Căsătoria la romani-DREPT ROMAN PDF

Preview

Summary

I hope that this document is helpful for you....

Description

Universitatea din Oradea

Căsătoria la romani

Studenta: Cheregi F.B. Carmina-Teodora Anul I, grupa 1

Îndrumător: lector univ. dr. Gidro Aurelia

1

Universitatea din Oradea

Introducere Căsătoria a fost cel mai cunoscut, natural și firesc izvor al puterii părintești, toate celelalte izvoare reprezentând doar o imitare pe cale artificială a efectelor acesteia1. Căsătoria sau nunta este legătura bărbatului cu femeia care constă dintr-o comunitate de viață de nedespărțit2. Definiţia căsătoriei (iustum matrimonium sau iustae nuptiae) oglindeşte vechea concepţie bazată pe legături trainice și de neânlăturat ale celor care pășesc la încheierea ei; acel vinculum iuris cu caracter particular prin care soţii se unesc pentru toată viaţa3 Familia a fost multă vreme baza societății romane. De aceea, este foarte important să înțelegem cum a evoluat familia de-a lungul istoriei în societatea romană. „Organizată pe baze patriarhale, familia romană se întemeia pe puterea unică, și la început nelimitată a șefului familiei asupra soției, copiilor, sclavilor, precum și asupra întregului patrimoniu al familiei.” (C.Murzea). Aceste reguli de viață și organizare ale societății se regăsesc în prevederile dreptului roman. Printre aceste prevederi regăsim și statutul juridic al fiecărei persoane. Acest statut era definit de trei idei care constituiau capacitatea juridică (caput) a acesteia și anume :statutul libertății (status libertatis), statutul cetățeniei (status civitatis) și statutul familiei (status familiae). Statutul juridic al persoanelor influența în mod direct relațiile dintre acestea. Acest lucru putând fi observat cel mai ușor în cadrul familiei. Membrii familiei erau și ei împărțiți din punct de vedere juridic în două categorii, și anume, sui iuris – persoane independente – și alieni iuris – persoane dependente. În principal, pater familias (șeful familiei) era cel care deținea statutul de sui iuris, în timp ce ceilalți membrii ai familiei aveau statutul de alieni iuris, fiind dependenți de pater familias. Pater familias nu înseamnă tată de familie, întrucât 1 Gidro Aurelia, Curs de drept privat roman, Universul Juridic, București, 2020, p.74 2 Iustinian, Institutiones, 1.9.1.--> tradus din lb. latină „Nuptiae autem sive matrimonium est viri et mullieris coniunctio, inviduam consuetudinem vitae continens”. 3 În conformitate cu vechea concepție romană, cei care se căsătoreau jurau înainte de a se căsători că vor îndeplini toate formalitățile prevăzute de lege și urmăresc prin căsătorie cele mai nobile deziderate, dintre care, pe prim plan erau coabitarea și procrearea. A se vedea G. Danielopolu, op. cit., I, p. 429, nota (1).

2

Universitatea din Oradea

poate fi pater familias şi un străin sau un copil. Un copil poate avea calitatea de pater familias deoarece familia romană nu constă neapărat dintr-un grup de persoane, ci poate consta şi dintr-o masă de lucruri. Deci, un copil care nu se află sub puterea cuiva este pater familias, în sensul că are o proprietate, familia lui constând din bunurile pe care el le stăpâneşte cu titlu de proprietate.4 Toate aceste reguli de bază formau societatea romană și influențau modul de viață al romanilor și relațiile dintre aceștia. În momentul în care apăreau schimbări la nivelul societății care se mișca, legislația se schimba și ea pentru a putea susține noile realități. De asemenea, trebuie menționată diferența între normele juridice (IUS) și cele religioase (FAS). Pentru a întări normele juridice, romanii le-au investit cu «forța și voința » zeilor. Autoritatea religioasă era, în lumea romană, unul dintre pilonii de susținere a societății. De obicei, normele juridice se suprapuneau peste cele religioase, însă, în timp, se va face o separare destul de clară între cei doi termeni. Astfel „ius” vor fi norme juridice, iar „fas” religioase. Pentru romani, această delimitare clară era necesară pentru o mai bună organizare. De altfel, din secolul III î.Hr. romanii aveau clar în mintea lor diferența dintre „ius humanorum” și „ius sacrum”5. Instituția căsătoriei este unul dintre cele mai importante elemente ale societății romane. De fiecare dată când legislația privind căsătoria dezvoltă noi limite, aceasta influențează evoluția societății romane. Căsătoria era, pentru romani, piatra de temelie a societății. Modestinus (secolul III)spunea că o căsătorie este “unirea dintre un bărbat și o femeie într-o legătură pentru întreaga viață, o împărtășire a dreptului divin și uman.”(Nuptiae

