Evreii din România PDF

Preview

Summary

Un mic rezumat istoriei evreilor din România....

Description

Evreii în România Istoria evreilor de pe teritoriul actual al României este una destul de vastă, existând dovezi a existenței acestora în acest teritoriu încă din anii 132-134 d.Hr., și anume, o monedă din bronz emisă de Simon Bar Kohba, conducătorul ultimei răscoale a evreilor din Palestina împotriva romanilor. Primele așezări de evrei au aparut în Țara Românească, în timpul Imperiului Otoman. Tot în aceiași perioada apar și evreii care s-au așezat în Transilvania, ei venind din vestul Europei. În secolul al XVIII-lea, comunitatea evreiască din Țările Române crește ca număr și ca importanță. Împreună cu alte minorități, evreii au practicat în principal comerțul și meseriile artizanale. Totuși libertățile lor au fost îngrădite: ei puteau locuii legal numai în anumite orașe (de exemplu Alba Iulia în Transilvania) și nu aveau voie sa dețină pământuri în propropietate. Revoluțiile de la 1848 au adus în tările europene semne indubitabile de modernizare sub toate aspectele. Astfel, evreii din Țările Române au privit cu încredere și speranță acest proces, personalități evreiești precum Constantin D. Rosenthal (pictorul tabloului „România Revoluționară”), Davicion Bally sau Barbu Iscovescu participând în mod direct la revoluții. „În timpul acesta, românii în entuziasmul lor doreau împlinirea celor arătate pentru toţi, fără distincţiune de confesie şi religie. Era o frăţietate, o ade ărată dragoste între români și evrei în acel timp.”În ciuda acestui fapt, programele ce prevedeau emanciparea imediată a evreilor, nu au putut fi puse în aplicare. Dacă mișcarea de la 1848 ar fi reușit şi Constituţia decretată de aceasta ar fi fost votată, n-ar mai fi vorba de o chestie evreiască în România În capitală, 1831, populația evreiască era de 2580 de persoane, acest număr dublându-se până în 1859. Alexandru Ioan Cuza, Domnul Principatelor Unite, îi numea pe evrei „pământeni” români de cult mozaic și avea toată binevoința fată de ei. În anii următori Unirii, Alexandru Ioan Cuza a făcut primii pași spre emancipare. Au fost cooptați evrei în posturi publice iar legea comunală din 1864 le asigura dreptul de a participa - în anumite condiții - la alegerile municipale. Codul Civil din același an (art. 7) stipula „naturalizarea evreilor după zece ani de rezidență în țară”. În ciuda susținerii Prințului Carol, tentativa de a acorda cetățenie evreilor a eșuat prin Constituția de la 1866. Deși inițial Constituția prevedea emanciparea evreilor, forma finală a articoluli 7 făcea acest lucru imposibil deoarece era formulat astfel „Numai străinii de rit creștin pot dobândi calitatea de români”. După 25 de ani de la revoluție pașoptiștii liberali, (Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica) și-au schimbat radical idealurile și au uitat promisiunile față de evrei. Agitând teoria pericolului demografic conducătorii partidului liberal au pornit la o serie de acțiuni anti-evreiești, precum interdicții de a locui în mediul rural, expulzări, restricții de ordin economic etc., care au fost agravate de abuzurile administrației locale însărcinate cu aplicarea acestor directive. Dacă în Țara Românească evreii erau o “problemă” și erau despuiați de drepturi în ciuda aportului lor la dezvoltarea culturală și economică a societății, în Transilvania anului 1867 ei primeau, din partea Imperiului Austro-Ungar, toate drepturile civile.

