Tocana C Mihaela -IV IFR- Referat Drept Diplomatic SI Consular PDF

Preview

Summary

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ DIMITRIE CANTEMIRFACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE – DREPTDREPT DIPLOMATIC SI CONSULARANUL IV, IFRREFERATTEMA LUCRĂRII:1 INSTITUȚIILE (ORGANELE) INTERNE ALE STATULUI PENTRURELAȚII INTERNAȚIONALE1 REGLEMENTAREA PE CALE PAȘNICĂ A DIFERENDELOR:MIJLOACELE POLITICO -...

Description

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ DIMITRIE CANTEMIR FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE – DREPT DREPT DIPLOMATIC SI CONSULAR ANUL IV, IFR

REFERAT TEMA LUCRĂRII: 1.1 INSTITUȚIILE (ORGANELE) INTERNE ALE STATULUI PENTRU RELAȚII INTERNAȚIONALE 1.2 REGLEMENTAREA PE CALE PAȘNICĂ A DIFERENDELOR: MIJLOACELE POLITICO - DIPLOMATICE

Coordonator : Conf.univ.dr. TITUS CORLĂŢEAN

STUDENT : TOCANĂ (ANDREESCU) C. MIHAELA Numarul matricol: 20018

2021 1

Dreptul diplomatic reprezintă acea ramură a dreptului internaţional ce cuprinde totalitatea normelor juridice care se referă la organizarea, sarcinile şi competenţa organelor pentru relaţii externe, având ca obiect diferite aspecte ale activităţii diplomatice desfăşurate de aceste organe. 1Diplomaţia reprezintă principalul instrument, caracterizat ca modul paşnic în care două sau mai multe state promovează o politică externă comună. Pe termen lung, diplomaţia contribuie la construcţia ordinii internaţionale care să ducă la o rezolvarea disputelor dintre state şi va duce la buna cooperare dintre state.2

1.1. Institutiile (organele) interne ale statului pentru relatii internationale Activitatea diplomatică inclusă în noţiunea dreptului diplomatic, este desfăşurată atât de organele interne cât şi de organele externe ale statului. Stabilirea direcţiilor politicii externe, a strategiei şi metodelor de realizare a acesteia, este un atribut al statului suveran şi independent. În realizarea politicii externe a statului, un rol important îl au organele statului pentru relaţiile internaţionale. Aceste organe se pot grupa în două categorii: - organe interne ale statului pentru relaţiile internaţionale; - organele externe ale statului pentru relaţiile internaţionale. Criteriile de demarcaţie între aceste două categorii de organe sunt determinate de competenţa pe care o au şi de locul lor în ierarhia sistemului organelor statului. Organele de stat interne pentru relaţiile internaţionale Activitatea de politică externă a statului se realizează prin organele interne, care pe lângă activitatea desfăşurată în interiorul ţării, desfăşoară şi o activitate diplomatică. Aceste organe sunt: Parlamentul, Şeful statului, Guvernul, Şeful Guvernului, Ministerul Afacerilor Externe, Ministrul Afacerilor Externe. Pot exercita atribuţii pe plan extern, pe lângă Ministerul Afacerilor Externe (care reprezintă organul specializat în domeniul relaţiilor internaţionale) şi alte ministere – al comerţului, al turismului, al apărării, al sănătăţii, al culturii, al transporturilor ş.a. Structura şi formele organelor de stat interne pentru relaţiile externe se stabilesc în raport cu interesele statului, respectiv cu standardele convenite pe plan internaţional. - Parlamentul- ca autoritate legislativă, este cel care adoptă legile de ratificare şi aderare la tratatele internaţionale, precum şi alte legi prin care se transpun în plan normativ strategiile de politică externă a statului.

1 Ion Anghel, Dreptul diplomatic şi dreptul consular, Editura Universul Juridic, 2011 2 2 G. R. Berridge, Diplomacy: Theory and Practice, Third edition, Published by Palgrave, Basingstoke, 2005, p. 149.

