Fobiile si Anxietatea la Copii referat Psihoterapie PDF

Preview

Summary

Fobiile si Anxietatea la Copii referat Psihoterapie - - lucrare sesiune - referat...

Description

Fobiile și anxietatea la copii – frica de întuneric și anxietatea de separare -referat Psihoterapie-

Argumentație Am ales acest subiect deoarece copilul meu a avut aceste probleme, pe care le-am tratat cu ajutorul unui psiholog. În jurul vârstei de 6 ani, băiatul meu a început să refuze să doarmă singur (deși până atunci făcuse acest lucru) și să ceară insistent să doarmă cu noi, părinții. Tot în aceeași perioadă a apărut și frica de întuneric. Generalități Fiecare copil trăiește diferit momentele de frică și îngrijorare și este important ca noi, părinții, să încercăm să înțelegem cât mai clar experiențele specifice propriului nostru copil. Fiecare familie are propria ei poveste, dar de asemenea există și foarte multe elemente comune. Problemele de anxietate ale copiilor pot fi grupate în funcție de tipurile specifice de frici și îngrijorări. Aceste grupuri de probleme de anxietate sunt adesea etichetate ca tulburări. Fiecare copil are diverse frici corespunzătoare etapelor sale de dezvoltare. Unele frici sunt frici normale, specifice copilăriei, în timp ce altele nu sunt normale. Părintele trebuie să încerce să identifice dacă copilul său are frici mai mari decât este cazul, sau chiar nejustificate, și să se preocupe să îi înlăture aceste frici. Abilitatea noastră, ca părinți, să reușim acest lucru are o miză importantă: copilul va crește cu un sentiment de siguranță a vieții sale prezente și viitoare. Un anume nivel de frică este sănătos și de înțeles. Ne ajută pe noi oamenii, în general, și pe copiii noștri să ne ferim de pericole. Prin teamă ne învățăm copiii să nu traverseze nesupravegheați străzile aglomerate, să nu accepte dulciuri de la străini, să nu înghită medicamente necunoscute etc. În aceste cazuri, practic îi învățăm pe copiii noștri să se teamă de rezultate, de consecințe. Îi învățăm prudență. Acesta însă este un lucru total diferit de situația în care trebuie să gestionezi o frică imaginară a copilului. Când copilul dezvoltă o frică mare, nejustificată, există riscul să aibă o fobie sau o stare de anxietate. Conform studiilor de specialitate, au fost identificate cinci mari categorii de frici umane, unele dintre ele fiind și frici ale copiilor. Acestea sunt:

