Curs 2021 drept civil. persoanele PDF

Preview

Summary

CAPACITATEA CIVILĂ DE FOLOSINȚĂ A PERSOANEI FIZICEObiective tema 1 1 capacității de drept civil 2. Definiția capacității civile de folosinţă a persoanei fizice 3. Caracterele juridice 4.Începutul capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice 5ţinutul capacităţii civile de folosinţă a persoanei ...

Description

TEMA 1

CAPACITATEA CIVILĂ DE FOLOSINȚĂ A PERSOANEI FIZICE Obiective tema 1 1.Componentele capacității de drept civil 2. Definiția capacității civile de folosinţă a persoanei fizice 3. Caracterele juridice 4.Începutul capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice 5.Conţinutul capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice 6.Îngrădirile capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice 7.Sfârşitul capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice 8.Declararea judecătorească a morţii Autoevaluare tema 1 Bibliografie tema 1

Obiective: - noțiunea de capacitate de folosință; - caracterele capacității de folosință; - începutul, conținutul și sfârșitul capacității de folosință; - declararea judecătorească a morții;

1. Componentele capacităţii de drept civil: Capacitatea de drept civil a persoanei fizice este alcătuită din două elemente: capacitatea de folosinţă și capacitatea de exerciţiu. 2. Definiția capacității civile de folosinţă a persoanei fizice: Capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii.

Din această definiţie rezultă următoarele: a) capacitatea de folosinţă civilă a persoanei fizice este o parte a capacităţii de drept civil a omului; b) ea constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii civile (iar nu drepturi şi obligaţii juridice în general); c) capacitatea civilă de folosinţă este determinată în întregime de lege. 3.Caracterele juridice a) Legalitatea capacităţii civile de folosinţă exprimă, în esenţă, faptul că ea nu poate fi reglementată, sub toate aspectele sale, decât prin lege. Instituirea, începutul, conţinutul şi încetarea nu pot fi determinate sub nici o formă prin voinţa individuală, adică sursa este prin excelenţă legea. Capacitatea civilă de folosinţă este recunoscută persoanei fizice exclusiv prin lege, ea nefiind de domeniul voinţei individuale. b) Caracterul abstract al capacităţii civile de folosinţă evidenţiază faptul că, potenţial, orice om poate avea, pe tot parcursul vieţii sale, orice drept subiectiv şi orice obligaţie civilă pe care legea le recunoaşte persoanei fizice. Omul care sa născut şi până la moartea sa poate fi, în mod abstract, titularul oricărui drept şi oricărei obligaţii. Această posibilitate sau aptitudine generală şi abstractă nu are nici o legătură cu drepturile şi obligaţiile civile pe care omul le are la un moment dat, în mod concret, în conţinutul capacităţii sale de folosinţă. Dacă sub aspect economic îşi poate permite, este posibil ca omul să transforme abstractul în realitate şi, per absurd, să dobândească toate drepturile posibile şi să asume toate obligaţiile civile. c) Generalitatea capacităţii civile de folosinţă se găseşte în strânsă legătură cu caracterul abstract al acesteia. Astăzi, acest caracter este unanim acceptat în doctrină şi consfinţit în reglementările naţionale şi internaţionale. Chiar se spune că persoana fizică are o capacitate de folosinţă generală, spre deosebire de aceeaşi capacitate a persoanei juridice, care are o capacitate de folosinţă specială, exprimată prin principiul specialităţii capacităţii de folosinţă. Acest principiu înseamnă că acest din urmă subiect de drept civil nu poate avea decât acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare realizării scopului său legal sau statutar. d) Inalienabilitatea caracterizează capacitatea civilă de folosinţă în temeiul legii şi exprima ideea că ea nu poate forma, în tot sau în parte, obiect de renunţare şi nici obiect de înstrăinare. e) Intangibilitatea exprimă caracteristica capacităţii civile de folosinţă de a nu i se putea aduce atingere, limitări sau îngrădiri, decât în cazurile şi condiţiile

