Drept roman PDF

Preview

Summary

Drept Roman - Dan Oancea...

Description

SUCCESIUNILE Dreptul succesoral roman cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează transmiterea patrimoniului de la defunct către moştenitorii săi. Însă, în epoca foarte veche, transmiterea patrimoniului de la defunct către moştenitorii săi nu implica ideea de succesiune, deoarece, în concepţia vechilor romani, nu exista patrimoniu fără titular, astfel încât, la moartea persoanei, drepturile sale patrimoniale (drepturile reale şi drepturile de creanţă) se sting, iar moştenitorul nu dobândeşte acelaşi drept, ci un drept nou, prin luarea în stăpânire a bunurilor succesorale. Această concepţie s-a oglindit şi pe plan terminologic, dovadă că cel mai vechi termen prin care a fost desemnat moştenitorul este “heres”, care vine de la “herus”, care are inţelesul de stăpân. Mai târziu, pornind de la principiul continuităţii persoanei defunctului, romanii au admis ideea că drepturile patrimoniale trec asupra moştenitorilor, iar din acel moment, în terminologia juridică romană au aparut termenii de “succesiune” şi de “succesor”. Dreptul succesoral roman a evoluat sub influenţa a două tendinţe: 1) tendinţa decăderii formalismului 2) tendinţa ocrotirii rudeniei de sânge În legătură cu prima tendinţă, reţinem că, la origine, actele succesorale erau condiţionate de respectarea unor forme solemne foarte complicate. De exemplu, cel mai vechi testament roman a îmbrăcat forma unei legi pe care o vota poporul, iar, mai târziu, asistăm la decăderea formalismului, pentru ca în dreptul modern să se poată întocmi prin simpla manifestare de voinţă a persoanei. În legatură cu cea de-a doua tendinţă, vreme de aproape 5 secole, agnaţiunea, rudenia civilă, a fost unicul fundament al succesiunii, iar rudele de sânge care nu erau şi rude civile nu aveau vocaţie succesorală, dar, spre sfârşitul epocii vechi, familia romană a suferit o serie de transformări, în primul rând, prin generalizare, emanciparea fiului de familie sau căsătoria fără manus. Faţă de aceste transformări, pretorul a iniţiat o serie de reforme prin care a chemat la succesiune şi rudele de sânge care nu erau rude civile. Alte reforme pretoriene au fost dezvoltate prin reforme imperiale, iar, în vremea împăratului Justinian, rudenia de sânge a devenit unicul fundament al succesiunii.

Romanii au cunoscut 3 sisteme succesorale:   

succesiunea ab intestat (legală) succesiunea testamentară succesiunea devenită contra testamentului

I: SUCCESIUNEA AB INTESTAT Succesiunea ab intestat este cea mai veche şi se deschidea atunci când nu exista testament sau testamentul nu era întocmit în mod valabil. Ea este denumită şi succesiune legală, întrucât a fost reglementată prin dispoziţiile din Legea celor XII Table. Potrivit acelor dispoziţii, existau 3 categorii de moştenitori legali:

  

heredes sui adgnatus proximus gentiles

Din prima categorie de moştenitori legali făceau parte toţi cei care, prin moartea lui pater familias, deveneau persoane sui iuris, adică fiii, fiicele, femeia căsătorită cu manus în calitate de fiică, adoptatul şi adrogatul. Nepoţii din fii făceau parte din această categorie de moştenitori, numai dacă tatăl lor predeceda bunicului. Acei nepoţi din fii veneau la succesiune prin reprezentare, în sensul că ei urcau în rangul succesoral al tatălui lor şi dobândeau partea din succesiune care s-ar fi cuvenit tatălui dacă ar mai fi trăit. Spre exemplu: dacă vin la succesiune 2 fii și 2 nepoţi de fiu, moştenirea se împarte la 3, căci fiecare din fii dobândeşte o treime, iar cei 2 nepoţi de fiu dobândesc o treime. În lipsa lor, veneau la succesiune cei din categoria a doua, adică cei mai apropiaţi agnaţi, cu precizarea că, în materie succesorală, cei mai apropiaţi agnaţi sunt cei mai apropiaţi colaterali. Această categorie de moştenitori nu este fixă, ci este mobilă, deoarece, în lipsa unor agnaţi apropiaţi, sunt consideraţi adgnatus proximus agnaţii foarte îndepărtaţi. Spre exemplu, dacă există fraţi, ei sunt adgnatus proximus, dacă nu, sunt adgnatus proximus verii primari. Potrivit Legii celor XII Table, dacă cel mai apropiat agnat repudia succesiunea, acea succesiune devenea vacantă, în sensul că nu revenea urmatoarei categorii de moștenitori, întrucât potrivit Legii celor XII Table, colateralii nu poti veni la succesiune prin reprezentare.

