RELAȚIILE ROMÂNO-SOVIETICE ÎN PERIOADA 1936-1940 PDF

Preview

Summary

ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI INSTITUTUL DE ISTORIE, STAT ŞI DREPT BULETIN ŞTIINŢIFIC AL TINERILOR ISTORICI Materialele Conferinţei ştiinţifice internaţionale anuale a tinerilor cercetători SERIE NOUĂ II (VII) Chişinău 2013 Buletin Ştiinţific al Tinerilor Istorici, Serie nouă, II (VII), Chişinău, 2...

Description

ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI INSTITUTUL DE ISTORIE, STAT ŞI DREPT

BULETIN ŞTIINŢIFIC AL TINERILOR ISTORICI Materialele Conferinţei ştiinţifice internaţionale anuale a tinerilor cercetători

SERIE NOUĂ II (VII)

Chişinău 2013

Buletin Ştiinţific al Tinerilor Istorici, Serie nouă, II (VII), Chişinău, 2013, ISSN 1857-4947

RELAŢIILE ROMÂNO-SOVIETICE (SEPTEMBRIE 1936-IUNIE 1940) Mihai ŢURCANU Summary This study refers to the deterioration of the Soviet-Romanian relations in the context of a more general European political crisis marked by the assertion of fascist supremacy in international affairs amid a pronounced weakness of the Versailles system. Our intention was to highlight the efforts of the Romanian diplomats to maintain good neighborly relations with the Soviet Union while preserving Romania’s traditional alliances; alas, these efforts had to face a increasingly revisionist Germany (with large economic interests in Romania ) that was putting huge pressure on the Romanian state in order to attract it on the Axis side and to make the Romanians give up any prospect of an alliance with the USSR. An important segment of this study is being dedicated to analyze the way in which the Ribbentrop-Molotov Pact influenced Romanian-Soviet relations on the eve of Second World War, and to its direct consequences: the ultimatums of 26 and 28 June, after which the USSR occupied Bessarabia, Northern Bukovina and Hertza. Introducere. Acest studiu se referă la deteriorarea relaţiilor româno-sovietice în contextul crizei politice europene şi al afirmării supremaţiei fasciste în afacerile internaţionale pe fondul slăbiciunii tot mai pronunţate a sistemului de la Versailles. Am insistat asupra încercărilor diplomaţilor români de a păstra relaţiile de bună vecinătate cu statul sovietic şi de a-şi menţine ţara în cadrul vechilor alianţe, asta în condiţiile în care Germania revizionistă (care avea mari interese economice în România) facea presiuni din ce în ce mai mari asupra statului român pentru a-l atrage de partea sa şi a-l determina să renunţe la perspectiva unei alianţe cu URSS. Un segment important al acestui studiu l-am rezervat analizei modului în care Pactul Ribbentrop-Molotov a influenţat relaţiile româno-sovietice în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, precum şi consecinţelor directe ale acestuia, notelor ultimative din 26 şi respectiv 28 iunie, în urma cărora URSS a ocupat Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Evoluția relațiilor româno-sovietice între anii 1936-1940 trebuie analizată în strânsă legătură cu evenimente ce au influenţat mersul relaţiilor internaţionale începând cu a doua jumătate a anilor ’30. Iar aici ne referim, desigur, la începutul afirmării supremaţiei fasciste în afacerile europene. Fenomenul respectiv s-a concretizat într-o serie de fapte cum ar fi „sfărâmarea lanţurilor de la Versailles” de către naţional-socialiştii germani prin reintroducerea serviciului militar obligatoriu, în martie 1935, remilitarizarea zonei renane, în martie 1936, sau apropierea dintre Germania şi Italia, etc. Aceste acţiuni, în faţa cărora sistemul de la Versailles s-a dovedit a fi neputincios, au alimentat atitudinile revizioniste ale altor state europene. Este vorba, bineînţeles, de Bulgaria şi Ungaria. Astfel încât Europa interbelică din anii 1936-1937 nu mai semăna decât foarte puţin cu cea a anilor ’20. Două mari tabere – în fond deja conturate - se pregăteau pentru confruntarea ce avea să izbucnească câţiva ani mai târziu. Pe de o parte se afla tabăra statelor revizioniste, hotărâte să schimbe în favoarea lor ordinea europeană, stabilită conform principiilor de la Versailles şi care erau Germania, Italia, Bulgaria şi Ungaria. De cealaltă parte erau Franţa, Marea Britanie, Cehoslovacia, precum şi URSS care formal se afla în tabăra antirevizionistă, dar care, de fapt, aşa cum se va confirma mai târziu, nu urmărea altceva decât să pregătească un teren favorabil pentru înfăptuirea planurilor sale expansioniste. Această afirmaţie ar putea fi calificată drept o speculaţie întrucât nu există documente care să o confirme, însă confirmarea ei se găseşte în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor şi mai ales în atitudinea Uniunii Sovietice faţă de vecinii săi. În acest sens, istoricul rus Oleg Ken menţionează că fuziunea dintre imperialismul tradiţional rus şi cruzimea bolşevică „a marcat agresivitatea sovietică. Odată cu năruirea în anii ’20 a speranţelor la o revoluţie bolşevică mondială, această agresivitate s-a ascuns anticipând cu bucurie catastrofa mondială din 1939 pentru a se manifesta din nou”1. Олег Кен, System Error? Москва и западные соседи в 1920-е — 1930-е годы, în „Неприкосновенный запас”, Москва, 2002. № 4 (24), c. 29. Această remarcă echilibrată este de fapt o excepţie în contextul general al istoriografiei ruse contemporane, deci nu doar 1

