Suport curs Drept procesual penal An III Sem PDF

Preview

Summary

DREPT PROCESUAL PENAL.PARTEA SPECIALĂConf. univ. dr. Tudor PLǍEŞULect. dr. Daniel AtasieiSUPORT CURSCUPRINS FAZELE DESFĂŞURĂRII PROCESULUI PENAL 1. CONSIDERAŢII GENERALE 2. URMĂRIREA PENALĂ 3. PROCEDURA PLÂNGERII PREALABILE 4. FAZA DE JUDECATĂ 5. CĂILE DE ATAC ORDINARE BIBLIOGRAFIE.....................

Description

DREPT PROCESUAL PENAL. PARTEA SPECIALĂ Conf. univ. dr. Tudor PLǍEŞU Lect. dr. Daniel Atasiei

SUPORT CURS

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI FACULTATEA DE DREPT

DREPT PROCESUAL PENAL. PARTEA SPECIALĂ Conf. univ. dr. Tudor PLǍEŞU Lect. dr. Daniel Atasiei

- SUPORT CURS –

Anul III Semestrul II

2012-2013

CUPRINS FAZELE DESFĂŞURĂRII PROCESULUI PENAL................................ 1 1.

CONSIDERAŢII GENERALE ....................................................... 1

2.

URMĂRIREA PENALĂ.................................................................. 2

3.

PROCEDURA PLÂNGERII PREALABILE............................... 25

4.

FAZA DE JUDECATĂ .................................................................. 31

5.

CĂILE DE ATAC ORDINARE .................................................... 51

BIBLIOGRAFIE......................................................................................... 66

FAZELE DESFĂŞURĂRII PROCESULUI PENAL 1. CONSIDERAŢII GENERALE În cadrul procesului penal se efectuează un număr de acte procesuale şi procedurale, toate conducând la realizarea scopului acestei forme a procesului penal: tragerea la răspundere penală şi civilă a celor ce au încălcat legea materială, penală şi civilă. Aceste acte nu sunt îndeplinite în mod întâmplător, ci legea este cea care impune o anumită structură a procesului penal, structură ce impune parcurgerea unui anumit curs, o anumită ordine în îndeplinirea tuturor actelor ce formează conţinutul procesului penal, de la începerea urmăririi penale şi până la punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive de condamnare. Procesul judiciar, în oricare dintre formele sale, este organizat pe faze procesuale, fiecare dintre aceste faze având o anume finalitate, finalitate subordonată scopului respectivei forme a procesului judiciar. Distingem astfel de faze procesuale şi în procesul civil şi în procesul penal. Procesul civil este organizat pe două faze procesuale distincte: judecata şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive. Şi procesul penal este organizat pe faze procesuale, dar ceea ce este caracteristic, specific pentru procesul penal este organizarea acestuia pe trei faze procesuale: urmărirea penală, judecata, punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive. Urmărirea penală este faza procesuală reglementată numai în cadrul procesului penal, deoarece lupta împotriva manifestărilor infracţionale prezintă un anumit specific: activitatea judiciară trebuie să se desfăşoare în secret, în condiţii de operativitate şi mobilitate, ceea ce impune parcurgerea unei faze procesuale ce prezintă aceste caracteristici spre deosebire de faza de judecată care se desfăşoară potrivit altor reguli specifice, cum ar fi publicitatea şedinţei de judecată, oralitatea, contradictorialitatea. Faza de urmărire penale – ca primă fază a procesului penal – 1