4 C. Murzea, Drept roman(an 1)-suport de curs, p.95 5 https://www.universuljuridic.ro/dreptul-roman-intre-traditie-si-actualitate/ Distincția se va accentua odată cu trecerea timpului, iar „ius sacrum” sau „ius divinum” va deveni un domeniu rezervat exclusiv autorității supreme religioase, deci lui „pontifex maximus”, în timp ce „ius humanorum”, în care era inclus și „ius civilae”, va reprezenta un sistem normativ de sine stătător. Este, de fapt, momentul de la care putem vorbi despre nașterea dreptului în accepțiunea pe care o dăm astăzi termenului ca atare.

3

Universitatea din Oradea sunt coniunctio maris et feminae et consortium omnis vitae, divini et humani iuris communication)6. Cuvintele lui Modestinus ne duc cu gândul la o căsătorie ideală, însă, în realitate, lucrurile erau departe de a fi ideale. Sursele scrise ne arată adevărata importanță a căsătoriei în societatea romană. Această descriere augustană abia deosebește, totuși, căsătoria romană ca fiind un fenomen istoric. Modestiunus, în cel mai bun caz, se poate să se fi gândit să identifice un ideal cultural de durată, mai degrabă, decât căsătoria romană care se naște (apare, iese în evidență) din surse literare și legale. Căsătoria este adesea considerată a fi piatra de temelie a societății umane și este, cu siguranță, cea mai rezistentă. Dar structura sa, în special, structura juridică, a variat destul de mult de-a lungul secolelor. Modestinus subliniază, mai presus de toate, alianța dintre soț și soție și legătura dintre aceștia7. Dar chiar și o privire rapidă asupra surselor literare romane va sugera că relațiile conjugale apropiate erau doar o parte a imaginii de ansamblu, iar în anumite privințe, nu reprezentau nici cea mai importantă parte. Căsătoria nu era simpla încununare a iubirii dintre doi oameni. În lumea romană, precum în societatea umană, în general, căsătoria ca instituție era saturată cu numeroase sensuri și întrebuințări sociale, care puteau intra în conflict una cu cealaltă în anumite circumstanțe. În primul rând, o nuntă între doi indivizi avea ca scop crearea unei legături între familiile lor; și dacă unul sau ambii dintre cei doi soți erau sub pater familias, prezența acestora în cadrul ceremoniei era foarte importantă. În al doilea rând, aranjamentele care duceau la căsătorie aveau și mari implicații în ceea ce privește proprietatea pentru cele două familii, deoarece mireasei i se cerea o dotă; și, în general, chestiunea întreținerii cuplului era importantă pentru succesul căsătoriei lor. În al treilea rând, cele două familii, la fel ca toți ceilalți, aveau un interes prin căsătorie și anume, procrearea și, implicit, reînnoirea populației care era privit ca fiind un aspect important și natural al căsătoriei. Precum vom vedea, acestea și alte considerente, nu numai că influențează căsătoria 6 Vl. Hanga, op. Cit, 1977, p.191 7 Negru Ion, Drept roman, p.142