2

- Şeful statului poate fi un organ unipersonal (preşedinte, monarh) sau un organ colegial. Are drept de reprezentare generală a statului în relaţiile internaţionale, în limitele dispoziţiilor constituţionale. Şeful Statului este cel mai înalt reprezentant în relaţiile externe. În virtutea acestei calităţi, poate încheia tratate internaţionale, poate să adreseze mesaje Parlamentului cu privire la problemele politicii naţionale, inclusiv cele de politică externă, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici, aprobă, înfiinţează, desfiinţează sau schimbă rangul misiunilor dipomatice, primeşte scrisorile de acreditare şi rechemare a şefilor misiunilor diplomatice ai ţărilor străine. De asemenea reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă şeful statului. Când se află pe teritoriul unui stat străin, şeful statului se bucură de toate imunităţile şi privilegiile diplomatice. Legislaţiile majorităţii statelor prevăd măsuri speciale de protecţie pentru a asigura inviolabilitatea şefilor de state străine. El poate negocia încheierea tratatelor internaţionale fără a prezenta deplinele puteri. - Guvernul- asigură în majoritatea ţărilor, conducerea generală în relaţiile cu statele straine. Declaraţiile şi angajamentele Guvernului obligă statul în relaţiile externe. Guvernul controlează celelalte organe însărcinate cu relaţiile externe, iar Ministrul de Externe, ca membru al Guvernului, pune în discuţia acestuia principalele probleme ale politicii externe. De asemenea, Guvernul, poate negocia şi semna acorduri, convenţii şi alte înţelegeri internaţionale la nivel guvernamental. El ia măsurile necesare pentru aplicarea tratatelor, convenţiilor, acordurilor şi celorlalte înţelegeri internaţionale şi controlează modul în care se realizează acestea. Guvernul numeşte şi recheamă unii reprezentanţi diplomatici cum sunt şefii şi membrii delegaţiilor împuternicite să negocieze acorduri internaţionale. - Şeful Guvernului - ca şi şeful statului, exercită atribuţii de reprezentare a statului în relaţiile externe. El poate să invite şi să primească reprezentanţi ai statelor străine, să ducă tratative, să încheie acorduri, să ia parte la conferinţe şi la activitatea unor organizaţii internaţionale, fără imputerniciri speciale. Când se află în străinătate se bucură de toate imunităţile şi privilegiile diplomatice, ca şi şeful statului. - Ministerul Afacerilor Externe - este aparatul central care organizează şi conduce direct relaţile externe ale statului. Modul său de organizare şi atribuţiile sunt stabilite prin legislaţia internă. Între principalele sale atribuţii pot fi amintite: conducerea şi orientarea activităţii misiunilor diplomatice ale statului său, supravegherea şi controlul activităţii acestor misiuni, menţinerea legăturii cu diplomaţii străini aflaţi în ţara sa , negocierea cu dipomaţii străini sau cu delegaţii altor state, pregătirea proiecterlor de tratate, convenţii, acorduri şi alte înţelegeri internaţionale şi negocierea lor, 3

apărarea intereselor statului şi ale cetăţenilor proprii în străinătate, notificarea statelor străine a numirii sau rechemării agenţilor diplomatici ai statului său, îndeplineşte alte atribuţiuni care îi revin, pentru înfăptuirea liniei generale a politicii externe a statului. - Ministrul Afacerilor Externe - reprezintă Guvernul în relaţiile internaţionale, fără împuterniciri speciale. Ministrul Afacerilor Externe este şeful diplomaţiei statului respectiv. Are dreptul de a duce tratative cu reprezentanţii altor state, de a încheia tratate, a contrasemna, depline puteri şi instrumente de ratificare, emise de şeful statului, de a transmite şi primi note diplomatice, de a numi pe unii reprezentanţi diplomatici. El are competenţa de a controla misiunile diplomatice şi consulare ale statului său. Atunci când se află în străinătate beneficiază de toate imunităţile şi privilegiile diplomatice.