1. Frica socială - de a vorbi în public, de a fi singur, de a fi luat în râs, de a nu fi la înălțime, de a fi umilit, de a pierde controlul, de autoritate, de eșec, de a fi judecat 2. Frica de separare - de lipsă, de moarte, de a fi furat, de a fi respins, de a fi abandonat, de a fi renegat, de a fi trădat 3. Frica de mutilare - frica de dentist, de medic, de sânge, de tăieturi, de obiecte ascuțite, de accident, de a cădea, de foc, de a fi atacat 4. Frica de animale - de câini, de păianjeni, de șerpi, de șoareci/șobolani, de insecte, de viermi, de țânțari/căpușe, de cai, de vipere etc 5. Frica de factori de mediu - de furtuni, de vânt puternic, de foc, de înălțime, de spații largi, de poduri, de avioane, de vapoare, de lipsa de spațiu, de prăpăstii/adâncimi Alte frici - frica de microbi, frica de necunoscut, frica de a acționa etc Multe dintre aceste frici ne conduc viata, mai ales când nu le recunoaștem și nu încercăm să scăpăm de ele. De multe ori fricile se formează în copilărie și cresc în paralel cu copilul, devenind puternice la maturitatea sa. Dacă nu le tratăm corespunzător la copil, ele se pot dezvolta în fobii, în viața de adult. Frica de întuneric la copii - este o frică obișnuită a copiilor, însă suficient de deranjantă și deseori irațională încât din ea să se nască și alte tipuri de frici. Ea se formează de obicei atunci când părinții insistă ca cel mic să stea singur într-o cameră total neluminată, ca să se obișnuiască să doarmă singur, sau când copilul se trezește în mijlocul nopții. Unii copii sunt așa de îngroziți de întuneric, încât au un ritm cardiac foarte ridicat. Părinții trebuie să înțeleagă că, pentru un copil, camera neluminată arată total diferit decât în lumina zilei sau decât seara, când luminile sunt aprinse. Ei trebuie să îl asigure pe copil că este în siguranță, să îl ajute să recunoască aceleași obiecte din cameră așa cum se văd ele pe întuneric față de cum se văd pe lumină și în nici un caz să nu îl ironizeze sau certe considerând că frica sa este fără motiv. Anxietatea de separare la copii - este o problemă frecvent întâlnită: aproximativ 12% dintre copii suferă de această problemă, înaintea vârstei de 18 ani. Având în vedere că jumătate dintre copiii cu o tulburare de anxietate vor continua să experimenteze probleme de anxietate și la vârstă adultă, este important ca această problemă să fie identificată timpuriu și adresată specialistului. Este normal ca un copil să se simtă nesigur sau temător atunci când este separat de părinții săi. De regulă, aceste sentimente se diminuează odată cu cresterea, pe măsură ce copilul capătă mai multă încredere în sine. De regulă, disconfortul resimțit de copil se diminuează dacă acesta este ajutat să se liniștească, iar atenția îi este redirecționată către alte activități. Dacă această teamă de separare persistă însă și după vârsta de 5 ani și afectează activitățile zilnice ale copilului (ex. refuză să doarmă singur, să doarmă la prieteni, să meargă la școală, să plece în excursii sau tabere fără părinți, etc), atunci este posibil să sufere de anxietate de separare.

Riscul major al debutului acestei tulburări se manifestă în 3 etape de vârstă: între 5-6 ani, 7-9 ani și 1214 ani. Studiu de caz Radu avea aproape 7 ani. Până în momentul când lucrurile au început să se schimbe, totul decurgea normal la venirea serii. Lua cina, se mai juca o vreme, apoi mergea la el în cameră, își făcea baia de seară, apoi se așeza în pat unde se uita la un film de desene animate sau citea ceva și apoi, după ce ne spuneam noapte bună, se culca. La un moment dat însă, lucrurile au luat o întorsătură ciudată și aparent inexplicabilă. A început să ceară din ce în ce mai des să doarmă cu noi, părinții. Chiar dacă erau seri în care accepta să adoarmă la el în camera, peste noapte venea în camera noastră și ne ruga să îl primim lângă noi în pat. Ne spunea tot timpul că îi este frică și vrea să doarmă cu noi. Chiar dacă stăteam cu el până adormea, în momentul în care voiam să mergem la noi în cameră, se trezea imediat și ne întreba unde plecăm, de ce plecăm și ne ruga să îi promitem că nu vom mai pleca de lângă el. Am încercat să îl convingem că nu are de ce să se teamă, am încercat să îl liniștim și să îi explicăm că nimic practic nu s-a schimbat, că doarme în aceeași cameră ca și până atunci, că noi părinții suntem la doar câțiva metri distanță, am încercat să lăsăm ușile deschise între camere așa încât să îi dăm un sentiment de apropiere și siguranță, am lăsat jaluzelele ridicate peste noapte așa încât să aibă puțină lumină de la felinarele din stradă, am încercat să stăm cu el până adoarme și abia apoi să mergem la culcare în camera noastră. Nimic nu a funcționat. Era din ce în ce mai rău. Lui Radu îi era din ce în ce mai frică de întuneric și accepta din ce în ce mai greu să se despartă de noi. La un moment dat nu a mai acceptat să stea seara în camera lui și s-a mutat definitiv la noi în cameră. Lucrul ăsta a durat aproape jumătate de an, până am decis să apelăm la un specialist/psiholog. Terapia propusă Pentru frică de întuneric: 1. Trebuie folosită o lumina de veghe, însă amplasată de așa natură în camera copilului încât să nu creeze tot felul de umbre înfricoșătoare. 2.