expres prevăzute de lege. Doar legea poate institui unele îngrădiri ale acestei capacităţi, dar şi aceasta numai în mod excepţional, pentru situaţii temeinic justificate f) Egalitatea capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice este acel caracter juridic de importanţă deopotrivă teoretică şi practică, care se bazează pe un principiu general, valabil în tot sistemul nostru juridic, dar special şi în dreptul civil. Este vorba de principiul egalităţii în faţa legii civile consacrat de art.15 alin.(1) din Constituţia României, unde se prevede că „Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea” şi de art.16 alin.(1) potrivit cărora „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări”. g) Universalitatea s-ar putea trata şi de multe ori se tratează distinct, ca un caracter juridic aparte a capacităţii civile de folosinţă. Ea constă în aceea că această capacitate este recunoscută tuturor persoanelor fizice. Unele aspecte au fost examinate la lit.c de la acest punct, fapt pentru care nu mai revenim asupra acestor chestiuni. 4.Începutul capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice Începutul capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice. În privinţa începutului capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice distingem două momente, mai exact regula şi excepţia. Regula în această materie este stabilită în prevederilor art.35 din Codul civil conform căruia „Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei…”. Excepţia privind dobândirea capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice îşi are temeiul legal în art.36 din Codul civil, unde se prevede: „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu”. Aplicarea acestei excepţii implică precizarea condiţiilor de fond şi a mijloacelor de probaţiune. Cât priveşte condiţiile de fond (care trebuie să fie întrunite cumulativ pentru a se putea dobândi anticipat capacitatea civilă de folosinţă înainte de naştere, mai exact de la concepţie până la naştere) acestea sunt: copilul să se nască viu şi să fie vorba de dobândirea de drepturi, adică să fie în interesul copilului. Pentru a recunoaşte capacitatea civilă de folosinţă copilul conceput trebuie se să nască viu. Numai îndeplinind această condiţie copilul va putea fi considerat de la concepţie subiect de drept civil. Legea noastră civilă nu înscrie şi cerinţa ca cel născut să fie viabil şi, în această condiţie, va avea capacitate

civilă de folosinţă indiferent de timpul cât trăieşte. În această ipoteză, dacă copilul moare, fără să fi fost înregistrată naşterea, i se va întocmi două acte de stare civilă: mai întâi un act de naştere şi apoi unul de deces. Această condiţie înseamnă implicit că în situaţia în care copilul se naşte mort, se consideră că nu a fost niciodată subiect de drept civil şi capacitatea civilă de folosinţă recunoscută pentru perioada de la concepţie până la naştere (mort) dispare total. În acest interval de timp, legea civilă a recunoscut deci copilului conceput o personalitate, o capacitate civilă de folosinţă condiţionată, care se consolidează dacă el se naşte viu şi dispare iremediabil atunci, când se naşte mort. Împrejurarea că copilul se naşte mort funcţionează ca o condiţie rezolutorie. Capacitatea civilă de folosinţă anticipată este deci condiţionată, pe când cea dobândită potrivit regulii (adică de la naştere) este pură şi simplă, neafectată de modalitatea condiţiei. A doua condiţie a recunoaşterii capacităţii civile de folosinţă a copilului conceput încă nenăscut este ca să fie vorba de dobândirea de drepturi. Copilul conceput încă nenăscut nu poate avea şi obligaţii. Capacitatea civilă de folosinţă anticipată constă deci numai în aptitudinea de a avea drepturi, fapt pentru care ea poate fi considerată incompletă. 5.Conţinutul capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice Elementele conţinutului capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice sunt: drepturile subiective civile şi obligaţiile civile. A) Drepturile subiective civile se bucură de protecţia legii, putând fi exercitate numai în acord cu scopul economic şi social. I. După criteriul naturii drepturilor subiective civile distingem drepturi patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale. 1) Drepturile patrimoniale se caracterizează prin următoarele: au un conţinut economic, fac parte din patrimoniul persoanei şi sunt susceptibile de evaluare în bani; sunt cesibile către alte persoane prin acte juridice şi pot fi transmise prin moştenire; exercitarea lor se poate face direct de către titular sau prin reprezentare legală ori convenţională, precum şi de către creditorii acestuia, în anumite condiţii, pe calea acţiunii oblice; încălcarea oricărui drept patrimonial generează în sarcina autorului ei obligaţia de reparare patrimonială a prejudiciului astfel cauzat; unele drepturi patrimoniale sunt absolute (cum este cazul dreptului de proprietate, dreptului de uzufruct, de servitute), iar altele au caracter relativ, cum este dreptul împrumutătorului de a cere restituirea sumei de bani împrumutate, dreptul vânzătorului de a cere plata preţului etc.

