Curs Drept roman 2 PDF

Preview

Summary

Download Curs Drept roman 2 PDF

Description

Drept Roman 2

Materia succesiunilor Într-o definiție generică, dreptul succesoral desemnează totalitatea normelor care reglementează transmiterea unui patrimoniu de la defunct către urmașii săi. Ideea de transmitere a patrimoniului nu a fost proprie dreptului succesoral roman de la bun început, deoarece inițial, în foarte vechiul drept roman, proprietatea era considerată o trăsătură a persoanei, astfel că se socotea că în momentul decesului unei persoane acea legătură întemeiată se distruge iremediabil, iar patrimoniul rămânea fără titular. În concepția romană, nu exista patrimoniu fără titular, așa că romanii au socotit că odată cu moartea unei persoane dispare și patrimoniul său, iar moștenitorii săi dobândesc un nou drept de proprietate și putere asupra acelorlași lucruri. În sprijinul acestei fiozionomii originare stă și un argument terminologic, căci cei mai vechi moștenitori romani au fost desemnați prin termenul de here, termen care vine de la herus ce înseamnă stăpân. Termenul de succesio a apărut mai târziu, când în dreptul succesoral roman s-a impus ideea transmiterii patrimoniului de la defunct către urmași. Romanii au cunoscut trei mari sisteme succesorale:  Moștenirea legală (ab intestat)  Moștenirea testamentară  Moștenirea deferită contra testamentului (aceasta reprezenta o variantă a moștenirii testamentare) În întreaga sa evoluție, dreptul succesoral a fost dominat de două tendințe: Prima tendință a fost aceea a decăderii formalismului, tendință relevată de evoluția testamentelor romane, căci, dacă inițial formele de testament presupuneau o serie de ritualuri, forme și formule solemne, cu timpul, testamentul a putut fi realizat și prin simpla manifestare de voință a testatorului. A doua tendință este aceea a ocrotirii rudeniei de sânge, căci la romani, la origine, singurul fundament al vocației succesorale l-a reprezentat agnațiunea. Cu timpul, prin reforme ale praetorului care au fost completate cu legislația imperială, au fost protejate și rudele de sânge și cognații, astfel că în punctul final al evoluției, în epoca postclasică, cognațiunea devine fundamentul vocației succesorale.

Moștenirea legală Aceasta se deschidea atunci când nu existau moștenitori testamentari sau când testamentul nu era regulat întocmit, fiind nul, deci inexistent. Sediul materiei îl reprezenta Legea celor 12 Table care prevedea trei categorii de moștenitori legali:  Sui heredes – În această categorie intrau toți aceia care prin moartea lui pater familias deveneau sui iuris. Din sfera acestor persoane făceau parte:      

fiii fiicele soția căsătorită cu manus nepoții din fii, dacă tatăl lor a predecedat bunicului adoptatul adrogatul

Acest termen de sui heredes semnifică „cel ce se moștenește pe el însuși” și își are sorgintea în proprietatea familială, în cazul căreia fiii de familie erau socotiți încă din timpul vieții lui pater familias coproprietari cu el. Prin moștenire, ei moșteneau ceva ce le aparținuse și înainte. Cu timpul însă, în evoluția relațiilor de familie romane au fost introduse în această noțiune și alte persoane decât cele care fuseseră coproprietare cu pater familias asupra lui heredium. În cadrul acestei prime categorii de moștenitori funcționa sistemul reprezentării, în virtutea căruia urmășii unui succesibil predecedat veneau la moștenirea defunctului în locul autorului lor, culegand prin moștenire, tot atât cât ar fi cules autorul lor, dacă ar mai fi trăit la momentul decesului lui pater familias. De exemplu, la moartea lui pater vin la moștenire doi fii și doi nepoți, aceștia din urma fiind fiii unui al treilea fiu predecedat lui pater familias. Acești doi nepoți culeg împreună tot o treime din moștenire, adică cât ar fi cules tatăl lor dacă ar fi trăit, iar fiecare va culege 1/6 din moștenire. Dacă nu existau sui heredes veneau la moștenire cei din a doua categorie.