4

Universitatea din Oradea romană ca o instituție socială, de asemenea influențează structura sa în legea romană. În final, căsătoria reprezintă una dintre instituțiile cele mai interesante și mai specifice ale Romei spre deosebire de ceea ce poate fi găsit în lumea modernă. În sistemul legal modern, condițiile pentru căsătorie se clasifică în trei mari categorii. Prima categorie dintre ele, aptitudinile care răspund la întrebarea: „Cine se poate căsători cu cine?” aceste condiții ar fi specificarea vârstei minime și să fie sănătoși atât mental, cât și fizic și interzic, de asemenea, de exemplu, căsătoria incestuoasă sau poligamia. A doua este reprezentată de consimțământ8 care stabilește baza mariajului prin propria voință și intențiile sincere ale părților care doresc să se căsătorească, iar în anumite cazuri este necesar acordul părinților sau tutorilor. A treia categorie se referă la proceduri prin care se stabilesc anumite formalități cu ajutorul cărora părțile care sunt eligibile pentru a se căsători și care au acordurile necesare, se pot căsători. Procesul căsătoriei este împărțit în două etape :cuplul trebuie, mai întâi să obțină certificatul de căsătorie (guvernul folosea acest lucru pentru a implementa condițiile aptitudinale);iar apoi cei doi trebuie să celebreze căsătoria printr-o ceremonie oficială efectuată de către o autoritate civilă sau religioasă desemnată. Așa cum vom vedea, Legea romană pentru căsătorie are reguli pentru toate cele trei categorii, dar ele sunt organizate într-un mod caracteristic, iar pentru noi într-un mod deosebit. Cele mai dezvoltate sunt aptitudinile care implică, nu doar reguli familiare, dar și restricții legale care au rezultat din prejudecățile sociale (interdicția căsătoriei între anumite grupuri sociale) sau din politica publică (încurajarea căsătoriei și a procreării). Cele mai mari diferențe se regăsesc în condițiile de consimțământ (consensus) și cele de procedură prin care romanii rezumau căsătoria la minimum de cerințe (guvernul roman nu legaliza si nici nu înregistra căsătoriile, nici nu recomandă o ceremonie specifică prin care să se oficieze căsătoria), în schimb, folosesc consimțământul (consensus) precum un test, atât pentru începutul, cât și pentru continuitatea căsătoriei. Asemenea măsuri legale simplificate au și 8 Capotă G. Cristian, Drept roman 1, 2019, p.77 Tradus din lb. latină „consensus” reflectă consimțământul.

5

Universitatea din Oradea

avantaje și dezavantaje: reglementarea limitată a procesului de căsătorie elimină birocrația mare, dar riscurile de insecuritate într-o instituție socială extrem de importantă. Aşa cum am spus şi mai devreme legea romană nu necesită organizarea vreunei ceremonii, religioase sau laice, pentru a valida o căsătorie. Existau într-adevăr ceremonii pentru logodnă şi nuntă, dar nu există nici o menţiune a acestora în surse legale. Lipsa acestor ceremonii în sursele legale poate avea două motive. Unul pentru că aceste ceremonii nu erau relevante pentru legalitatea unei căsătorii. Al doilea motiv ar putea fi acela că juriştii din timpul Imperiului târziu nu ar fi făcut referire la niciun ritual păgân. Însă, cu toate acestea trebuie să avem în vedere faptul că sponsalia, ca orice altă etapă a căsătoriei romane trebuia să se desfăşoare sub auspicii bune. Astfel că lipsa detaliilor legate de ceremonii nu are legătură cu inexistentă acestora, ci, mai degrabă, cu natura surselor care, fiind juridice, acestea fac referire la condiţiile legale şi nu la cele religioase. Pentru a înţelege particularitatea unei căsătorii legale în lumea romană trebuie menţionat că, de multe ori, prezenţa soţului la propria căsătorie nu era necesară. Atâta timp cât există o deductio mulieris in domum mariti9, adică escortarea miresei în casa soţului, iar toate condiţiile de fond erau îndeplinite, căsătoria era valabilă şi legală. O astfel de practică putea duce la situaţii complicate, ca de pildă, femeia putea rămâne văduva înainte ca mariajul să se consume. Într-o astfel de situaţie femeia era obligată să ţină doliu timp de un an de zile înainte de a se putea căsătorii din nou10. Romanii nu întocmeau documente şi nici nu înregistrau căsătoriile. Singura modalitate prin care o căsătorie se înfăptuia era consensus, o înţelegere între ambele părţi. Această simplitate restrângea foarte mult birocraţia în cadrul statului roman, însă, sporea insecuritatea 9 https://www.studocu.com/ro/document/universitatea-din-bucuresti/drept-roman/note-de-curs/dreptroman-11-lecture-notes-11/3751659/view Casatoria fara manus nu presupunea nicio condiție de forma,ci doar simpla instalare a femeii in casa barbatului „Deductio mulieris in domum mariti” , prilej cu care se organiza un banchet. 10 Teodor Sâmbrian, Instituții de drept roman, p.70