2) Drepturile nepatrimoniale se caracterizează prin următoarele: sunt strâns legate de persoana titularului (fapt pentru care se mai numesc şi personale); nu au conţinut economic, neputând fi evaluate în bani; nu fac parte din patrimoniul celui căruia îi aparţin; nu sunt transmisibile prin acte juridice; nu sunt susceptibile de a fi exercitate prin reprezentare şi nici de către creditorii titularului lor, pe calea acţiunii oblice; toate au caracter absolut; exercitarea lor este susceptibilă, uneori, să producă efecte patrimoniale (cum este cazul dreptului de autor exercitat, care îl îndreptăţeşte pe titularul său să tragă foloase materiale din utilizarea operei sale). Fac parte din această categorie: drepturile legate de existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei (dreptul la viaţă, sănătate, integritate corporală, la libertate, la secretul vieţii personale, la onoare, la reputaţie etc.); drepturile referitoare la elementele de identificare ale persoanei (cum sunt dreptul la nume, la domiciliu, la starea civilă); drepturile privitoare la creaţia intelectuală (de autor, de inventator). II. În funcţie de caracterul lor, drepturile subiective civile sunt absolute şi relative. 1) Drepturile subiective civile absolute produc efecte faţă de toate persoanele, presupunând un raport juridic stabilit între titular, ca subiect activ, şi toate celelalte persoane, ca subiecți pasivi neindividualizaţi în momentul naşterii acestui raport juridic; implică obligaţia corelativă, negativă şi universală a tuturor celorlalte persoane de a se abţine de la săvârşirea oricăror acte sau fapte de natură să aducă atingere prerogativelor pe care le conferă titularilor lor. Sunt drepturi absolute toate drepturile nepatrimoniale, precum şi drepturile reale. 2) Drepturile subiective civile relative se caracterizează prin următoarele: produc efecte numai între titularii lor, ca subiecţi activi, şi persoana sau persoanele individualizate încă de la naşterea raportului juridic, ca subiecţi pasivi; obligaţia corelativă unui drept relativ constă în îndatorirea subiectului pasiv de a avea comportarea pe care o pretinde natura dreptului subiectului activ (de a da, a face sau a nu face ceva); împrejurarea că drepturile relative produc efecte doar între părţile raportului juridic respectiv nu le îndreptăţeşte pe celelalte persoane să săvârşească acte de încălcare a acestor drepturi, deoarece în caz de încălcare este antrenată răspunderea lor pentru prejudiciile cauzate.