124

Buletin Ştiinţific al Tinerilor Istorici, Serie nouă, II (VII), Chişinău, 2013, ISSN 1857-4947 Alte trei state europene care erau interesate de păstrarea ordinii stabilite la Versailles erau Polonia, Iugoslavia şi România. Aceste ţări, dat fiind statutul lor de puteri de rang inferior, au încercat să promoveze o politică echidistantă faţă de ambele tabere. Polonia, bazându-se pe tratatele de neagresiune semnate cu URSS şi Germania, a preferat să nu se angajeze în vreun sistem de securitate colectivă, iar Iugoslavia, deşi stat-membru al Micii Înţelegeri şi aliată a Franţei, a întreţinut totuşi legături economice şi politice cu Germania nazistă. La rândul ei, România a trebuit să se adapteze şi ea noilor realităţi europene şi să-şi orienteze politica externă în conformitate cu evoluţia intereselor marilor puteri. Adaptarea politicii externe a României la noul context internaţional european. După înlocuirea lui Titulescu cu Victor Antonescu, politica externă a României nu a fost modificată substanţial. S-a încercat în schimb o adaptare a acesteia la noile realităţi europene. În acest sens, noul ministru de externe al României făcut la 4 septembrie o declaraţie în care a specificat principiile de orientare a politicii româneşti2. V. Antonescu reconfirma ataşamentul României faţă de valorile şi convingerile care au stat la baza Înţelegerii Balcanice şi a Micii Înţelegeri, la fel ca şi principiul prieteniei franco-române, al alianţei cu Polonia, precum şi dorinţa românilor pentru relaţii paşnice şi prieteneşti cu Uniunea Sovietică. Aceleaşi asigurări, la 19 septembrie 1936, i le-a dat Antonescu lui Litvinov în persoană în timpul unei întrevederi cu acesta la Geneva3. În telegrama expediată de la Geneva, ministrul de externe român spunea, între altele, următoarele: „Azi, la ora 11, am avut o lungă întrevedere cu dl Litvinov, căruia i-am explicat motivele polticii interne care au determinat formarea cabinetului fără Titulescu, asigurându-l că politica externă a României va rămâne aceeaşi faţă de marile puteri aliate şi amice şi în particular faţă de Rusia, marele nostru vecin, cu care, pe parcursul istoriei, n-am avut decât relaţii de bună prietenie şi fără de care nici un ministru român cu o conştiinţă clară a intereselor noastre geografice nu va putea practica o altă politică decât de bună vecinătate şi de prietenie”4. Sovieticii însă s-au arătat foarte sceptici faţă de aceste declaraţii, iar motivele unei astfel de atitudini le exprimă N. Krestinski în telegrama pe care i-o trimite lui M.S. Ostrovski la 13 ocrombrie 1936. Făcând trimitere la declaraţiile lui Antonescu pe care le trataează cu neîncredere, Krestinski constată anumite „simptome” ale reorientării politicii externe române. Aici