INTRODUCERE ÎN BIBLIOTECONOMIE PDF

Preview

Summary

SĂLUC HORVAT INTRODUCERE ÎN BIBLIOTECONOMIE Editura Grafoart Bucureşti 1996 INTRODUCERE A IN BIBLIOTECONOMIE Soţiei mele, Margareta Lector: Augustin Cozmuta Referent: VICTORIA VULPE Culegere computerizată: FLORICA LOI Tehnoredactare computerizată: CRISTIAN ŞULEA şi ing. OANA CRĂCIUN Introducere în b...

Description

SĂLUC

HORVAT

INTRODUCERE ÎN BIBLIOTECONOMIE

Editura Grafoart Bucureşti 1996

INTRODUCERE A

IN

BIBLIOTECONOMIE

Soţiei mele, Margareta

Lector:

Augustin Cozmuta

Referent:

VICTORIA VULPE

Culegere computerizată: FLORICA LOI

Tehnoredactare computerizată:

CRISTIAN ŞULEA şi ing. OANA CRĂCIUN

Introducere în biblioteconomie

CUVÂNT ÎNAINTE

În orice câmp de actiVItate lucrările de sinteză cu vocaţie didactică sunt atât expresia matUrităţii cât şi mărturia nevoii de considerare şi de progres din acel câmp. Deşi a traversat un ultim secol de evoluţii sub semnul unor acumulări generoase, biblioteconomia românească a produs relativ puţine manuale care să fi constituit cărţi de căpătâi pentru formarea generaţiilor de bibliotecari. În absenţa unui învăţământ biblioteconomic organizat, astfel de instrumente ar fi contribuit în mod hotărâtor la implementarea unor standarde profesionale şi la dezvoltarea acelor seturi de cunoaşteri care definesc exigenţele şi statutul acestui domeniu . Cele câteva manuale apărute mai ales între 1950 şi 1970 au fost elaborări destul de sumar�, mult influenţate de modele străine şi apărute ca ghiduri utile. Locul lor a fost ţinut, în parte, de unele culegeri metodice şi de unele contribuţii, fragmentare, adesea notabile, publicate în revistele de biblioteconomie. Ezitarea specialiştilor în faţa tentaţiei manualelor are numeroase motivări, cele mai rezistente venind atât din sfera organizării profesionale, nestimtilative şi fluctuante, cât si din spaima perimării rapide într-un teritoriu extrem de dinamic în ultimele decenii. Un manual de biblioteconomie, fie şi numai de introducere în toate câmpurile şi adiacenţele care o compun, n-a fost şi nu este o întreprindere uşoară, mai ales azi când

Săluc Horvat '

tehnologiile informaţiei determină schimbări de principii, fluxuri şi tehnici la intervale din ce în ce mai scurte. Raportul între conceptele şi desiaşurările tradiţionale şi cele moderne în biblioteconomia contemporană poate dezechilibra până şi minţile cele mai organizate ale domeniului. Vechile structuri ale manualelor , absenţa problemelor legate de reţele, de cooperări, gândirea bazată pe polaritatea documentară de până mai ieri, preluarea rigidă a conceptelor etc., toate acestea sunt handicapuri greu de depăşit. . De aceea lucrarea lui Săluc Horvat trebuie salutată, mai întâi pentru că există şi pentru că vine într-un moment de imensă nevoie. Sinteza sa, nelipsită fireşte de dezechilibre şi legată mai mult de biblioteconomia tradiţională, este remarcabilă prin capacitatea de concizie şi exprimă clar opţiunile autorului pentru abordarea aprofundată a catalogării şi clasificării, considerate de mulţi ca zone fundamentale ale ştiinţei bibliotecilor. Pusă sub egida Asociaţiei Bibliotecarilor din Învăţământ din România (ABIR), "Introducerea în bib/ioteconomie" a lui Săluc Horvat este un îndemn pentru noi abordări cuprinzătoare care să ofere profesiilor bibliotecare instrumentele de care au atâta nevoie. IOAN STOICA

Introducere în hiblioteconomie

1. INTRODUCERE ÎN BffiLIOTECONOMIE

Biblioteconomia ca disciplină ştiinţifică aparţine unui domeniu larg de preocupări numit bibliologie.