III. Se mai disting şi drepturile reale de cele de creanţă, clasificare care se face fie după efectele pe care le produc, fie după natura obligaţiei corelative. 1) Drepturile reale se caracterizează prin următoarele: titularii lor pot să-şi exercite atributele dreptului în mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară intervenţia altei persoane; ele exprimă raporturi juridice între oameni cu privire la un bun, iar nu raporturi între om şi lucru; aceste raporturi juridice se stabilesc între persoane ca subiect activ şi toate celelalte persoane ca subiecte pasive nedeterminate, ţinute de obligaţia de a nu face nimic de natură să stânjenească exercitarea dreptului de către subiectul activ; ele conferă titularilor lor dreptul de urmărire şi de preferinţă; drepturile reale pot fi principale şi accesorii (este principal dreptul real a cărui existenţă este de sine stătătoare, independentă de existenţa oricărui alt drept, cum este dreptul de proprietate, dreptul de administrare, de folosinţă şi toate dezmembrămintele dreptului de proprietate privată; este accesoriu acel drept real care este afectat garantării unui drept principal, iar existenţa lor depinde în mod direct de existenţa dreptului principal garantat, cum sunt dreptul de gaj, dreptul de ipotecă şi privilegiile). 2) Drepturile de creanţă se caracterizează prin următoarele: exprimă îndrituirea creditorului într-un raport juridic de obligaţie de a-i pretinde debitorului îndeplinirea obligaţiei corelative de a da, a face sau a nu face ceva; toate sunt drepturi relative, fiind opozabile numai debitorului, care este totdeauna persoană determinată şi căreia îi incumbă, fără excepţie, o obligaţie pozitivă ori negativă determinată; drepturile de creanţă nu sunt limitate ca număr; nu conferă titularilor lor nici dreptul de urmărire şi nici dreptul de preferinţă, ci doar un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului; sub aspectul dinamicii lor, ele sunt temporare, în sensul că se nasc pentru a se stinge, şi sunt prescriptibile extinctiv în termene scurte. B) Obligaţiile civile prezintă următoarele trăsături specifice: ele îşi au izvorul în actele şi faptele juridice anume stabilite de lege; ele constituie conţinutul unor raporturi juridice în care părţile au calităţile corelative de creditor şi debitor; ele constituie, în cadrul dreptului civil, instituţia juridică a obligaţiilor, numită şi «dreptul obligaţiilor». I. După izvoarele lor distingem: 1) Obligaţii contractuale, cvasicontractuale, delictuale şi cvasidelictuale. Această clasificare a fost criticată pentru că: este incompletă, deoarece nu cuprinde actul juridic unilateral şi îmbogăţirea fără justă cauză

(fără temei legitim), care sunt, de asemenea, izvoare distincte de obligaţii; apoi, denumirea de cvasicontract este inexactă, întrucât, deşi ea pare a evoca o apropiere de contract, în realitate, aşa-numitele cvasicontracte, gestiunea de afaceri şi plata nedatorată sunt manifestări unilaterale de voinţă; noţiunea de cvasidelict este inutilă, deoarece spre deosebire de dreptul penal, unde se face distincţie după cum fapta care prezintă pericol social s-a săvârşit cu intenţie sau din culpă, în dreptul civil autorul faptei ilicite este ţinut la repararea integrală a pagubei cauzate fără a deosebi după cum fapta a fost săvârşită cu intenţie sau din culpă, adică din neglijenţă sau imprudenţă; 2) Obligaţii contractuale şi extracontractuale înseamnă o distingere prea simplistă pentru a putea semnala deosebirile de regim juridic ce există între multitudinea obligaţiilor extracontractuale; 3) Se mai deosebesc obligaţiile izvorâte din acte juridice, din acte ilicite, din îmbogăţirea fără justă cauză şi din lege; 4) Uneori se disting obligaţiile voluntare de cele nevoluntare; 5) Obligaţiile mai pot izvorî din relaţii normale, încuviinţate de lege şi din relaţii alterate, neîncuviinţate de lege; 6) Obligaţiile mai pot izvorî din acte juridice, din acte ilicite şi dintr-o deplasare patrimonială nejustificată sau justificată; 7) Obligaţii izvorâte din acte juridice şi din fapte juridice. II. După subiecţii lor distingem: 1) Obligaţii simple (când raportul de obligaţii are un singur creditor şi un singur debitor)şi obligaţii complexe (sau plurale când raportul de obligaţii are mai mulţi creditori şi un singur debitor, fie un singur creditor şi mai mulţi debitori, fie mai mulţi creditor şi mai mulţi debitori; la rândul lor, obligaţiile complexe se subdivid în obligaţii divizibile şi obligaţii indivizibile, în obligaţii solidare şi in solidum, precum şi în obligaţii principale şi accesorii; 2) Obligaţiile pot fi transmisibile şi netransmisibile, regula fiind transmisibilitatea obligaţiilor. III. După obiectul lor distingem: 1) Obligaţia de a da, a face şi a nu face. Obligaţia de a da constă în îndatorirea de a transmite sau constitui un drept real asupra unui bun corporal cert sau de gen, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Obligaţia de a face constă în îndatorirea de a îndeplini orice altă faptă decât aceea de a transmite sau constitui un drept real (predarea sau restituirea unui bun, punerea în posesie sau locaţiune, construirea sau repararea unei case, efectuarea unui transport sau a unui serviciu, acordarea de îngrijiri medicale