diplomatul sovietic face referire la înţelegerea comercială româno-germană, care, deşi avea un caracter economic, va duce, în urma lărgirii relaţiilor economice dintre cele două state, la aservirea clasei politice române la interesele Germaniei. După această observaţie, al adaugă că atât „cât a fost Titulescu, el a reuşit să prevină chiar şi încheierea unor acorduri cu caracter comercial...El înţelegea că o dezvoltare sporită a comerţului cu Germania, îi va înlesni acesteia, în mod inevitabil, căpătarea unei influenţe politice hotărâtoare în România. Acest lucru este în mod cert înţeles şi de actualul guvern, iar faptul semnării unui acord comercial cu Germania vorbeşte despre disponibilitatea (românilor – M.Ţ.) pentru o mare apropiere de Germania”5. Celelalte două „simptome” erau vizibila îmbunătăţire a relaţiilor României cu Polonia (fapt, iarăşi evitat de Titulescu, dat fiind cunoscuta apropiere polono-germană) şi cu Italia. Ultimile state sovieticii le considerau potenţiali aliaţi ai Germaniei şi din această cauză le priveau cu ostilitate, după cum priveau şi apropierea României cu acestea. Aceeaşi atitudine o confirmă şi comisarul poporului pentru afacerile externe, M. Litvinov. Acesta nu i-a comunicat lui V. Antonescu textul pactului semnat la Montreux cu Titulescu, întrucât nu considera posibilă reluarea discuţiilor pe marginea acestui subiect până la o eventuală revenire a acestuia în funcţia de ministru de externe6. După întâlnirea cu omologul său român la Geneva, Litvinov avea să observe că asigurările de pritenie pe care le primise de la acesta nu l-au încântat deloc şi că stăruinţele României de a avea relaţii bune cu Germania şi Polonia „nu pot fi folositoare nici nouă şi nici României”7. Totodată Litvinov îl instruieşte pe Ostrovski să denunţe pactul de alianţă polono-român ca fiind unul cu caracter „exsovietice de pînă la 1990. Astfel, M. Meltiuhov, într-o monografie de altfel foarte bine documentată, susţine că atacurile asupra Basarabiei în 1919, trupele bolşevice nu făceau decît să apere interesele legitime ale Rusiei sovietice. Autorul vorbeşte chiar de un „Front nistrean” (Днестровский фронт) dintre această putere şi România: Михаил Мелтюхов, Бессарабский вопрос между мировыми войнами, 1917-1940, изд. Вече, Москва, 2010, c. 72-85. 2 Dimineaţa din 4 septembrie 1936. 3 Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol. II: 1935-1941, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003, p. 84-86. 4 Alexandru Cretzianu, Politica de pace a României faţă de Uniunea Sovietică, în „Patrimoniu”, 1992, nr, 1, p. 143-144. 5 Докумеиты внешней политики СССР, том 19, Госполитздат, Mосква, c. 478. 6 Ibidem, c. 565. 7 Ibidem, c. 432-433. Vezi şi М. Мелтюхов, op. cit., p. 174.