 Adgnatus proximus – în traducere, „cel mai apropiat agnat”. În această categorie intră colateralii lui pater familias:  frații  verii  nepoții de frate sau de var Această categorie este una mobilă, în sensul că dacă nu exista un agnat mai apropiat, va putea veni la moștenire și un agnat foarte îndepărtat. Dacă există frați, vin ei la moștenire, dacă nu există frați, vin verii primari, și așa mai departe. Sistemul reprezentării nu funcționa în cadrul acestei categorii. În situația în care cel mai apropiat agnat refuza moștenirea, nu venea la moștenire următorul agnat, ci moștenirea era declarată vacantă, putând fi culeasă de către stat. Dacă nu existau moștenitori nici în această categorie, veneau la moștenire cei din a treia categorie.

 Gentiles – Despre ei existau doar indicii că fac parte din familia respectivă. Veneau la moștenire toți în bloc. Se observă că sistemul moșteniri era construit exclusiv pe fizionomia relațiilor de putere dintre pater familias și cei de sub puterea sa. Vocație succesorală aveau doar agnații. Cu timpul, acest lucru a devenit incomod, mai ales în condițiile în care a apărut căsătoria fără manus, iar femeile și-au dobândit o oarecare independența. De asemenea, nici fiul de familie nu mai era atât de puternic controlat de către pater, astfel că, din ce în ce mai mult, s-a simțit nevoia acordării și cognațiilor dreptul de a intra la moștenirea lui pater, cum ar fi, de pildă, fiul emancipat, care era cognat cu fosta sa familie, dar nu era și agnat. Aceasta a necesitat intervenția praetorului care a săvârșit o reformă prin care, pe cale pretoriană, a amendat moștenirea legală, creând patru noi categorii de moștenitori, prin care a ocrotit și rudenia de sânge. Această moștenire praetoriana a fost denumită bonorum posessio (posesiunea bunurilor succesorale), sintagmă care trebuie înțeleasă în sensul că nu era vorba despre o posesiune efectivă, ci doar despre una care putea fi reclamată de către cei îndreptățiți, prin mijloace de drept praetorian. Cele patru noi categorii create de praetor:  Bonorum possessio unde liberi – În cadrul acestei categorii intrau atât sui heres prevăzuți de Legea celor 12 Table, cât și toți acei fii de familie și descendenții lor care în urma capitis deminutio își pierduseră vocația succesorală. Prin reforma praetorului, toți fiii de familie au dobândit vocație succesorală, indiferent dacă erau sau nu sub puterea lui pater. Participarea la moștenire a fiului emancipat era una facultativă pentru că, dacă el voia să participe, trebuia să facă raport al bunurilor proprii, o collatio mancipati, contribuind la masa succesorală cu bunurile proprii, participând alături de frații săi și culegând în cote egale moștenirea lui pater familias.  Bonorum possessio unde legitimi – În această categorie erau incluși și pe agnatus proximus și pe gentiles.  Bonorum possessio unde cognati – În această categorie erau incluși acei cognați care nu erau și agnați, deci nu făceau parte din rândul descendenților (de exemplu, mama față de copiii săi rezultați din căsătoria fără manus).  Bonorum possessio unde vir et uxor – În această categorie intră soțul și soția căsătoriți fără manus, care dobândesc dreptul de a se moșteni, drept pe care nu îl avuseseră înainte. Observăm că era foarte rar posibil ca un cognat să culeagă o moștenire, pentru că era foarte improbabil să nu existe nicio persoană din primele două categorii de moștenitori, motiv pentru care a intervenit legislația imperială care a amendat sistemul pretorului. În acest sens menționăm două senatusconsulte date în epoca imperială: Senatesconsultul Tertullian – dat în timpul Împăratului Hadrian, prin acesta acordându-se mamei dreptul de a veni la succesiunea copiilor săi rezultați din căsătoria fără manus în calitate de rudă legitimă, în cadrul celei de-a două categorii de moștenitori praetoriani, unde mama a urcat din cea de-a treia.