1.2. Reglementarea pe cale pasnica a diferendelor: mijloacele politico- diplomatice Reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale a fost consacrată în plan juridic multilateral prin Convenţiile de la Haga din I 899 şi 1907. Convenţia de la Haga pentru reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale, din 18 octombrie 1907, este primul act de codificare parţială a normelor internaţionale referitoare la unele mijloace paşnice de soluţionare a diferendelor internaţionale. Soluţionarea paşnică a diferendelor a fost prevăzută într-o serie de alte acte internaţionale, pre- cum şi în convenţii bilaterale. Carta O.N.U. înscrie în dispoziţiile sale, atât principiul soluţionării paşnice a diferendelor, cât şi mijloacele de rezolvare a lor, făcând precizarea că diferendele de ordin juridic trebuie, ca regulă, să fie supuse de părţi Curţii Internaţionale de Justiţie (art. 33 şi 36 alin. 3). Carta O.N.U. mai adaugă că părţile din diferend pot recurge la orice alt mijloc paşnic la alegerea lor. Rezoluţia 2625 (XXV) a Adunării Generale a ONU din 24 octombrie 1970, referitoare lа principiile dе drept internaţional privind relaţiile prieteneşti si cooperarea între state, conform Cartei ONU, stipulează, că diferendele internaţionale se soluţionează pe cale paşnică cu res- pectarea principiului egalităţii suverane al statelor şi în conformitate cu libertatea de alegere a modalităţilor şi mijloacelor de reglementare paşnică a diferendelor internaţionale. Din mijloacele politico-diplomatice de soluţionare a diferendelor internaţionale fac parte: -

negocierile,

-

bunele oficii,

-

medierea,

-

ancheta internaţională 4

-

concilierea internaţională. Negocierile directe sunt cel mai dinamic şi eficient mijloc, mai puţin costisitor şi la îndemâna

părţilor care, în funcţie de cadrul de desfăşurare, pot fi bilaterale sau multilaterale. Pe parcursul negocierilor pot fi acceptate diverse forme şi metode de soluţionare a diferendului internaţional. Dreptul internaţional nu stipulează reguli unice cu privire la tipurile, modalităţile şi procedura de negociere. De regulă, negocierile trec următoarele etape: iniţiativa de a începe, înţelegerea propriu-zisă privind negocierile, pregătirea negocierilor, negocierile propriu-zise, elaborarea actului final al negocierilor. Negocierile diferă după: 1) obiectul supus negocierii (probleme politice, economice, sociale, militare etc.); 2) actorii procesului de negociere (bilaterale sau multilaterale); 3) nivelul şi statutul părţilor participante la negocieri (la nivel înalt, la nivel de miniştri de externe, la nivel de ambasadori sau împuterniciţi speciali); 4) interesele părţilor; 5) mediul de negociere; 6) modul de finalizare al negocierii Bunele oficii implică prezenţa unui terţ acceptat de către părţile în diferend, ce ajută la negocieri şi chiar la evitarea unor conflicte. Conform prevederilor stipulate în art. 2 a Convenţiei de la Haga pentru reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale, din 18 octombrie 1907, statele, în caz de diferend, sunt obligate de a apela la bunele oficii a unui sau mai multor state prietene. Dreptul de a acorda bune oficii îl au doar statele care nu sunt implicate în diferend. Spre exemplu, Austria şi Rusia au acordat bune oficii Angliei şi Americii de Nord în cazul semnării Acordului de la Versailles din 1783, care a recunoscut independenţa SUA. În 1966 URSS a acordat bune oficii în cazului diferendului indo-pakistanez cu privire la Kaşmir. Bunele oficii pot fi acordate şi de organizaţiile internaţionale. În cazul acordării bunelor oficii, statele sau organizaţiile internaţionale care le oferă nu participă, de regulă, la negocieri cu excepţia cazurilor, când părţile în diferend solicită această participare. Medierea, spre deosebire de bunele oficii, preconizează că terţul participă nu numai la negocieri, ci formulează si propuneri de rezolvare, care însă nu sunt obligatorii pentru părţile în diferend. Scopul mediatorului se limitează doar la stabilirea pretenţiilor reciproce între părţile în diferend şi îndemnarea lor spre soluţionare paşnică a diferendului. Rolul de mediator încetează îndată ce una din părţile în diferend cere aceasta, sau însuşi mediatorul conştientizează că propunerile sale nu sunt acceptate. 5