Bibliologia Bibliologia ca ştiinţă datează din secolul al XVIII-lea când apar o serie de lucrări cu caracter teoretic, prin care i se fundamentează domeniul şi metodele de cercetare. A vând ca obiect de studiu cartea sub toate aspectele şi implicaţiile sale, este firesc ca bibliologia să fie urmărită şi abordată în strânsă legătură cu evoluţia şi istoria acesteia. Termenul de bibliologie vine de la cuvântul grecesc biblion care înseamnă carte şi logos cu înţelesul de vorbire - studiu, preluat cu sensul de ((vorbire despre cărţi" sau studiul cărţii. A fost folosit pentru prima dată de către Gabriel Peignot în lucrarea sa Dictionnaire raisonne de bibliologie. La noi termenul a fost introdus în circulaţie de B. P. Hasdeu cu sensul de bibliografie, apoi de Aug. T. Laurian şi /. C. Massim în Dicţionarul limbii române, cu sensul actual. • Pornind de la înţelesul dat termenului, bibliologia poate fi definită ca fiind ştiinţa care se ocupă cu studiul

cărţii. ·

Vezi: Horvat Săluc,Terminologia bibliologică în primul dicţionar al limbii române, în Biblioteca, nr. 3 - 4, 1992, p. 48-49.

7

Săluc Horvat Obiectul de cercetare al bibliologiei este cartea, cu implicaţiile şi funcţiile sale sociale. Se ocupă în acelaşi timp cu studiul evoluţiei scrisului şi tiparului, a materialelor primitoare de scris, cu istoria cărţii şi a bibliotecilor, cu organizarea şi conducerea bibliotecilor. Urmăreşte raportul dintre bibliologie şi alte domenii ale cunoaşterii. Privită ca un domeniu multidisciplinar, bibliologia poate fi definită ca fiind: "ştiinţa care studiază ansamblul

cunoştinţelor teoretice şi practice despre carte ca produs al vieţii materiale şi spirituale, funcţia socială a cărţii şi a bibliotecii, istoria, răspândirea şi conservarea cărţii".

Ramurile bibliologiei Bibliologia - domeniu cu aplicaţii interdisciplinare, însumează mai multe ramuri care au ca obiect, pe de o parte, studiul dimensiunilor istorice ale cărţii în cultura oamenilor, iar, p� de altă parte, organizarea cărţilor în biblioteci cu scopul utilizării conţinutului lor de informaţii. Între ramurile bibliologiei amintim: Bibliologia generală sau teoretică. Studiază problemele teoretice comune tuturor ramurilor bibliologiei, funcţia socială a cărţii şi bibliotecii, raportul bibliologiei cu alte ştiinţe: psihologia, sociologia, istoria, literatura, lingvistica, ştiinţa comunicării, ştiinţa informării etc. Elaborează metodologia de lucru pentru celelalte discipline bibliologice, modalităţile de dezvoltare a societăţii prin mijlocirea cunoştinţelor cuprinse în carte. Ştiinţa cărţii. Studiază istoria cărţii, a scrisului şi tiparului, precum şi problemele editoriale, comerciale şi de difuzare.

8

Introducere in biblioteconomie

Biblioteconomia. Este ştiinţa care se ocupă cu organizarea, gestionarea şi legislaţia bibliotecilor. Sistematizează ansamblul activităţilor teoretice şi practice privind constituirea şi dezvoltarea colecţiilor, evidenţa, conservarea şi depozitarea documentelor, catalogarea şi clasificarea, relaţiile bibliotecii cu cititorii, managementul bibliotecilor etc. Biblioteconomia cuprinde trei subratnuri: •

organizarea cărţii sau tehnica de bibliotecă;

•

organizarea lecturii;

•

organizarea bibliotecilor.

Bibliofilia. Domeniu al bibliologiei care se ocupă cu aspectele teoretice şi practice privind colecţionarea cărţilor rare şi/sau preţioase. Bibliografia. Studiază aspectele privind tehnica de identificare şi de descriere a documentelor, precum şi clasificarea descrierilor obţinute în vedere unei mai- bune valorificări şi aprecieri a documentelor tipărite în scopul folosirii conţinutului acestora' de către beneficiari. Sistematizează cunoştinţele despre cărţi şi expune metodele de întocmire a cercetărilor şi listelor bibliografice. Bibliotehnica. Se ocupă cu studiul tehnicilor de producţie a cărţii. Între ramurile bibliologiei există o contit uă întrepătrundere datorată obiectului comun - cartea, cu implicaţiile ei spirituale, materiale şi sociale.