Senatesconsultul Orfitian – dat în timpul Împăratului Marc Aureliu, prin care copiii rezultați din căsătoria fără manus au dobândit vocația de a veni la moștenirea mamei lor în cadrul primei categorii de moștenitori praetorieni, unde au urcat din cea de-a treia. În epoca postclasică, Împăratul Iustinian a reformat complet sistemul moștenirii, înlocuind agnațiunea cu cognațiunea, care devine unicul fundament al vocației succesorale, creând patru noi categorii de moștenitori:  Descendenții.  Frații și surorile buni și copiii acestora, precum și ascendenții.  Frații și surorile consangvini (cei care au tată comun) sau uterini (cei care au mama comună), precum și copiii lor.  Alți colaterali mai îndepărtați. Moștenirea testamentară Testamentul poate fi definit drept actul solemn prin care o persoană numită testator instituie unul sau mai mulți moștenitori pentru ca aceștia să execute ultima sa voință. Elementul central al testamentului îl reprezintă instituirea de moștenire. Instituirea a evoluat în timp, căci dacă la origini erau instituiți moștenitori persoane din rândul herezilor testatorului, mai târziu au putut fi instituiți și agnați foarte îndepărtați și chiar persoane străine de familia testatorului. Principala obligație a celor instituiți moștenitori era aceea de a distribui bunurile din masa succesorală în conformitate cu dispozițiile testamentare. Testamentul la romani îndeplinea mai multe funcții:  Favorizarea unor herezi în detrimentul altora.  Grevarea celor instituiți moștenitori cu executarea unor legate în favoarea unor persoane din afară familiei.  Numirea unui tutore.  Dezrobirea unui sclav. Formele de testament au evoluat în timp și le putem clasifica pe două mari perioade: în dreptul vechi și în dreptul clasic. Testamentul în epoca veche În dreptul vechi, primul testament acceptat de romani a fost testamentul calatis comitiis, care îmbrăca forma unei legi curiate, adică a unei legi votate de Comitia Curiata, explicația unei atare forme regăsindu-se în concepția romanilor care au privit testamentul ca fiind un act foarte grav, deoarece el urmărea să schimbe ordinea succesorală prevăzută de lege. Pentru acest motiv, romanii, într-o concepție simetrică, au hotărât că întrucât o lege nu poate fi modificată decât printr-o altă lege, și testamentul trebuie votat ca o lege. La această formă de testament aveau acces doar patricienii, iar el se putea face doar de două ori pe an, când se întrunea Comitia Curiata, la 24 martie și la 24 mai.

Ulterior a apărut o nouă formă de testament, testamentul in procinctu (făcut în apropierea luptei), la care aveau acces și plebeii. Acesta se făcea în fața armatei gata de luptă, dar avea două inconveniente: primul fiind faptul că era necesar ca statul roman să se afle pe picior de război, iar al doilea era faptul că puteau face un asemenea testament numai cei care erau legionari. După apariția mancipațiunii fiduciare, a apărut testamentul per aes et libram (prin aramă și balanță). Acesta era o aplicație a mancipațiunii fiduciare și era accesibil oricărui cetățean roman indiferent de vârstă sau ocupație. Mecanismul acestuia presupunea ca testatorul, în calitate vânzător, să vândă întregul său patrimoniu unui cumpărător numit emptor familiae, încheind cu acesta un pact fiduciar, adică o convenție de bună -credință prin care îi arăta lui emtor cum și cui să distribuie bunurile sale la moartea sa. Vânzarea era una fictivă, o vânzare contra unui singur sesterț. Dezavantajul major al acestei forme de testament l-a reprezentat mult timp faptul că soarta operațiunii depindea de buna-credință a lui emptor familiae. La romani, mult timp, pactele fiduciare nu au fost sancționate juridic, deci cei care își asumau obligații în temeiul lor nu puteau fi constrânși să le execute, iar dacă emptor era de rea-credință, se putea considera proprietar adevărat al bunurilor și putea refuza să execute instrucțiunile din pactul fiduciar. Acest inconvenient a fost ulterior remediat, căci prin intermediul acestui mecanism, emptor nu a mai dobândit proprietatea asupra bunurilor, ci doar dreptul de a le păstra pentru a le transmite mai departe moștenitorilor testatorului la moartea acestuia. Testamentul în epoca clasică În epoca clasică au apărut și forme noi de testament: Testamentul nuncupativ (nuncupatio), care se realiza în formă orală, în prezența unor martori cetățeni romani. Testamentul praetorian, care se realiza în formă scrisă cu aplicarea de către martorii cetățeni români a sigiliilor lor pe acest testament. Testamentul militar, care nu presupunea nicio condiție de formă și era valabil indiferent de suportul material al voinței testatorului, singura cerință fiind aceea ca voință testatorului să fie clar exprimată. O instituție esențială în materia succesiunilor o reprezenta capacitatea testamentară, numită de romani testamenti factio: Testamenti factio activa – desemna capacitatea unei persoane de a-și face un testament sau de a fi martoră la întocmirea unui testament. Testamenti factio pasiva – desemna capacitaea unei persoane de a veni la moștenire în calitate de moștenitor extinctiv, fie în calitate de legatar.