Dacă nu existau nici colaterali, atunci veneau la succesiune cei din ultima categorie, genţii, care împărţeau bunurile succesorale în părţi egale, ca o amintire a epocii în care membrii ginţii exercitau propietatea colectivă asupra pământului. De asemenea, mama și copiii rezultaţi din căsătoria fără manus nu se putea moșteni reciproc, întrucât nici ei nu erau rude civile. Toate aceste transformări ameninţau să slăbească coeziunea de familie. De aceea, pretorul a iniţiat o serie de reforme pretoriene în vederea ocrotirii rudeniei de sânge pe tărâm succesoral, iar sistemul creat prin reforme pretoriene a fost denumit „bonorum possessio” = moștenire pretoriană. În acest sistem exitau patru categorii de moştenitori pe care îi denumim moştenitori pretorieni:    

bonorum possessio unde liberi bonorum possessio unde legitimi bonorum possessio unde cognati bonorum possessio unde vir et exor

Din prima categorie făceau parte toţi fiii de familie, inclusiv fiul de familie emancipat care venea la succesiune în calitate de rudă de sânge. Din a doua categorie făceau parte agnaţii și gentilii, încât, la prima vedere, s-ar părea că prin această reformă, pretorul nu a modificat dispoziţiile din Legea celor XII Table. În realitate, și de data aceasta pretorul a făcut o inovaţie, pentru că in sistemul pretorian, dacă cel mai apropiat agnat repudia succesiunea, ea nu devenea vacantă, ci trecea asupra următoarei categorii de moștenitori. Din a treia categorie făceau parte anumite rude de sânge, care nu erau și rude civile. De exemplu: mama și copiii rezultaţi din căsătoria fără manus se moșteneau reciproc în calitate de rude de sânge. Din a patra categorie făceau parte bărbatul și femeia căsătoriţi fără manus care se moșteneau reciproc dacă nu existau rude de sânge. Aceste reforme au fost dezoltate ulterior prin reforme imperiale. Astfel, în vremea împăratului Hadrian a fost dat senatusconsultul Tertullian. În vremea lui Marc Aureliu, a fost dat senatusconsultul Ortifian.

Prin senatusconsultul Tertullian s-a prevăzut că mama vine la succesiunea copiilor rezultaţi din căsătoria fără manus în calitate de rudă legitimă, ceea ce înseamnă că ea a fost ridicată din a treia categorie de moștenitori pretorieni în categoria a doua. Prin senatusconsultul Ortifian s-a prevăzut că acei copii care erau rezultaţi din căsătoria fără manus vin la succesiunea mamei lor în calitate de fii, ceea ce înseamnă că ei au fost ridicaţi din a treia categorie în prima categorie. Împaratul Justinian a iniţiat o reformă unificatoare prin care a creat patru categorii de moştenitori. Din prima categorie făceau parte descendenţii care îi eliminau pe toţi ceilalţi moștenitori. Din a doua categorie făceau parte ascendenţii, fraţii și surorile buni și copiii lor. Din a treia categorie făceau parte fraţii și surorile consanguini și uterini și copiii lor. Erau fraţi consanguini aceia care proveneau din același tată, dar nu și din aceeași mamă; erau fraţi uterini cei care proveneau din aceeași mamă, dar nu și din același tată. Din a patra categorie făceau parte colateralii mai îndepărtaţi.