pregăteşte faza de judecată, în cadrul acesteia se strâng probe în legătură cu învinuirea formulată împotriva celui urmărit, pentru a se afla adevărul în legătură cu fapta şi cu făptuitorul, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. În faza de judecată, ca urmare a îndeplinirii activităţilor de judecată în condiţii de publicitate, oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate urmează a se hotări prin actul de jurisdicţie ce are autoritate de lucru judecat, asupra învinuirii aduse inculpatului, fiind posibilă condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal. Când se pronunţă condamnarea inculpatului, procesul penal parcurge, de regulă, şi o a treia fază, anume punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive. 2. URMĂRIREA PENALĂ Urmărirea penală ca primă fază a procesului penal trebuie parcursă – legea impune efectuarea urmăririi penale – în toate cauzele penale, indiferent dacă acţiunea penală a se pune în mişcare din oficiu sau la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Anterior Legii nr. 356/2006 prin care a fost modificat art. 279 C. pr. pen., nu se impunea obligativitatea efectuării urmăririi penale în cazul unora dintre infracţiunile pentru care legea penală cerea plângerea prealabilă, în cazul acestor infracţiuni anume prevăzute de lege şi pentru care plângerea prealabilă se depunea direct, de către persoana vătămată, la instanţa judecătorească: insulta, calomnia, loviri sau alte violenţe, vătămarea corporală din culpă, forma simplă, ameninţarea, furtul pentru care legea penală cere plângerea prealabilă (furtul săvârşit între soţi, ori între rude apropiate, de un minor în paguba tutorului său, de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de acesta), abuzul de încredere, tulburarea de posesie. Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare în vederea dovedirii învinuitului sau, dimpotrivă, infirmării acesteia. Activitatea organelor de urmărire penală desfăşurată în vederea strângerii de probe, denumită şi activitate de cercetare 2

penală – trebuie să dea răspuns la o serie de întrebări: dacă fapta, în legătură cu care s-a formulat învinuirea, există sau nu; dacă sa reţinut că fapta există, să se stabilească dacă cel învinuit este înfăptuitorul sau nu; dacă se reţine că cel învinuit este făptuitorul să se stabilească cu ce formă de vinovăţie a acţionat sau, dimpotrivă, nu sunt îndeplinite condiţiile privind forma de vinovăţie cerută de lege, s-a cauzat ori nu o pagubă prin fapta comisă etc. În raport de aceste constatări, urmează a se decide – aceasta fiind finalitatea în vederea căreia se desfăşoară urmărirea penală – dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Urmărirea penală se efectuează de către procuror şi de către organele de cercetare penală. Ca organe de cercetare sunt: organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale. Procurorul, ca organ de urmărire penală, are dreptul de a efectua urmărirea penală, în totalitate, în orice cauză penală, sau efectuează numai unele acte de urmărire penală în cauzele aflate pe rolul organelor de cercetare penală. În anumite cauze urmărirea penală se efectuează obligatoriu de către procuror, cum ar fi: infracţiunile contra siguranţei statului, infracţiunile de omor, infracţiuni de corupţie ş.a, iar după calitatea persoanei, urmăreşte infracţiunile comise de persoanele ce au calitatea de parlamentar, membru al guvernului, magistrat, notar public, membrii ai Curţii de Conturi, judecătorii Curţii Constituţionale, preşedintele Consiliului Legislativ, şefii cultelor religioase, etc. În acelaşi timp, procurorul ierarhic superior poate da dispoziţii obligatorii pentru procurorul din subordine pentru a efectua urmărirea penală şi în alte cauze. În cauzele în care urmărirea penală este efectuată de către procuror, toate actele îndeplinite de către acesta nu trebuiesc confirmate de procurorul ierarhic superior, dar rechizitoriul întocmit de către acesta este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior, acesta din urmă dacă nu îl infirmă rechizitoriul, înaintează rechizitoriul la instanţa judecătorească competentă, împreună cu dosarul cauzei. În acest fel, instanţa judecătorească ce este competentă este sesizată cu judecarea cauzei. În cauzele 3