6

Universitatea din Oradea

în situaţiile critice. Aceste situaţii critice erau date de condiţiile de fond necesare unei căsătorii legale care puteau fi uneori neclare. De exemplu, vârsta minimă acceptată de legea romană era de 14 ani pentru băieţi şi de 12 ani pentru fete11. Însă acest lucru nu a fost dintotdeauna specificat în mod clar. Astfel că au existat cazuri în care juriştii specificau că pubertatea trebuia stabilită de la caz la caz printro inspectio corpores12, în special, în cazul fetelor. O astfel de situaţie neclară cauzată de condiţia vârstei ne-o oferă Ulpian: O fată mai mică de doisprezece ani a fost dusă în casă viitorului ei soţ şi apoi a comis adulter; curând după aceea, ea a trecut de vârsta căsătoriei în casa lui şi a devenit soţia lui. El nu se poate folosi de dreptul lui ca soţ să o acuze de adulterul înfăptuit dacă s-au căsătorit înainte de vârsta legală, dar poate fi acuzată ca logodnică, în acord cu decizia Împăratului Severus, care a fost stabilită mai sus.Acesta este un caz dezbătut de jurişti pentru a explica întregul cadru legal pentru sponsalia!13 Pentru astfel de situaţii s-a stabilit că o vârstă minimă pentru căsătorie era necesară. Legislaţia lui Augustus reglementează situaţia vârstei minime ridicând-o la 12 de ani pentru femei şi 14 pentru bărbaţi. Cu toate acestea, legea nu a fost respectată deoarce căsătoriile erau, pentru romani, o ocazie de a crea o legătură între familii. De cele mai multe ori, fetele erau date în căsătorie de la vârste fragede pentru a încheia alianţe politice14. O altă condiţie de fond a unei căsătorii legale era conubium15. Ius conubii reprezenta dreptul legal de a te căsători. Legea specifică ca viitorii soţi nu puteau fi rude între ei în linie directă la infinit, în linie colaterală până la gradul patru. Desemenea, era interzisă căsătoria 11 Teodor Sâmbrian, Instituții de drept roman, p.101 12 „inspectio corpores” provine din lb. latină și reprezintă „examinarea corpurilor” 13 Emil Molcuț, Drept roman, p.92 14 Alexandra Butnaru, Instituția căsătoriei în societatea romană 15 Negru Ion, dr. roman, p.22 Tradus din lb. latină „conubium” reprezintă dreptul de a se căsători cu patricienii.

7

Universitatea din Oradea

între afini în linie directă la infinit şi linie colaterală între cumnaţi şi cumnate. Bigamia era şi ea interzisă. De asemenea, legea interzicea recăsătoria văduvelor înainte de un an de la moartea soţului. Existau cazuri în care două persoane nu se puteau căsători din considerente sociale. De exemplu, până în secolul V i.Hr. căsătoria între patricieni şi plebei era interzisă. De asemenea, funcţia politică putea îngreuna posibilitatea unei căsători, de exemplu între un guvernator şi o femeie din provincia sa căsătoria era ilegală. Şi nu în ultimul rând, din punct de vedere moral, o căsătorie putea fi interzisă. Astfel, între un tutor sau fiul acestuia şi fosta sa pupilă nu se putea realiza o uniune legală. Tot la Ulpian găsim câteva explicaţii în privinţa a ceea ce înseamnă conubium. Conubiumeste capacitatea de a lua o nevastă în mod legal. Cetăţenii romani au conubium cu cetăţeni romani şi cu Latini şi peregrini dacă acest drept le este acordat. Cu sclavi nu este conubium. Când conubium este prezent, copiii preiau statutul tatălui. Când conubium nu este prezent, copiii urmează statutul mamei, excepţie fac persoanele născute dintr-un tată peregrin şi o femeie cu cetăţenie romană deoarece legea Minicia spune că un copil născut dintr-o mama sau un tată străin urmează condiţia părintelui cu statut mai mic. Dintr-un bărbat cu cetăţenie romană şi o femeie Latină, se naşte un Latin şi dintr-un bărbat liber şi o femeie sclavă, un sclav. Motivul este acela că în aceste cazuri nu există conubium şi, astfel, copiii urmează statutul mamei. În cazul copiilor născuţi în cadrul căsătoriilor legale, dată concepţiei trebuie observată pentru a determina statutul copiilor. În cazul copiilor concepuţi nelegitim se acordă statutul din momentul naşterii. De exemplu, dacă o femeie sclavă rămâne însărcinată, însă naşte după ce este eliberată, aceasta are un copil liber;din moment ce ea rămâne însărcinată ilegitim, însă, este liberă în momentul naşterii, progenitura ei este liberă.16