Se bucurau de testamenti factio activa acei cetățeni romani sui iuris capabili să își exprime singuri voință. Mai aveau această capacitate și acei peregrini care se bucurau de ius comercii. NU aveau testamenti factio activa:  Sclavii, cu excepția sclavilor publici care aveau dreptul de a-și face testament.  Fiii de familie, cu excepția celor care aveau peculium militari  Incapabilii de fapt (alienații, impuberii, femeile - cu excepția femeilor care aveau ius liberorum). Mai târziu, după Împăratul Hadrian, femeile care nu aveau ius liberorum au dobândit și ele capacitatea de a testa, cu condiția însă de a avea auctoritatis tutoris. În ceea ce privește testamenti factio pasiva, aveau capacitatea de a culege o moștenire cei care se bucurau de ius comercii. Această capacitate a fost restrânsă de romani, o restrângere intervenind în anul 169 î.Hr., când prin legea Voconia, femeile au fost oprite să vină la moștenirea cetățenilor care aveau o avere mai mare de 100.000 de ași, această restrângere fiind justificată de interesul de a se ocroti femeile față de consecințele devastatoare pe care luxul le putea avea asupra lor. De asemenea, nu puteau fi instituite ca moștenitori persoanele incerte, adică acele persoane cu privire la care testatorul nu își putea face o idee clară în momentul întocmirii testamentului. De pildă, era nulă clauza ca moștenirea să revină celui care ar fi venit primul la funeraliile defunctului. Nu puteau fi instituiți ca moștenitori nici postumii, adică cei născuți după moartea testatorului, și nici persoanele juridice. Persoanele alieni iuris puteau fi instituite moștenitori, dar tot ceea ce culegeau ele intra în patrimoniul lui pater familias, sub a cărui putere se aflau. Românii au acceptat, la un moment dat, și instituirea sclavilor ca moștenitori, fie a sclavilor proprii, fie a sclavilor unei alte persoane, dar această aparență concesie a avut la baza calcule economice, căci acceptarea unei moșteniri încărcate de datorii atrăgea pe capul moștenitorului riscul executării sale silite de către creditor care, dacă se realiza prin vendictio bonorum, avea drept consecință infamia, care echivala cu o moarte civilă și care producea efecte morale asupra memoriei defunctului. Într-o asemenea situație, testatorul prefera să instituie un sclav ca moștenitor care să suporte consecințele insolvabilului. Despre instituirea de moștenitor, Gaius arată că este caput et fundamentum totius testamenti (fruntea și temelia oricărui testament). Gaius face referire atât la condițiile de formă, cât și la condițiile de fond ale instituirii de moștenitori. Sub aspectul condițiilor de formă, instituirea de moștenitor se făcea în fruntea testamentului, era prima clauză în textul testamentar. Instituirea se făcea cu utilizarea unor termeni imperativi și solemni: Titius heres esto / Titius heredem esse iubeo. Sub aspectul condițiilor de fond, instituirea de moștenitori era subsumată unor cerințe care sunt exprimate prin două principii:

Nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest (Nimeni nu poate muri în parte cu testament și în parte fără testament) – O persoană nu putea institui un moștenitor doar pentru o parte din moștenire, lăsând ca cealaltă parte a moștenirii să fie distribuită potrivit regulilor de la moștenirea legală. Nu se puteau deschide în paralel două sisteme succesorale. Dacă totuși testatorul proceda astfel, moștenitorul instituit dobândea întreagă moștenire. Semel heres, semper heres (Odată moștenitor, pentru totdeauna moștenitor) – Instituirea de moștenitor nu putea fi afectată de termen, adică nu se putea dispune prin testament ca o anumită persoană să fie moștenitor numai până la o anumită dată. Substituirea de moștenitori Aceasta intra în discuție atunci când cel instituit moștenitor nu putea sau nu dorea să accepte moștenirea. Era posibil ca testatorul să dorească să evite consecința deschiderii succesiunii legale, motiv pentru care recurgea la substituirea de moștenitori. Substituirea de moștenitori poate fi definită drept acea clauză introdusă în testament, prin care testatorul dispune ca o altă persoană, numită substituit, să vină la moștenire, în ipoteza în care cel instituit nu dobândește moștenirea. Substituirea a mai fost denumită instituire de gradul II, o instituire condițională. Din texte reiese că erau cunoscute trei forme de substituire:  Substituirea vulgară, care consta în desemnarea uneia sau mai multor persoane care să vină în locul moștenitorului instituit.  Substituirea pupilară, care avea în vedere situația în care testatorul numea o persoană care să vină la moștenire în cazul în care moștenitorul instituit ar fi murit înainte de împlinirea vârstei pubertății.  Substituirea quasipupilară, care consta în desemnarea de către testator a unui moștenitor pentru descendentul său lipsit de minte (mente captus - cu mintea prinsă). Moștenirea deferită contra testamentului Există un al treilea sistem succesoral, și anume succesiunea deferită contra testamentului. La origine, în epoca veche, în virtutea libertății lui pater familias de a testa, acesta putea instituii sau dezmoștenii în mod liber pe descendenții săi, cu respectarea anumitor forme. Dacă el dorea să își dezmoștenească un fiu, el trebuia să o facă în mod solemn și nominal, prin indicarea numelui fiului dezmoștenit: Titius filius meus exheres esto (Fiul meu Titius să fie dezmoștenit). În ceea ce îi privește pe alți descendenți decât fiii, cum ar fi fiicele, nepoții sau soția, aceștia nu mai trebuiau să fie dezmoșteniți nominal, ei putând fi dezmoșteniți în bloc, dar tot cu respectarea formelor solemne, potrivit formulei: Ceteri omnes exheredes sunto (Toți ceilalți să fie dezmoșteniți).

În situația în care se producea o omisiune în privința unuia dintre descendenți sau dacă nu se respectau formele solemne cerute pentru dezmoștenire, testamentul fie era nul (ruptum), fie era rectificat. Dacă se întâmpla ca filius să fie cel omis sau neregulat dezmoștenit, testamentul era nul. Dacă era vorba de alte rude, testamentul era doar rectificat, în sensul că și cei omiși puteau să culeagă o parte din moștenire. Cu timpul, puterea lui pater familias a suferit unele restrângeri și implicit s-a restrâns și capacitatea sa de a-și dezmoșteni rudele, iar o astfel de restrangere a capacității sale de a testa o reprezintă testamentul inofficios, creație a jurisprudenței romane, a Tribunalului Centumvirilor (Cei 100 de bărbați). Acest testament inofficios pornește de la premisa că acela care își dezmoștenește rudele apropiate (ascendeții, descendenții, frații și surorile) își încalcă o obligație, și anume îndatorirea de oficium față de aceste rude, adică îndatorirea de iubire. În consecință, rudele apropiate dezmoștenite de către testator au dobândit dreptul de a ataca testamentul prin care fuseseră dezmoștenite pentru motivul încălcării acestei obligații, încălcare care demonstra mai departe că testatorul, de fapt, nu fusese în deplinătatea facultăților mintale, căci altfel nu și-ar fi neglijat îndatorirea de iubire. Trebuie precizat că în sfera rudelor apropiate erau numai descendenții, ascendenții, frații și surorile. Fiind o creație a jurisprudenței, aprecierea admiterii unei asemenea acțiuni în anulare era la latitudinea Tribunalului Centumvirilor, care aprecia dacă acțiunea este admisibilă sau nu, iar această acțiune se numea querela inofficiosi testamenti. Romanii clasificau moștenitorii și di...