în care urmărirea penală este efectuată de organele de cercetare penală, numai procurorul care exercită supravegherea urmăririi poate efectua următoarele acte de urmărire penală, din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală: punerea în mişcare a acţiunii penale, sesizarea instanţei judecătoreşti cu propunerea de luare a arestării preventive a inculpatului sau învinuitului, suspendarea urmăririi penale, trimiterea în judecată, clasarea, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale. Celelalte acte de cercetare penală sunt îndeplinite de organele de cercetare competente sub supravegherea procurorului care conduce şi controlează actele de cercetare, iar concluziile desprinse îi sunt prezentate acestuia sub formă de propuneri. 2.1. Organele de cercetare penală sunt: - organele de cercetare ale poliţiei judiciare; - organele de cercetare speciale. Poliţia judiciară este constituită din ofiţeri şi agenţi de poliţie, specializaţi în efectuarea activităţilor de constatare a infracţiunilor, de strângere a datelor necesare în vederea începerii urmăririi penale şi de cercetare penală. Aceşti ofiţeri şi agenţi de poliţie judiciară au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare, numai dacă au fost anume desemnaţi nominal de ministerul administraţiei şi internelor cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Lucrătorii de poliţie judiciară – de la nivelul parchetelor – îşi îndeplinesc atribuţiile, în mod nemijlocit, sub autoritatea şi controlul conducătorului parchetului. Organele poliţiei judiciare efectuează urmărirea penală în cauzele ce nu cad în competenţa obligatorie a procurorului, precum şi în ce priveşte cauzele în care procurorul ce exercită supravegherea sau procurorul ierarhic superior nu consideră că este cazul ca urmărirea penală, să fie efectuată de procuror, sau cauza ar fi de competenţa unor organe de cercetare penală speciale. Ca organe de cercetare penală speciale sunt: - ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare, corp aparte şi similare, pentru militarii în subordine, dacă fapta a fost comisă în cadrul unităţii militare; 4

- ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană pentru infracţiunile săvârşite de militari, în afara unităţilor militare. În ambele situaţii, dacă infracţiunile comise de militari au legătură cu atribuţiile militare sunt competente instanţele judecătoreşti militare, iar dacă nu au legătură cu atribuţiile de serviciu ale acestora, competenţa revine instanţelor judecătoreşti civile; - ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, pentru infracţiunile de competenţa instanţelor militare, săvârşite de persoane civile în legătură cu obligaţiile lor militare. Organele de cercetare militară, mai sus arătate au competenţă exclusivă în sensul că urmărirea penală se efectuează obligatoriu de către acestea, urmărirea neputând fi efectuată nici de ofiţerii poliţiei judiciare şi nici de alte organe de cercetare penale speciale. Bineînţeles procurorul poate efectua totdeauna urmărirea penală în cauzele de competenţa acestora: - ofiţerii poliţiei de frontieră, anume desemnaţi, pentru infracţiunile privitoare la regimul de frontieră; - căpitanii porturilor, pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul prevăzute în Codul Penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei. Procurorul şi organele de cercetare penală efectuează atât actele de constatare a faptei prevăzute de legea penală, cât şi actele de cercetare penală şi de tragere la răspundere penală a celui urmărit. Legea de procedură penală cuprinde dispoziţii şi cu privire la organele de constatare, acestea fără a fi încadrate în categoria organelor de urmărire penală, nefiind deci organe judiciare penale cu atribuţii în ce priveşte efectuarea actelor de urmărire penală, ci pot efectua numai acte de constatare a comiterii unor infracţiuni. Legea are în vedere autorităţi publice ale statului ce au atribuţii în cadrul administraţiei publice, finanţelor publice în ce priveşte controlul şi supravegherea 5