125

Buletin Ştiinţific al Tinerilor Istorici, Serie nouă, II (VII), Chişinău, 2013, ISSN 1857-4947 clusiv antisovietic” şi să accentueze faptul că după semnarea Convenţiei pentru definirea agresiunii şi agresorului de la Londra, a pactului sovieto-francez şi sovieto-cehoslovac, precum şi după apropierea semnificativă din România şi URSS, Kremlinul nu consideră necesară consolidarea alianţei româno-poloneze şi nu doreşte acest lucru8. Efoturile diplomaţiei române de păstrare a bunelor relaţii cu URSS în contextul afirmării supremaţiei fasciste în afacerile europene. În aceeaşi perioadă diplomaţia română înaintează un nou proiect de securitate europeană. De fapt proiectul în sine însemna reiterarea unor încercări mai vechi de a crea un bloc care sa fie format din membrii Înţelegerii Balcanice, a Micii Înţelegeri şi Polonia. Acest bloc trebuia sa aibă rolul unui „cordon sanitar” care să împiedice un eventual conflict între Germania şi URSS, dar în acelaşi timp să păstreze relaţii bune cu ambele state. Proiectul a fost comunicat lui Ostrovski, care la rândul său i l-a trimis lui Litvinov. Acesta din urmă a catalogat planul drept „prostesc” (нелеп), sugerându-i lui Ostrovski faptul că acestuia nu-i va fi foarte greu să-l ridiculizeze9. De fapt, după cum o spune el însuşi, comisarul sovietic considera că nici un stat din Europa de Est nu era capabil să facă faţă cu succes unei ofensive militare germane. La 25 octombrie 1936, Hitler şi contele Ciano, ministrul de externe al Italiei, semnează acordul de prietenie italo-german pe care Mussolini îl va numi ceva mai târziu „axa Roma-Berlin”. Prin acest act, Italia şi Germania consimţeau să promoveze o politică externă care să corespundă intereselor ambelor state şi să-şi împartă sferele de influenţă în Europa Centrală şi cea de sud-est. În acest scop ei au hotărât să aplice o tactică diplomatică, dublată de stratageme economice, care să destabilizeze relaţiile dintre statele Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice şi să ducă, în final, la destrămarea acestora10. O lună mai târziu, la înţelegerea italo-germană adera şi Japonia semnând cu Germania Pactul Anticomintern, iar Axa Roma-Berlin devenea astfel Axa Roma-Berlin-Tokio. În condiţiile în care ordinea stabilită la Versailles devenea din ce în ce mai fragilă, iar marile puteri occidentale păreau incapabile să opună acţiuni concrete provocărilor revizioniste, situaţia României devine din ce în ce mai precară, mai ales că aceasta era suspusă constant presiunilor din partea Germaniei. Un exemplu elocvent în acest sens este întrevederea pe care ambasadorul României la Berlin, N. Petrescu-Comnen, a avut-o cu Hermann Goering, pe atunci ministru responsabil cu reînarmarea Germaniei. Acesta din urmă i-a comunicat diplomatului român că Germania este dispusă să garanteze integritatea României cu condiţia ca aceasta „să nu se lege prin vreun tratat de alianţă sau de tranzit de trupe cu URSS, România să nu mai contracteze noi angajamente împotriva Germaniei sau România să nu ia parte la vreo combinaţie împotriva Germaniei”11. În pofida presiunii din ce în ce mai evidente a puterilor revizioniste, România s-a menţinut totuşi destul de ferm pe poziţii. În acest sens, Victor Antonescu a efectuat două vizite în capitalele celor mai importanţi aliaţi ai României. În lunile noiembrie şi respectiv decembrie 1936, ministrul român a vizitat Varşovia şi la Parisul şi a reconfirmat, cu aceste ocazii, faptul că România rămâne fidelă Alianţei sale cu Franţa, Marea Britanie şi Polonia, precum şi alianţelor regionale din care făcea parte12. În acelaşi timp el a atenţionat aliaţii săi polonezi asupra pericolului divizării Europei în blocuri militare, menţionând totodată că România nu intenţionează să facă parte din vreun bloc militar ostil Uniunii Sovietice, după cum nu doreşte să adere nici la vreun bloc sovietic13. Vizita la Varşovia, precum şi declaraţiile lui Antonescu, au nemulţumit Moscova care considera acţiunea diplomatului român drept una antisovietică. Ostrovski i-a reproşat lui Antonescu faptul că vizita sa în Polonia în sopul „reînvierii unui pact antisovietic” nu făcea altceva decât să dăuneze relaţiilor sovieto-române. În discuţia pe care cei doi au purtat-o pe data de 1 martie 1937, diplomatul român i-a replicat ambasadorului sovietic că vizita sa la Varşovia a fost efectuată în înţelegere cu Franţa, al cărei scop este de a împiedica Polonia „să cadă în îmbrăţişarea Germaniei”14. Un alt punct al discuţiei asupra căru-ia a insistat Ostrovski era criza prin care trecea Mica Antantă şi care se datora în special atitudinii Докумеиты внешней политики СССР, том 19, Госполитздат, Mосква, c. 565. Ibidem, c. 566. 10 M. Muşat, I. Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 1411. 11 Ibidem, p.1413. 12 Ibidem, p. 1412. 13 Докумеиты внешней политики СССР, том 20, Политиздат, Москва, 1976, c. 95. 14 Ibidem, p. 99. 8 9