16 Emil Molcuț, Drept privat roman,Universul juridic, București, 2011

8

Universitatea din Oradea Ius conubii era în strânsă legătură cu statutul cetăţeniei. Se înţelege, prin acest aspect, că doar cei ce aveau cetăţenie aveau dreptul la conubium. Celelalte grupuri cum ar fi latinii sau peregrinii, deşi erau oameni liberi, nu aveau aceleaşi drepturi pe care le aveau cetăţenii romani. Pe măsură ce imperiul se extinde, oamenilor liberi li se acordă diferite privilegii şi aici vorbim, în mod special, despre extinderea dreptului de cetăţenie şi extinderea lui ius conubii în perioada antonină. Acestea din urmă produc în cadrul societăţii romane schimbări majore, iar impactul pe care l-au avut asupra celulei de bază a societăţii romane şi anume, familia, îl vom analiza în detaliu în capitolele următoare. Pentru ca o căsătorie să fie legală pe lângă conubium şi vârsta minimă acceptată era nevoie de consensus. Acest consensus nu era nimic altceva decât o înţelegere între cele două părţi, şi anume, viitorii soţi dacă erau sui iuris sau, dacă nu, între părinţii lor. Cu toate că legea specifică şi acordul între viitorii soţi, de cele mai multe ori, cel mai important era acordul dintre patres familias. Însă, implicaţiile acestui consensus se pot simţi extrem de bine în cazul căsătoriilor sine manu17 care nu cereau nicio formalitate. Era suficient că cei doi să înceapă să locuiască împreună (honor matrimonii) cu intenţia de a forma o familie (afectio maritalis). Dacă erau îndeplinite şi celelalte condiţii căsătoria era validă. Concubinajul era acceptat în societatea romană18 Din cauza legislaţiei destul de complexe ce aduce destul de multe impedimente nedirimante, două persoane puteau trăi împreună în concubinatus. Concubinajul era acceptat în societatea romană, deşi copiii născuţi în cadrul unui concubinaj erau nelegitimi. De asemenea, un bărbat nu avea voie, din punct de vedere legal, să aibă şi o concubină şi o soţie. Dacă o astfel de situaţie se ivea, bărbatul se făcea vinovat de adulter. Adulterul era interzis prin lege, însă un bărbat vinovat de adulter nu era pedepsit, în schimb, femeia putea fi pedepsită, fie de soţ, fie de pater familias, în funcţie de tipul de căsătorie în care era angajată.

17 Teodor Sâmbrian, Instituții de drept roman, p.169 18 https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/institutia-casatoriei-in-societatea-romana

9

Universitatea din Oradea Căsătoriile erau de mai multe tipuri. Cel mai frecvent tip de căsătorie era cum manu, în cadrul căreia femeia intra sub autoritatea bărbatului dacă acesta era sui iuris, dacă, în schimb, soţul femeii era alieni iuris atunci aceasta intra sub autoritatea lui pater familias de care aparţinea soţul. Căsătoriile cum manu aveau trei forme, şi anume: confarreatio, usus şi coemptio. Confarreatio era o formă a căsătoriei cum manu de care se bucurau doar patricienii19. Se organiza o ceremonie unde erau prezenţi viitorii soţi, pontifex maximus, flaminul lui Iupiter, precum şi zece martori. În cadrul acestei ceremonii se oferea lui Iupiter farreus panis, o pâine specială, pentru a atrage favorurile zeului asupra viitorilor soţi. Trebuie să amintim că la romani absolut orice acţiune trebuia să aibă loc sub auspicii bune. Deoarece plebeii nu aveau acces la confarreatio, romanii au creat o formă de căsătorie legală pentru aceştia. Usus este formă de căsătorie pe care plebeii aveau dreptul să o facă. Această căsătorie era una extrem de simplă ce presupunea convieţuirea celor doi sub acelaşi acoperiş timp de un an. După această perioada, căsătoria devenea legală, iar femeia intra în posesia bărbatului20. A treia formă de căsătorie cum manu este coemptio. Această presupune vânzarea fictivă a viitoarei soţii către viitorul soţ. Această practi...