Ancheta internaţională se efectuează de către o comisie internaţională de anchetă, creată de părţile în diferend şi are ca scop stabilirea exactă a faptelor care au dat naştere diferendului, cât şi culegerea unor informaţii, privitor la diferend, în prezenţa părţilor. Ancheta internaţională este o modalitate de soluţionare paşnică, care constă în elucidarea unor chestiuni foarte controversate, ce formează obiectul unui diferend internaţional, de către o comisie desemnată în acest scop de părţile aflate în diferend sau de către o organizaţie internaţională, comisie ale căror concluzii au un caracter facultativ. Competenţa şi procedura de constituire a comisiilor internaţionale de anchetă este reglementată de Statutul ONU şi art. 9 a Convenţiei de la Haga pentru reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale, din 18 octombrie 1907. Concilierea internaţională. Primele referiri la procedura de conciliere internaţională s-au făcut în cadrul tratatelor bilaterale. În acordurile multilaterale chestiunea privind concilierea internaţională a fost stipulată în unele rezoluţii ale Ligii Naţiunilor din 1922, Carta ONU (art. 33), Declaraţia de la Manila din 1982 ş.a. Poate fi menţionată şi reglementarea concilierii în Convenţia cu privire la dreptul mării din 1982, de la Montego Bay, Jamaica (art. 284). Concilierea internaţională se realizează de către o comisie internaţională de conciliere (creată de către părţi) şi constă în examinarea diferendului sub toate aspectele, concilierea părţilor şi propunerea unei soluţii, care este facultativă pentru părţi. Concilierea internaţională asociază elementele medierii şi ale anchetei, având şi trăsături caracteristice proprii. Spre deosebire de mediere, concilierea presupune o investigaţie realizată de un organ independent, şi nu de un terţ, care acţionează ca mediator. În raport cu ancheta, concilierea are ca obiect nu numai cercetarea faptelor, prin audierea părţilor, ci şi procedează în continuare la concilierea propriu-zisă, propunând părţilor în diferend soluţii de rezolvare a diferendului. Părţile îşi expun poziţiile asupra acestor propuneri, acceptându-le sau nu. Lucrările comisiei de conciliere au un caracter secret, publicitatea fiind interzisă până când rezultatul procedurii de conciliere este evident. Bibliografie -

Resurse internet

1. https://lege5.ro/ 2. https://www.juridice.ro/ 3. https://www.studocu.com/ro/document/universitatea-ovidius-constanta/drept-international-public 4. http://europa2020.spiruharet.ro/wp-content/uploads/2015/04/CAPITOLUL-8.-Drept-diplomatic-siconsular 5. https://www.academia.edu/28917225/UNIVERSITATEA_ANDREI_SAGUNA_CONSTAN_A_ %C8%9A_FACULTATEA_DE_DREPT_%C5%9EI_TIIN_E_ADMINISTRATIVE_%C8%98_ %C8%9A_DREPT_DIPLOMATIC_%C5%9EI_CONSULAR_NOTE_DE_CURS 6

-

Tratate, cursuri, teze

6. Titus Corlatean, Protectia europeana si internationala a Drepturilor Omului, editia a II-a revizuita, Universul Juridic, Bucuresti, 2015 7. Dumitra Popescu, Florian Coman, Drept International Public, Editura Ministerului de Interne, Bucuresti, 1993 8. Dreptul diplomatic si dreptul consular (editura univ. juridic, Buc, 2011) - Ion Anghel

7...