modului cum sunt respectate anumite dispoziţii legale, în anumite domenii de activitate. Astfel, intră în această categorie organele inspecţiilor de stat pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii; de asemenea, organele de control şi cele de conducere ale administraţiei publice sau ale altor persoane juridice de interes public care au dreptul să constate infracţiunile comise în legătură cu serviciul de cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor; tot organe de constatare sunt: şi ofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române care au dreptul să constate infracţiunile de care iau cunoştinţă pe timpul executării misiunilor specifice. Aceste organe de constatare au dreptul să reţină corpurile delicte şi să procedeze la evaluarea pagubelor cauzate prin infracţiune, iar în cazul infracţiunilor flagrante au dreptul şi obligaţia de a-l reţine pe făptuitor, caz în care trebuie să-l înainteze, de îndată, împreună cu actele încheiate, procurorului. Afară de organele de constatare arătate, legea de procedură penală mai are în vedere şi următoarele organe de constatare: comandanţii de nave şi aeronave pentru infracţiunile comise pe acestea, în timp ce navele şi aeronavele se află în afara porturilor şi aeroporturilor; precum şi agenţii poliţiei de frontieră, pentru infracţiunile de frontieră. Aceste ultime organe de constatare au dreptul şi obligaţia de a îndeplini, pe lângă actele de constatare pe care le puteau efectua organele de constatare din prima categorie, şi de a efectua percheziţii corporale asupra făptuitorului, ori de a verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine. Constatările pe care le fac aceste autorităţi publice sunt consemnate în procese verbale, ce constituie mijloace de probă în procesul penal şi care pot constitui temei pentru începerea urmăririi penale în legătură cu infracţiunile constatate. Procesele verbale de constatare sunt înaintate organelor de urmărire penală care pot începe urmărirea penală în temeiul constatărilor făcute de către organele de constatare. 2.2. Faza de urmărire penală este delimitată în raport de anumite acte procesual şi procedurale, şi anume: începerea urmăririi penale şi actul de trimitere în judecată sau actul prin care se dispune închiderea urmăririi penale. 6

Pentru începerea urmăririi penale se cer a fi îndeplinite, cumulativ, două condiţii: - una pozitivă, în sensul că organul de urmărire penală să fie sesizat prin unul din modurile prevăzute de lege; - o condiţie negativă, în sensul că din conţinutul actului de sesizare sau din conţinutul actelor premergătoare efectuată, să nu rezulte existenţa unei cauze faţă de care acţiunea penală apare ca fiind lipsită de temei ori lipsită de obiect. În ce priveşte modurile de sesizare ale organelor de urmărire penală, în vederea începerii urmăririi, legea prevede două categorii de astfel de modalităţi de sesizare: - moduri generale de sesizare, anume: plângerea, denunţul, sesizarea din oficiu; - moduri speciale de sesizare, anume: plângerea prealabilă, sesizarea ce provine de la autoritatea publică prevăzută de lege, autorizarea autorităţii publice prevăzute de lege, exprimarea dorinţei guvernului străin. Plângerea, ca mod general de sesizare a organelor de urmărire penală, este încunoştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică, referitoare la o vătămare – după caz, fizică, morală sau materială – ce i-a fost adusă prin săvârşirea unei infracţiuni. În conţinutul său plângerea trebuie să cuprindă date referitoare la identitatea şi domiciliul persoanei ce a suferit vătămarea şi care trebuie să cuprindă date referitoare la identitatea şi domiciliul persoanei ce a suferit vătămarea şi care se adresează organului de urmărire penală, descrierea faptei ce formează obiectul plângerii, indicarea persoanei făptuitorului dacă este cunoscut, probele şi mijloacele de probă ce pot fi folosite în cauză. Plângerea este formulată, redactată (când se depune în formă scrisă) şi depusă la organul de urmărire penală, personal de către persoana vătămată. Plângerea poate fi depusă şi printr-un mandatar special. Plângerea poate fi formulată şi depusă la organul de urmărire penală şi de un substituit procesual şi anume, un soţ pentru celălalt soţ şi de către copilul major pentru părinţi, cu condiţia ca persoana vătămată să-şi însuşească plângerea. În ce priveşte forma, este forma scrisă, dar 7

