul declinului și decăderii I. Roman, fără a considera adevăratele cauze ce țin de contradicțiile sociale, economice, politice, și culturale. Stilul ce ia naștere din aceste confruntări, desemnat ca arta creștină timpurie sau artă paleocreștină se suprapune cronologic perioadei de sfârșit a antichității și se diferențiază de arta contemporană prin tematică nu prin stil,

12 Mihaela Vlăsceanu

stilul fiind același având mijloace de expresie împrumutate, creștinii provenind din aceleași medii ca și romanii, arta lor fiind un meșteșug deprins în aceleași ateliere, dar care v-a suferi alterări produse de rapiditatea execuției, simbolistica pronunțată dominată de eclectism, totul pentru a ilustra mesajul ideatic al salvării prin credință. Cronologia artei paleocreștine poate fi definită de două perioade distincte ce fac diferența în ce privește vocabularul și morfologia artei, putând vorbi de o perioadă a persecuțiilor (de la momentul apariției primelor comunități în sec. I d. Hr.) până la edictul de toleranță de la Milan din 313 când Constantin cel Mare pune capăt persecuțiilor sau 381 când Teodosiu instaurează creștinismul ca și religie oficială de stat și a doua perioadă de legalitate după această dată până în 476 când I. Roman cădea sub atacurile barbarilor. O ideologie comună ca liant al popoarelor din Imperiul roman trebuia să se bazeze pe o filosofie teologică ( teosophia) nouă capabilă să producă o unitate spirituală în detrimentul multiplicității păgâne, mitologia păgână fiind înlocuită de speculații metafizice ce conturează în istoriografia subiectului istoria creștinismului. În ce privește geneza ideologică și formală a artei creștine, aceasta a fost atribuită de către cercetătorii care s-au dedicat subiectului când tradiției romane, și-i includem în acest caz pe Antonio Bossio, Frederick Wickhoff și Ludwig von Sybel, când centrelor elenistice, cu teoria lui H.C. Butler sau chiar Orientului - Joseph Strzygowsky, în funcție de descoperirile făcute și de inventarul acestora. Desfășurată între secolele II-IV d.Hr., arta veche creștină are ca premise teoretice disputele apologeților creștini ce se manifestau împotriva constituirii unor imagini ale divinității și a ridicării unor lăcașe de cult, textele redactate de către: Aristides, Iustian, Tatian, Iraeneus, Minucius Felix, Tertullian, Origene, Methodius din Olimp, Lactantius, Eusebiu din Cesareea, Epiphanius ilustrând această luptă împotriva concepției păgâne despre artă. Clement din Alexandria fiind cel care a apărat arta creștină considerând-o un instrument util în educarea celor ce nu știu să citească. Disputele din planul idetic sunt cele ce vor contura apariția unui program artistic propriu-zis cu o tematică și morfologie artistică diferită de arta antichității târzii cu care noul curent se suprapunea din punctul de vedere al perioadei de manifestare. Arta paleocreștină din Occident a fost profund contaminată de practicile din Orient, pornind de la obiceiul înhumării în cimitirele subterane-hypogee din Egipt, ca de pildă hipogeul reginei Hatshepsut de la Deir el Bahri, model ce va fi preluat și adaptat în condițiile în care numărul adepților noii religii ce propovăduia în plan spiritual o salvare după moarte crește și se schimbase și ritul funerar (incinerația este înlocuită cu înhumația în vederea păstrării suportului pentru sufletul reîncarnat).

Istoria și teoria artei 13

Din sec. II d.Hr. în astfel de cimitire subterane se practicau galerii de coridoare, tăiate în tufa stratum, uneori suprapuse pe patru, cinci nivele ce cuprindeau cubiculi - camere mortuare ce conțineau morminte individuale loculi săpate într-o nișă închisă vertical printr-un perete având axa lungă paralelă pe suprafața peretelui, și tipul numit kokim cu latura lungă perpendiculară pe suprafața peretelui, tip mai puțin folosit pentru că slăbea rezistența zidului. De dimensiuni mai mari arcosolia erau săpate sub o arcadă și închise cu o dală orizontală. Aceste cimitire au preluat ulterior denumirea de catacombe de la ad catacumbas, Katakimbas (gr.) adică situate într-o depresiune, cel mai cunoscut și studiat dintre cimitirele Romei fiind San Sebastiano ad catacumbas (un cimitir mixt păgâno-iudeo-creștin), denumirea desemnând generic termenul de catacombă, catacomba Priscillei ilustrând configurațía cubiculilor, dispunerea arcosoliilor și decorația specifică.

Cea mai amplă descriere a catacombelor romane (din punct de vedere iconografic și iconologic) i se datorează lui Antonio Bossio care publica în 1632, Roma sotteranea, lucrare ce detalia descrierile cu desene și interpretări semantice ale scenelor, constituindu-se în principalul izvor iconografic al formelor de manifestare în arta paleocreștină. Din punct de vedere arhitectonic, catacombele prezintă puține inovații tehnice, elemente portante precum: arcada sau arhivolta aveau ca loc de proveniență Orientul, tipul de mormânt kokim fusese folosit în necropola palestiniană de la Palmyra cca.160 d.Hr., iar tipul arcosolium a fost atestat la Naksh-i-Rustem unde a fost înmormântat Darius. Din punctul de vedere al formării decorului începe configurarea unei iconografii cu substrat teologic creștin ce conținea la început simboluri adaptate noii religii ce promitea salvarea și mântuirea prin credință, formându-se tipuri și cicluri iconografice (dedicate Mariei și lui Hristos),

14 Mihaela Vlăsceanu

formulându-se chiar principii stilistice diferite de arta antică (imperială romană) cu care se suprapune, principii ce vor constitui fundamentul imagistic al artei creștine până în zilele noastre, fiind vorba despre o traducere crești...