Războiul de Independență din 1877-1878 a scos în evidență loialitatea evreilor față de țară: M. Brociner a fost primul evreu care a devenit ofițer în armata română după ce a fost rănit la Grivița La Congresul de pace de la Berlin din 1878, Marile Puteri au condiționat recunoașterea independenței României de modificarea articolului 7 din Constitușie pentru a da drepturi civile și evreilor. Naturalizarea evreilor devină posibilă, dar ea nu se acordă tuturor ci se acordă individual doar anumitor categorii de evrei. Între 1879 și 1918, conform acestei legi au primit cetățenia română 1500 de evrei, dintre care 888 erau veterani ai Războiului de Independență. În Primul Război Mondial au luptat circa 25000 de evrei sub steagurile armatei române, deși nu erau cetățeni români, fiind obligați prin legi speciale să efectueze serviciul militar, fără însă a putea deveni ofițeri. În 1930, în România Interbelică trăiau 756930 evrei adică 4.2% din populația țării. 13.6% din evreii români locuiau “la oraș” iar 10% din populația capitalei București era, la acea dată, populație evreiască. În ciuda încercărilor românilor de a-i integra pe evrei, în România anilor 30 au avut loc manifestări antisemite ce s-au intensificat odată cu ascensiunea regimurilor de extremă dreaptă cu puternice accente antisemite în întreaga Europă. În 1934, în România este adoptată „Legea personalului românesc în întreprinderi! Care prevedea ca angajații cetățeni români să fie într-un număr de minim 80%. Legea a favorizat introducerea criteriului de origine etnică în angajarea personalului în industrie. În 1937 Guvernul celor 44 de zile, cunoscut și ca Guvernul Goga a venit la putere. Condus de Octavian Goga și avându-l în componența sa pe Generalul Ion Antonescu, acest Guvern a emis Decretul Lege 169 – “ Decret Lege asupra revizuirii cetățeniei”. 30% din populația evreiască, și-a pierdut cetățenia româna și au devenit apatrizi in urma acestui decret-lege. Căsătoriile mixte dintre evrei și “românii de sânge” au fost interzise; evreii nu mai puteau fi funcționari publici, membrii in consiliile de administrație, militari, avocați, experți, editori de carți și nici oameni de serviciu în instituțiile publice. Pe scurt romanizarea a fost instaurată. Antisemitismul a devenit politică de stat în timpul guvernului lui Ion Antonescu. Acesta a ajuns la putere în urma rapturilor teritoriale din vara lui 1940. În această perioadă au avut loc primele izbucniri antisemite sub forma unori pogromuri, la Dorohoi (aproximativ 50 de morți) și la Galați. Procesul de romanizare început de „guvernul celor 44 de zile” a fost intensificat de instaurarea statului național-legionar pe 14 septembrie 1940, prin preluarea puterii de către generalul Ion Antonescu în colaborare cu „Garda de Fier”. Această colaborare a dus la crearea unei apropieri pe plan politic, economic și militar față de Germania. Astfel, au fost adoptate peste 20 de legi antisemite și au avut loc acțiuni teroriste împotriva evreilor declanșate de către legionari care au culminat cu Progromul de la București din ianuarie 1940. Rebeliunea legionară a avut loc în zilele de 21-23 ianuarie 1940 a făcut numeroase victime. Rebelii au realizat acte de vandalism împotriva locuitorilor români, dar mai cu seamă în cartierele evreiești Dudești și Văicărești. Bilanțul tragic al rebeliunii este de 130 de evrei omorâți, numeroase centre religioase și culturale au fost distruse precum

Templul Coral, Sinagoga Mare, etc. și au fost distruse numeroase clădiri comerciale și case ale evreilor. Acțiunile antievreiești au fost reluate în vara anului 1941 prin Pogromul de la Iași (29 iunie-6 iulie). Operațiunile „de pedepsire” au degenerat rapid în crime, violuri, jafuri și arestări. Arestații au fost duși la Chestura Poliției și 14 soldați jandarmi au deschis focul asupra evreilor. Pe 30 iunie, două trenuri de marfă, unul transportând peste 2500 de evrei, altul 1800-1900 au plecat spre interiorul țării. În vagoane, evreii se sufocau, mureau de sete; în răstimpuri cadavrele erau evacuate pentru a fi îngropate în gropi comune. Într-un târziu, convoiul cel mare a fost oprit la Călărași, cel mic la Podul Ilioaiei. În „trenurile morții și-au pierdut viața peste 4000 de persoane, iar în urma acestui pogrom au fost uciși între 13.000 și 15.000 de evrei. O altă metodă prin care regimul Antonescu și-a propus rezolvarea „problemei evreiești” a fost deportarea în Transnistria. La 19 august 1941 autoritățile germane și române semnează „Acordul de la Tighina” prin care Transnistria, teritoriul dintre Nistru și Bug, este trecut sub administrție românească. Aceasta era condusă de un guvernator subordonat lui I. Amtonescu și anume Gheorghe Alexianu. Evreii ce au scăpat de acțiunile „de curățire a terenului” realizate de jandarmii români în Bucovina și Basarabia, au fost organizați în convoaie, încolonați și direcționați dincolo de Nistru. În perioada septembrie – decembrie 1941, autoritățile române au organizat deportarea în masă a evreilor din Basarabia, Bucovina de Nord și Sud, Dorohoi și Ținutul Herța. Aceste marșuri forțate ale evreilor au însemnat exterminarea lor prin înfometare și extenuare. Marșurile au avut cinci direcții principale: prin Moghilec, prin Iampol, prin Tiraspol, prin Râbnița și prin Iaska. Numărul evreilor deportați în această perioadă variază între 118.800 și 123.000 de persoane. Deportările au fost reluate în vara anului 1942 când au mai fost expediați în Transnistria câteva mii de evrei din Bucovina de Nord, județul Dorohoi și sub diferite pretexte din Vechiul Regat și Sudul Transilvaniei. Numărul de evrei deportați variază de la o sursă la alta, Marcu Rosen estimând în „Holocaust sub guvernarea Antonescu” un număr de 151.276, iar Florin Petrescu în „Istoria evreilor- Holocaustul” un număr între 154.000 și 170.000, dintre care au supraviețuit doar 49.927. Totodată, aproximativ 166.000 de evrei din Nord-Vestul Transilvaniei au fost deportați în lagărele din Polonia, în special la Auschwitz. Astăzi, în România au mai rămas 3271 de evrei, cifră oferită de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel”.

Bibliografie 1.„Interferențe culturale și istorice”- Boris Marian Mehr 2.„Evrei în revoluția din 1848”- Joseph Kaufmann și Joseph Berkovitz 3.„Istoria Evreilor- Holocaustul”- Florin Petrescu 4.„Exterminarea Evreilor din Europa”, vol. 1- Raul Hilberg 5. „Holocaust sub guvernarea Antonescu”- Marcu Rosen 6.„Orașul măcelului”-F.Brunea Fox 7.„Holocaustul sub guvernarea Antonescu- întrebări și răspunsuri”- Liviu Beriș...