II: SUCCESIUNEA TESTAMENTARĂ Pe lângă succesiunea legală, romanii au cunoscut și succesiunea testamentară care era referită pe baza unui testament. Testamentul este un act solemn prin care o persoană, numită testator, instituie unul sau mai mulţi moştenitori pentru ca aceştia să-i execute ultima voinţă, deși, în definiţiile lor jurisconsulţii clasici, în frunte cu Ulpian, nu se referă şi la instituirea de moştenitori, ci numai la caracterul solemn şi la caracterul de ultimă voinţă ale testamentului, cu toate că instituirea de moştenitori este trăsătura definitorie a testamentului. Jurisconsulţii romani s-au referit în repetate rânduri la instituirea de moştenitori, dar nu au menţionat-o atunci când au definit testamentul. La origine, puteau fi numiţi moştenitori numai herezii. Ulterior, s-a admis să fie instituiţi moştenitori şi colateralii mai indepărtaţi, iar în dreptul clasic s-a admis să fie instituite şi persoanele străine de familie. În principal, cel instituit moştenitor era un executor testamentar

care trebuia să execute ultima voinţă a testatorului, adică să distribuie bunurile succesorale în conformitate cu dispoziţiile din testament. Totodată, prin testament puteau fi favorizaţi unii dintre moştenitorii instituiţi. De asemenea, moştenitorul instituit putea fi grevat cu sarcina de a transmite anumite bunuri individual determinate din succesiunea unor persoane străine de familie cu titlu gratuit. Tot prin testament se putea dezrobi un sclav sau se putea numi un tutore. A. Epoca veche În epoca veche, romanii au cunoscut trei forme solemne de testament:   

testamentul calatis comitiis testamentul in procinctu testamentul per aes et libram

Testamentul calatis comitiis este cel mai vechi testament şi e îmbrăcat sub forma unei legi pe care o vota Comitia curiata, denumită şi Comitia calata, în sensul că ultima voinţă a testatorului trebuia să fie aprobată de popor, ceea ce înseamnă că în acel stadiu, poporul nu avea calitatea de martor colectiv, ci de legiuitor. Această formă prezintă unele incoveniente:  era accesibil numai patricienilor, întrucât numai ei participau la lucrările Comitiei curiata, nu şi plebeilor.  Comitia curiata nu era convocată în fiecare zi, ci numai de 2 ori pe an.

De aceea, a fost creat testamentul in procinctu sau testamentul in faţa armatei gata de luptă care presupunea o declaraţie solemnă a soldatului roman în faţa centuriei din care făcea parte, iar membrii centuriei aveau calitatea de martor colectiv. Acest testament era accesibil tuturor cetăţenilor romani, dar numai acelora care făceau parte din legiunile de juniori și care aveau o vârstă între 17 si 46 de ani, pe când cei mai în vârstă care făceau parte din categoria de juniori necombatante nu puteau face testamentul în această formă. Iată de ce s-a creat testamentul per aes et libram sau testamentul prin aramă şi balanţă, care este o aplicaţiune a mancipaţiunii fiduciare și care a evoluat în trei faze: 1. mancipatio familiae 2. testamentul per aes et libram public

3. testamentul per aes et libram secret În prima fază, testatorul transmitea bunurile succesorale cu titlul de proprietate prin mancipaţiune unui executor testamentar denumit emptor familiae sau cumpărător al bunurilor succesorale după care între testator și familie se încheia o convenţie de bună credinţă denumită pact fiduciar, prin care testatorul îi arăta lui emptor familiae cum să distribuie bunurile succesorale. Dar, în această fază, testamentul prezenta incoveniente: executarea lui depindea de buna credinţă a lui emptor familiae, întrucât convenţia de bună credinţă încheiată între părţi nu era sancţionată juridicește, iar dacă emptor familiae nu executa ultima voinţă a testatorului, moștenitorii instituţi nu aveau dreptul la acţiune impotriva lui și nu-l puteau constrânge pe cale judiciara să execute dispoziţiile din testament. Faţă de aceste inconveniente s-a trecut la faza a doua, în care testatorul nu mai transmitea bunurile succesorilor cu titlu de proprietate, ci cu titlu de detenţiune, întrucât emptor familiae devenea un simplu detentor și, dacă nu executa ultima voinţă a testatorului, moștenitorii instituiţi aveau dreptul la acţiune împotriva lui și îl puteau constrânge să execute dispoziţiile din testament. Totuși, în această fază, testamentul prezenta inconveniente, pentru că pactele fiduciare, convenţiile de bună credinţă, erau încheiate verbal, de faţă cu martorii și astfel numele moștenitorilor instituiţi erau cunoscute încă din momentul întocmirii testamentului, iar unii dintre cei instituiţi puteau avea interesul să grăbească moartea testatorului. Iată de ce s-a trecut la faza a treia prin care pactul fiduciar se încheia în formă scrisă, iar înscrisul purta sigiliile martorilor, urmând ca cel scris să fie desfăcut numai după moartea testatorului, când se afla numele moștenitorilor. B. Dreptul clasic În dreptul clasic, romanii au cunoscut trei forme solemne de testament: 1. Testamentul noncupativ 2. Testamentul pretorian 3. Testamentul militar Testamentul noncupativ se întocmea în formă verbală în prezenţa a 7 martori (cu limbă de moarte). Testamentul pretorian se întocmea în formă scrisă și purta sigiliile celor 7 martori.