După ce au stins lumina în camera copilului, iar acesta nu a adormit încă, părinții trebuie să

rămână în camera cu el și să-i vorbească relaxat despre cât de diferit arată obiectele pe întuneric decât pe lumina, deși sunt aceleași obiecte, care cu siguranță nu se mișcă din loc și nu fac niciun rău. 3. Ușa camerei copilului trebuie să rămână întredeschisă, iar pe hol să fie eventual o lumina de veghe; părinții trebuie să îl asigure pe copil că sunt permanent aproape de el. 4. Dacă copilul se trezește în timpul nopții, părinții nu trebuie să îl ia la ei în pat; altfel vor crea un precedent de care vor scapa foarte greu. În schimb, trebuie să-l iubească, să-l mângâie, să fie lângă el în camera lui până readoarme și să-i spună cât de mândri sunt de el că doarme singur. 5. Ambii părinți trebuie să fie consecvenți în abordarea pe care o au față de copil pe acest subiect.

Pentru anxietatea de separare: Este o problema emoțională ce poate fi tratată cu succes prin metode de intervenție cognitivcomportamentale, prin colaborarea dintre psiholog, copil și părinți. 1.

Părințîi joacă un rol foarte important în tratamentul anxietății de separare - motivația, implicarea și

disponibilitatea lor este o condiție necesară pentru reușită. 2.

Regula de aur în tratamentul anxietății de separare este expunerea gradată a copilului la situația de

care se teme – separarea de părinți. Copilul trebuie să rămână în situația de care se teme până simte o diminuare a intensitățîi anxietății și, pentru a reduce intensitatea anxietății, expunerea trebuie efectuată zilnic, pentru început. 3. La început copilul se va simți mai rău; expunerea la situația de care se teme - separarea - va declanșa o intensificare a disconfortului emoțional și a senzațiilor fizice, pentru ca apoi, treptat, acestea să scadă în intensitate, iar copilul să fie mai bine. 4.

Respectarea rutinei zilnice a copilului - masă, igienă, somn, petrecerea timpului liber - crește

gradul de control al copilului asupra activităților și evenimentelor din viața sa, reducând incertitudinea și nesiguranța. 5. Părinții trebuie să valideze emoțiile copilului - "Înțeleg că îți este greu...”, pentru că în acest fel ei îi transmit copilului că îl înțeleg și că sunt aproape de el. Astfel ei îi oferă copilului un mod de a face față anxietății: în locul tăvălitului pe jos sau al țipetelor sau al plănsului, copilul poate exprima verbal ce simte. Este important ca părinții să nu ridiculizeze trăirile copilului și să nu îl certe - "Eșți un fricos!", "Mă supăr pe tine dacă nu dormi singur!"- sau să-i minimalizeze experiența - "E o prostie! N-are de ce să-ti fie frică, ce crezi că o să pățești, o să te mănânce careva...?!". Abordarea în care părinții sunt de partea copilului, îl înțeleg și îl sprijină este cea mai eficientă. 6. Implicarea părinților în tratamentul anxietății copiilor, în calitate de co-terapeuți, având rolul de a implementa acasă, în viața de zi cu zi, procedurile stabilite împreună cu psihoterapeutul și de a oferi copiilor laudă, încurajare și suport pentru întărirea comportamentelor adecvate este un alt element esențial, ce asigură terapiei mai multe șanse de reușită.

Bibliografie: www.childdevelopmentinfo.com

Holdevici, I. (1998). Psihoterapia tulburărilor anxioase. Bucureşti: Editura Ceres Verza, E. (1993). Psihologia vârstelor. Bucureşti: Hyperion XXI Eckersleyd, J. (2005). Copilul anxios, adolescentul anxios. Filipeştii de Tîrg: Editura ANTET XX PRESS...