9

Săluc Horvat

Evoluţia scrisului, cărţii, tiparului şi bibliotecilor Scurt istoric l.Scrisul Nu se cunoaşte cu certitudine când şi unde a apărut. Cert este că s-a născut din necesitatea de a perfecţiona comunicarea dintre oameni. Sistem de comunicare socială cu ajutorul unor semne convenţionale prin care sunt reprezentate sunetele sau cuvintele unei limbi, scrierea a străbătut un drum lung şi are un istoric bogat şi fascinant. Cea mai veche formă de scriere este pictograma (pictografia sau iconografia), constând din desenul imaginilor unor obiecte sau fiinţe pe care omul le poate uşor identifica. Scrierea ideografică, a doua etapă în evoluţia scrisului, nu mai reprezintă obiectul, ci imaginea lui, imagine care a fost simplificată până şi-a pierdut legătura cu obiectul reprezentat. S-a ajuns astfel la crearea de simboluri care să reprezinte cuvinte ale limbii. Primele sisteme de scriere au apărut în Orient, cel mai vechi dintre ele fiind cel sumerian folosit . în sudul . Mesopotamiei. Astăzi se cunosc trei tipuri de scriere ideografică: • scrierea hieroglifică egipteană; • scrierea cuneiformă; • scrierea chineză. Hieroglifele egipten� sunt considerate strămoşul scrisului. Ele sunt un amestec de semne reprezentând un sunet sau grupuri de sunete. Scrierea hieroglifică s-a folosit în Egiptul antic. A dispărut în urmă cu mai bine de o mie de ani. ·

10

·

·

Introducere în bihlioteconomie Descifrarea scrierii hieroglifice o datorăm lingvistului francez Jean Fram;ois Champollion (1790 - 1832). Scrierea cuneiformă. Îi vine numele de la unealta cu care este imprimat textul pe plăcile de lut, de la forma semnelor ce' alcătuiau scrisul: linii aşezate orizontal, vertical şi oblic, asemănătoare uneltei cu care erau "scrise" (ascuţită la un capăt şi turtită la celălalt). Scrierea cuneiformă a fost folosită de către mesopotamieni, de la care a fost preluată de către vechii perşi, constituind baza de pornire pentru scrierea veche persană. Scrierea ideografică chineză este singura care se foloseşte şi în zilele noastre ca scriere na ţională oficială. Cuprinde circa 50. 000 de semne grafice. În scrierea curentă se folosesc doar 3. 000 - 4. 000 de semne. Toate aceste scrieri au fost o îmbinare de ideograme şi fonograme. Printr-un proces continuu de simplificare a acestora s-a născut un semn pentru un singur sunet şi astfel s-a format scrisul fonetic, în care, în principal, fiecărui sunet îi corespunde un semn grafic distinct. Închegarea sunetelor într-un alfabet s-a realizat de către hoticoşi, un grup de triburi originare din Asia Mică (localizat în Sinai şi Delta Nilului). Aceştia au luat din scrierea heratică (o formă simplificată a scrierii hieroglifice) 26 de semne notând cu ele consoanele limbii sevite vorbite de· ei. Alfabetul lor a fost luat de alte popoare, printre care şi de către fenicieni, care 1-au simplificat, creând primul alfabet fonetic. De la fenicieni a fost preluat de către greci, scrierea �rccească fiind prima dintre scrierile vechi care au atins etapa de dezvoltare alfabetică, prin constituirea unui grup de semne în cadrul căruia vocalele sunt indicate prin caractere distincte. Din alfabetul grec s-a dezvoltat şi scrierea latină. ·

11

Săluc Horvat În secolul al IX-lea, Chiril, misionar grec trimis de Bizanţ în Moravia, pentru a tălmăci, împreună cu fratele său Metodiu, cărţi de cult în limba slavă creează, pornind de la scrierea minusculă greacă, alfabetul cunoscut sub numele de alfabetul glagolitic. Având o structură complicată, acesta a cunoscut o existenţă scurtă, fiind înlocuit de alfabetul

chirilic.