Testamentul militar nu presupunea respectarea unor condiţii de formă, ci numai exprimarea clară a voinţei testatorului (se putea face și cu sânge de pavără sau sabie pe nisip).

CAPACITATEA TESTAMENTARĂ (TESTAMENTI FACTIO) Pentru ca un testament să fie întocmit valabil, era necesar ca testatorul, martorii, moștenitorii și legatarii să aibă capacitate testamentară care era denumită testamenti factio și care putea fi de două feluri: o Testamenti factio activa o Testamenti factio pasiva Testamenti factio activa este capacitatea persoanei de a-și întocmi testamentul sau de a asista în calitate de martor la întocmirea unui testament. Regula era că au testamenti factio activa toţi aceia care sunt capabili de fapt și de drept. Cu toate acestea, au fost admise și unele excepţii. Spre exemplu, fiul de familie care era soldat în legiune și avea un peculiu, în calitate de soldat, denumit peculium castrense, putea dispune prin testament de acel peculiu. De asemenea, sclavii publici avea dreptul să dispună prin testament de jumătate din peculiul lor. La origine, femeia sui iuris nu-și putea face testamentul, ea se afla sub tutela perpetuă a naţiei ei, dar împaratul Hadrian a iniţiat o reformă prin care femeia sui iuris putea să-și facă testamentul numai cu autoritatis tutoris. Testamenti factio pasiva este capacitatea persoanei de a veni la succesiune în calitate de moștenitor sau de legatar. În mod simetric, aveau testamenti factio pasiva cei capabili de fapt și de drept, dar și în acest caz s-au adus excepţii. Spre exemplu, sclavul prorpiu sau sclavul altuia puteau fi instituiţi moștenitori după cum putea fi instituit moștenitor și fiul de familie, însă sclavul și fiul de familie nu puteau accepta succesiunea fără aprobarea expresă a lui dominius sau pater. Femeia putea fi instituită moștenitoare, însă Cato cenzorul a instituit o lege prin care femeile nu puteau veni la moștenirea unui patrimoniu în valoare mai mare de 1000 de ași.

INSTITUIREA DE MOȘTENITORI

De asemenea, pentru ca un testament să fie întocmit în mod valabil, era necesară instituirea de moștenitori, despre care Caius spunea că instituirea de moștenitori este fundamentul juridic al oricărui testament, iar instituirea presupunea respectarea unor condiţii de formă și de fond. a) Condiţiile de formă Astfel, instituirea de moștenitori se făcea în fruntea testamentului, în sensul că, orice testament începea cu instituirea de moștenitori care trebuia să fie făcuta în termeni liberativi și solemni. Spre exemplu, dacă era instituit Octavian, testatorul scria ”Octavus heres esto” (”Octavian să fie moștenitor”) b) Condiţiile de fond ale instituirii și-au găsit expresia în două principii fundamentale în dreptul succesoral roman. Potrivit primului principiu, ”nemo pro parte testatus, pro parte decedere potes” (”nimeni nu poate muri în parte cu testament și în parte fără testament”). Prin reflectul acestui principiu, moștenirea legală nu se putea deschide alături de moștenirea testamentară, iar dacă testatorul dispunea numai pentru o parte din bunurile sale (pro parte), cel instituit ]n parte dobândea totuși întreaga succesiune, pentru că, altmiteri, ar fi însemnat ca moștenirea legală să se deschidă alături de moștenirea testamentară, ceea ce nu era permis. Potrivit celui de-al doilea principiu, ”semen heres semper heres” (”odata moștenitor, pentru totdeauna moștenitor”), ceea ce înseamnă că nu e permisă instituirea de moștenitori cu termen, deoarece succesiunea este un mod de dobândire a proprietăţii, iar proprietatea nu are caracter temporar, ci caracter perpetuu.