legea admite a fi făcută şi în formă orală, cu obligaţia organului de urmărire de a consemna într-un proces verbal cele sesizate de persoana vătămată. Plângerea este semnată de persoana vătămată, la fel procesul verbal în care organul de urmărire a consemnat încunoştinţarea făcută. Dacă nu este semnată plângerea, încunoştinţarea poate constitui un indiciu pentru organul de urmărire penală de a sesiza din oficiu. Denunţul, este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau o persoană juridică despre săvârşirea unei infracţiuni prin care însă nu i-a fost cauzată de o vătămare fizică, morală sau materială, după caz, ci cunoaşte comiterea acestei fapte. În ce priveşte conţinutul, denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea; la fel trebuie să îmbrace forma scrisă, cu semnătura celui ce face denunţul, iar dacă este făcut în formă orală, semnătura se găseşte pe procesul verbal în care s-a făcut consemnarea. Persoana fizică sau juridică ce a luat cunoştinţă de comiterea unei infracţiuni, nu este obligată să denunţe fapta, (denunţ facultativ), însă sunt şi situaţii în care denunţul este obligatoriu şi anume când legea penală prevede ca infracţiune, nedenunţarea unor fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, potrivit legii de procedură penală, sunt obligate a sesiza organele de urmărire penală, persoanele cu funcţii de conducere cât şi alţi salariaţi cu atribuţii de control în legătură cu faptele penale de care au luat cunoştinţă şi care au fost comise în unitatea unde funcţionează. Aceeaşi obligaţie rămâne şi organelor de constatare, care trebuie să înainteze organului de urmărire actele de constatare întocmite. Redactarea şi semnarea denunţului de către persoanele care au obligaţia de a denunţa, prezintă importanţă pentru a se vedea dacă acestea şi-au îndeplinit obligaţia impusă de lege. În practica de urmărire penală se întâlnesc şi sitzuaţii în care o persoană încunoştinţează organul de urmărire penală în legătură cu infracţiunea de care are cunoştinţă, dar din diferite motive, nu o semnează şi nu se ştie cine a făcut denunţul, se numeşte un denunţ anonim, care poate fi luat în seamă în vederea sesizării din oficiu, a organului de urmărire penală. Este posibil şi ca cel ce a comis fapta, deşi nu s-a făcut plângere sau un denunţ, să aducă la cunoştinţa 8

organului judiciar această situaţie, se cheamă autodenunţ. Prezintă interes acest autodenunţ, tot în ce priveşte sesizarea din oficiu a organului de urmărire penală. Sesizarea din oficiu are loc atunci când organul de urmărire penală află, pe orice cale, despre săvârşirea unei infracţiuni, adică în situaţia în care organul de urmărire nu a fost sesizat prin vreunul din modurile generale sau speciale, dar află despre comiterea unei infracţiuni, în principal ca urmare a investigaţiilor proprii, dar şi altor mijloace de informare întâlnite în sfera relaţiilor sociale. În ce priveşte actele de investigaţie efectuate de autorităţile publice cu atribuţii în ce priveşte siguranţa naţionala, infracţiunile de trafic de stupefiante şi de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare de bani, etc, pot fi folosiţi investigatorii sub acoperire, aceştia având dreptul să culeagă date şi informaţii pe care le prezintă organul de urmărire penală pentru a decide dacă este sau nu cazul să înceapă urmărirea penală. În ceea ce priveşte unele infracţiuni sau în privinţa unor infractori ce au o anumită calitate, legea de procedură cere ca sesizarea organului de urmărire penală să îndeplinească anumite condiţii, fiind vorba de moduri speciale de sesizare. Aceste moduri speciale de sesizare sunt anume prevăzute de legea penală sau de procedura penală şi în lipsa lor organul de urmărire penală nu se poate sesiza din oficiu. Au caracterul unor moduri speciale de sesizare a organelor de urmărire penală: plângerea prealabilă, sesizarea din partea autorităţii anume prevăzută de lege, autorizarea prealabilă din partea autorităţii anume prevăzută de lege şi exprimarea dorinţei guvernului străin. Plângerea prealabilă – asemenea plângerii (zisă simplă) ca mod general de sesizare al organelor de urmărire penală – este încunoştiinţarea făcută ...