sau de asistenţă juridică. În schimb, obligaţia de a nu face ceva constă în îndatorirea de abţinere de la săvârşirea unor fapte pe care, în lipsa acestei obligaţii, cel îndatorat le-ar fi putut face. 2) Obligaţii de securitate şi de a tolera constituie o categorie distinctă de obligaţii. Cea de securitate poate fi de natura contractuală, ca şi atunci, când o asemenea obligaţii incumbă acelora care desfăşoară activităţi potenţial primejdioase (producerea de materiale nocive, producerea şi folosirea energiei nucleare). Obligaţia de a tolera constă în îndatorirea pe care debitorul şi-o asumă de a permite creditorului să săvârşească anumite fapte materiale asupra unor bunuri de-ale sale (de exemplu, să treacă pe terenul său, să folosească autoturismul său, şi ia apă din fântâna sa ori să culeagă o anumită cantitate de fructe din livada sa). 3) Între obligaţii pozitive şi cele negative este uşor de făcut distincţie. Pozitive sunt considerate obligaţiile de a da şi de a face, acestea presupunând o prestaţie, Iar negative sunt obligaţiile de a nu face ceva, ea presupunând o abstenţiune. 4) Se mai disting şi obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace. Obligaţiile de rezultat (sau obligaţii determinate) sunt cele care au ca obiect un rezultat pe care debitorul este ţinut să-l realizeze în folosul creditorului (sau altei persoane desemnate de creditor), cum este, de exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite bunul vândut şi obligaţia corelativă a cumpărătorului de a plăti preţul. Obligaţiile de mijloace (de prudenţă sau de diligenţă) sunt cele care au ca obiect diligenţa pe care debitorul este ţinut să o depună în vederea obţinerii de către creditor a unui anumit rezultat, fără însă ca debitorul să fie obligat să realizeze ori să garanteze realizarea acelui rezultat. Astfel de exemplu sunt obligaţia avocatului de a promova şi susţine o acţiune în justiţie, cea a medicului de a da îngrijiri medicale corespunzătoare unui bolnav în vederea însănătoşirii sale etc. 5) Obligaţiile pecuniare şi în natură. 6) Mai există obligaţii simple, conjuncte, alternative şi facultative. 7) Obligaţii unice, succesive şi continue ş.a. 6.Îngrădirile capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice

Restrângerile capacității de folosință sunt clasificate în doctrină1 în funcție de mai multe criterii: 1. în funcție de finalitatea lor, deosebim: - incapacități cu caracter de sancțiune; - incapacități cu caracter de măsuri de protecție sau de ocrotire. 2. după modul în care operează: - incapacități care operează de plin drept; - incapacități care sunt incidente prin efectul unei hotărâri judecătorești. 3. după izvorul lor: - incapacități stabilite de legea civilă; - incapacități stabilite de legea penală. 4. după gradul de opozabilitate: - incapacități absolute care interzic încheierea actului juridic de către incapabil cu oricare altă persoană; - incapacități relative care prohibesc încheierea actului juridic numai cu o anumită persoană sau cu anumite persoane. I. Incapacități sancțiune: se subclasifică în incapacități cu caracter de pedeapsă penală și incapacități cu caracter de pedeapsă civilă. A. Incapacități cu caracter de pedeapsă penală: Sunt incapacități cu caracter de pedeapsă penală numai pedepsele complementare și pedepsele accesorii. Pedepsele complementare sunt interzicerea drepturilor părintești și a dreptului de a fi tutore sau curator. Pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor deci inclusiv a drepturilor părintești și a dreptului de a fi tutore sau curator. B. Incapacități cu caracter de sancțiune civilă: a) Nedemnitatea sau nevrednicia succesorală: constă în decăderea moștenitorului din dreptul de a moșteni, dacă s-a făcut vinovat de o culpă gravă față de defunct sau față de memoria acestuia. ...