SUBSTITUIREA DE MOȘTENITORI Alături de moștenitori, romanii au cunoscut și substituirea de moștenitori care este tot o instituire, dar de gradul 2 sau condiţională, întrucât dacă cel instituit moștenitor nu dobândea succesiunea, se deschidea moștenirea legală, iar pentru a preveni o asemenea situaţie, s-a creat substituirea de moștenitori, astfel încât dacă succesiunea nu revine celui instituit, să nu se deschidă succesiunea legală, ci să vină la moștenire cel substituit. Substituirea este de trei feluri: o Substitutio vulgaris o Substitutio pupilaris o Substitutio quasi- pupilaris Substituţia vulgară este cea obișnuită și se deschide atunci când cel instituit nu vrea sau nu poate să dobândească succesiunea.

Substituţia pupilară se face numai pentru ipoteza în care cel instituit moare înainte de vârsta pubertăţii (14 ani - incapabil de fapt). Substituţia quasi-pupilară se făcea numai pentru ipoteza în care cel instituit ar fi înnebunit.

III: SUCCESIUNEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI Pe lânga moștenirea legală și testamentară, romanii au cunoscut și succesiunea deferită contra testamentului care este o aplicaţiune a principiului simetriei în materie succesorală, deoarece, în concepţia vechilor romani, așa cum testatorul își poate institui descendenţii ca moștenitori, tot așa de bine testatorul își poate dezmoșteni descendenţii, cu condiţia să respecte anumite forme solemne. Astfel, fiii de familie erau dezmoșteniţi fiecare în parte prin cuvinte solemne. Spre exemplu, daca era dezmoștenit Octavian, se utiliza formula ”Octavianus fiulius meus exheres esto” (Octavian, fiul meu, să fie dezmoștenit), iar fiicele și nepoţii din fii erau dezmoșteniţi în bloc prin formula solemnă ”Ceteri omnes exheredes sunto” (Toţi ceilalţi să fie dezmoșteniţi). Dacă era dezmoștenit un fiu fără respectarea formulelor solemne, testamentul era ruptum (nul). Dacă, însă, erau dezmoșteniţi fără respectarea formulelor solemne fiice și nepoţi, testamentul nu era nul, ci se rectifica, astfel încât, cei dezmoșteniţi fără respectarea formelor solemne să dobândească totuși o parte din succesiune. Aceleași efecte se petreceau și în cazul omisiunii, iar omisiunea apare atunci când descendenţii nu sunt nici instituiţi, nici dezmoșteniţi. Cu timpul, însă, spre sfârșitul republicii, ideile romanilor în materie succesorală au evoluat, și, astfel, s-a impus ideea de officium în virtutea căreia testatorul avea îndatorirea de a-și iubi rudele apropiate, adică descendenţii, ascendenţii, fraţii și surorile. În noile condiţii, dacă testatorul își dezmoștenea rudele apropiate, chiar cu respectarea formulelor solemne, cei dezmoșteniţi aveau posibilitatea să atace testamentul în justiţie printr-o acţiune speciala denumită ”querela inofficiosi testamenti” (plângere pentru testamentul inoficios).

Această acţiune era intentată în faţa tribunalului centumvirilor, iar centumvirii anulau testamentul, afirmând că testatorul a fost nebun atunci cănd și-a întocmit testamentul, întrucât numai un nebun își putea dezmoșteni rudele apropiate. Însă, existau și cauze care justificau dezmoștenirea acelor rude (spre exemplu, tentativa de omor), dar, acele motive nu erau prevăzute în legi, ci erau lăsate la aprecierea tribunalului, iar, de-a lungul secolelor, s-a constatat că practica tribunalelor nu este unitară și, de aceea, împăratul Justinian a întocmit o listă cu toate motivele care justifică dezmoștenirea rudelor apropiate și o altă lista cu toate cauzele care justifică intentarea intentare querela inofficiosi testamenti în vederea incălcării testamentului.

IV: DOBÂNDIREA MOȘTENIRII Alte texte romane se referă la dobândirea moștenirii, iar, în funcţie de aceasta, moștenitorii se clasifică în trei categorii: 1. Heredes sui et necesarii 2. Heredes necesarii 3. Heredes extranei (voluntarii) Din prima categorie făceau parte toţi aceia care prin moartea lui pater familias deveneau persoane sui iuris, adică toţi aceia care făceau parte din prima categorie de moștenitori legali. Acești moștenitori erau denumiţi...