126

Buletin Ştiinţific al Tinerilor Istorici, Serie nouă, II (VII), Chişinău, 2013, ISSN 1857-4947 mai noi a Iugoslaviei în relaţiile sale cu statele revizioniste. Semnarea unui acord cu Bulgaria însemna, după părerea sa, începutul sfârşitului acestei structuri (o lovitură şi mai puternică Micii Înţelegeri avea săi fie adusă la 25 martie 1937, când, în timpul unei vizite la Belgrad a lui Ciano, a fost semnat tratatul de prietenie italo-iugoslav15). Antonescu a respins aceste afirmaţii dând asigurări diplomatului sovietic că „România preferă să-şi păstreze alianţele. Preferăm acest lucru decât să împingem Polonia în braţele Germaniei. Noi dorim o relaţie de prietenie cu republicile sovietice. Doar un nebun ar putea crede că vrem să-i avem ca duşmani pe sovietici”16. Aceste declaraţii nu erau însă suficiente pentru a-l convinge pe Litvinov care se îndoia de sinceritatea României şi considera că „...ea singură (România – M.Ţ.) trebuie să facă ceva care să înlăture suspiciunile noastre, însă nu sub forma unei declaraţii între patru ochi”17. Confruntându-se cu lipsa de încredere din partea URSS, dar şi cu criza acută pe care o traversa Mica Antantă şi în acelaşi timp izolat de Franţa, guvernul român s-a văzut nevoit să accepte propunerea lui Goering menţionată mai devreme, şi anume că în schimbul garantării categorice şi precise a integritărţii sale teritoriale de către Germania, România accepta să nu încheie cu Rusia sovietică vreun tratat de alianţă sau unul care să reglementeze posibilitatea tranzitării teritoriului României de către trupele sovietice, după cum îşi lua şi angajamentul de a nu intra în vreo „combinaţie îndreptată împotriva Germaniei”18. În acelaşi timp însă, el îi informa pe nemţi că statul român nu era dispus să renunţe la alianţele şi relaţiile de prietenie pe care le avea cu alte state la acea vreme, dar şi la obligaţiile sale de a acţiona conform statutului de membru al Ligii Naţiunilor19. O astfel de garanţie din partea Germaniei nu a venit însă niciodată. La mai bine de jumătate de an de la demiterea lui Nicolae Titulescu, cercurile politice de la Bucureşti s-au convins de necesitatea semnării unui tratat cu vecinii de la răsărit. Numai că de data aceasta guvernul român dorea garanţii ferme din partea Uniunii Sovietice privind recunoaşterea formală de către aceasta a apartenenţei Basarabiei la România20. Însă sovieticii erau mult mai puţin dispuşi acum să semneze o astfel de înţelegere. Într-o discuţie pe care M. S. Ostrovski a avut-o cu V. Antonescu la 28 aprilie 1937, ambasadorul sovietic îşi exprima scepticismul în legătură cu iniţiativa diplomatului român. La întrebarea lui Antonescu dacă Litvinov ar fi fost dispus să accepte semnarea unui pact de prietenie după modelul iugoslavo-italian, Ostrovski i-a răspuns că nu cunoaşte intenţiile comisarului sovietic, dar că el era de părere că semnarea unui pact cu România care să reglementeze şi diferendul basarabean era inutil şi dăunător sovieticilor. Poziţia sovietică pe care el o exprima astfel era că apartenenţa ambelor state la Liga Naţiunilor, precum şi tratatele pe care URSS le avea semnate cu România (i.e. Convenţia pentru definirea agresiunii şi agresorului, Protocolul de la Moscova, schimbul de note diplomatice oficiale) erau suficiente pentru ca relaţiile bune dintre cele două state să fie menţinute şi însemnau mult mai mult decât un tratat de prietenie după modelul italo-iugoslav. Semnarea unui astfel de tratat ar fi însemnat, la 1937, alimentarea tendinţelor revizioniste în Europa21. Asupra aceloraşi probleme a insistat V. Antonecu la Geneva, când la 25 mai 1937 s-a întâlnit cu M. Litvinov. Acolo, ministrul român a încercat să-l convingă pe Litvinov de necesitatea încheierii unui acord ce ar fi reglementat diferendul în problema Basarabiei, dar a trebuit să audă o replică directă şi foarte puţin diplomatică din partea acestuia: „...(Basarabia – M.Ţ.) este ocupată de România, noi nu ridicăm pretenţii, cu atât mai mult trebuie să tacă România, mai ales ca aceasta este în propriul ei interes”22. În acelaşi timp el i-a amintit lui Antonescu faptul ca Titulescu evita să ridice problema Basarabiei în timpul negocierilor cu ei. Totuşi Litvinov s-a manifestat favorabil relativ la posibilitatea semnării unui tratat de asistenţă mutuală cu România, propunând ca model pactul sovietocehoslovac. V. Antonescu a manifestat rezerve în privinţa posibilităţii semnării unui tratat de asistenţă mutuală cu sovieticii, faţă de care, credea el, opinia publică nu putea fi favorabilă23. Ceea ce-şi dorea Antonescu era semnarea unui tratat cu sovieticii după modelul celui italiano-iugoslav. Discuţiile dintre cei doi nu au avut nici o finalitate. Tot în Elveţia, numai că de data aceasta în alt loc şi anume la Talloires, M. Muşat, I. Ardeleanu, op. cit., p. 1414. Докумеиты внешней политики СССР, том 20, Политиздат, Москва, 1976, c. 99. 17 Ibidem, p. 94. 18 M. Muşat, I. Ardeleanu, op. cit., p. 1413. 19 Ibidem, p. 1415. 20 Emilian Bold, Ilie Seftiuc, România sub lupa diplomaţiei sovietice (1917-1938), Editura Junimea, Iaşi, 1992, p. 170. ...