Există suficiente mărturii privitoare la folosirea, pe teritoriul ţării noastre, a mai multor tipuri de scriere, din timpuri străvechi. Cele mai vechi atestări de scrieri sunt reprezentările pictografice stilizate de pe tăbliţele de lut descoperite în anul 1961 la Tărtăria, lângă Orăştie asemănătoare acelora de la Uruk. Sunt mărturii că la curtea regilor daci se cunoştea limba latină. Pe teritoriul Dobrogei s-au descoperit numeroase inscripţii scrise în limba greacă. Se pare că din secolul al X-lea în ţara noastră a început · să se folosească în scriere alfabetul chirilic. Acesta a fost păstrat mai multe veacuri pentru scrierea în limba slavonă şi în limba română, până la înlocuirea lui cu alfabetul latin (1860). Cel mai vechi document scris în limba română, care se păstrează, datează din anul 1521 (scrisoarea boierului Neacşu din Câmpulung, adresată primarului Braşovului, Johannes Benkner). Dar cu siguranţă scrierea în limba română este mult mai veche. Evoluţia şi perfecţionarea scrisului se leagă de materialele primitoare de scris şi de uneltele folosite la reproducerea semnelor ce alcătuiau scrierea. În decursul timpului s-a recurs la o gamă largă de materiale pe care s-a scris: lutul, frunzele şi scoarţa copacilor, lemnul, metalul, pieile de animale etc. 12

Introducere în biblioteconomie

Plăcile de lut sau tăbliţele de lut, preparate din argilă moale pe care se imprimau semnele dorite, uscate la soare sau arse în cuptoare, au fost folosite pe scară largă. Cele 20.000 de astfel de tăbliţe, provenite din bibliotecile antice de la Uruk şi Ninive, aflate în prezent la Biblioteca Muzeului Britanic din Londra (Britisch Museum Library), sunt dovezi certe în acest l sens. Folosirea papirusului ca suport pentru scris a marcat un moment important. Papirusul este o plantă înaltă de 3 - 4 m şi se cultiva în Delta Nilului, de unde a fost aclimatizată şi în alte zone (Sicilia). "Hârtia" de papirus se obţinea prin exfolierea tulpinei acestei plante fiind apoi preparată după anumite tehnici speciale. Dimensiunile foii de papirus erau cuprinse între 20 25 cm lăţime si 30 cm lungime. Cartea scrisă pe papirus se prezenta sub formă de sul scris în coloane verticale sau orizontale, în linii paralele, acoperind întreaga lungime a foii. Folosirea pieilor de animale ca suport pentru scris a constituit un alt moment important. Hârtia de pergament s-a născut la Pergam în Asia Mică, oraş cu o cultură înfloritoare (secolul al III-lea î.Hr.), şi a rezultat din prelucrarea pieilor de animale. Era mai durabilă şi mai flexibilă decât papirusul, având avantajul de a putea fi scrisă pe ambele feţe. Cu toate acestea pergamentul nu a dus la suprimarea papirusului, coexistând. Descoperirea hârtiei, de către chinezul Tai Lun, în anul 105 d.Hr, a marcat un moment de mare importanţă. Cu toate avantajele, hârtia realizată de Tai Lun )din diferite substanţe fibroase, s-a răspândit destul de greu în restul ţă��lor lumii: în anul 703 în Coreea, 765 în Japonia, 1110 în Damasc, 1150 în Spania, 1338 în Franţa etc. În Ţările 13

Săluc Horvat Române documentele menţionează o moară de hârtie la Orlat (lângă Sibiu) în anii 1534- 1539; în Moldova (1583); în Tara Românească (1643).

2.Cartea Termen convenţional prin care se desemnează orice fel de document, manuscris sau tipărit, cartea a cunoscut, în decursul istoriei sale, două etape distincte: cartea ma nuscrisă şi cartea tipărită. Cartea manuscrisă a parcurs un drum de milenii şi a îmbrăcat forme diferite, în raport cu suportul material pe care a fost imprimată. Lăsând la o parte diversele inscripţii descoperite pe piatră sau pe alte materiale, primele cărţi sunt considerate tăbliţele de lut. Acestea erau nişte plăci având grosimea de 2 4 cm, de diferite mărimi, fără a depăşi 40 cm lungime şi 30 cm lăţime, preparate din argilă moale, pe care se imprima, cu ajutorul unei unelte numite stilus, textul dorit, după care se uscau la soare sau se ardeau în foc. Tăbliţele de lut au fost scrise de civilizaţiile asiro­ babiloniene cu alfabetul cuneiform. O colecţie importantă de tăbliţe de lut (20. 000) se păstrează în Biblioteca Muzeului Britanic din Londra şi provin din celebrele biblioteci antice. Evoluţia materialelor primitoare de scris a dus la sporirea "producţiei" de carte. Odată cu producerea papirusului şi apoi a pergamentului s-a realizat un progres însemnat. Bogatele colecţii ale bibliotecilor din cetăţile antice Ninive, Assur, Uruk, Alexandria dovedesc saltul calitativ înregistrat de civilizaţia �mană. De la cartea scrisă pe suluri de papirus sau pergament, la cartea scrisă pe hârtie, de la cartea manuscrisă la cea tipărită au trecut multe secole. -

14

Introducere în biblioteconomie 3. Tiparul

Cartea tipărită. Istoria modernă a cărţii se leagă de descoperirea tiparului. În general, când se vorbeşte de cartea tipărită referirile se fac la tiparul inventat de Gutenberg (1397 1468). Afirmaţia este valabilă numai în ceea ce priveşte descoperirea tehnicii tiparului mobil. Încercări legate de ai-ta tiparului sunt multe şi mult mai vechi, Se cunosc numeroase forme de imprimare: sigiliile şi ştampile)e , încrustarea literelor 'in lemn, metal etc. Lui Gutenberg i se datorează perfecţionarea sistemului de confecţionare a literelor metalice mobile, presa de tipar şi compoziţia cernelurilor. Meritul lui Gutenberg constă în faptul l:rt a aşezat tipografia pe baze practice şi ştiinţifice, fundament pc care s-a ridicat un edificiu durabil care a dus la o adevărată revoluţie în tehnica tiparului şi implicit la progresul culturii şi l:lvilizaţiei umane. În tipografia lui Gutenberg din Mainz s-au imprimat ' mai mult cărţi, unele atribuite acestuia, altele ucenicilor săi. Se pare că prima carte tipărită este un fragment din Cartea Nibilelor. Dar dintre toate acestea cea mai importantă este Uiblia cu 42 de rânduri, (1456), cunoscută şi sub simbolul B 42. Este cea mai desăvârşită tipăritură sub raport tehnic şi artistic. B 42 cuprinde două volume, primul conţine 424 p, al doilea 317 p. Se presupune că a fost tipărită în 200 tic exemplare. Pentru tipărirea ei s-au folosit 51 mii coli de hurtie şi peste cinci mii de piei de viţel. Cărţile tipărite de către Gutenberg şi ucenicii săi, în perioada de la descoperirea tiparului mobil (1445) şi până în unul 1500, poartă numele de incunabule Tipăriturilor de început (incunabulelor) le sunt tlpccifice o serie de caracteristici, între care amintim: • hpsa foii de titlu; �

15

Săluc Horvat •

textul începe, ca în manuscris, cu formula incipit şi se încheie cu explicit, ambele fiind urmate de o scurtă explicare a titlului; • literele sunt inegale ca grosime şi inegal conturate, iar rândul este uşor ondulat; • cuprinsul cărţii, numele tipografului, locul şi data apariţiei sunt cuprinse într-o notă, la sfârşitul incunabulului etc. Datorită interesului pe care îl prezintă, aceste cărţi sunt considerate ca bunuri ale patrimoniului cultural internaţional, fiind ocrotite prin lege. Există o . comisie internaţională cu sarcina de a redacta repertoriul general al incunabulelor. Colecţii importante de incunabule (peste 2000) se găsesc într-o serie de biblioteci din ţara noastră. (Biblioteca Academiei Române, Biblioteca "Batthyaneum"din Alba Iulia, Biblioteca Muzeului "Brukenthal" din Sibiu, Biblioteca Naţională, Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, Cluj Napoca, Iaşi, Bibliotecile Judeţene Alba Iulia, Bacău, Braşov, Cluj Napoca, Constanţa, Galaţi, Harghita, Iaşi, Mureş, Satu Mare, Timiş, Tulcea). După anul 1500 tehnica tiparului s-a răspândit. în întreaga Europă, producţia tipografică căpătând un caracter de masă. În ţara noastră tiparul a fost introdus la puţin timp după descoperirea lui. Prima carte tipărită pe teritoriul României este Liturghierul slavon (1508), realizată de călugărul tipograf sârb Macarie, care şi-a făcut ucenicia tipografică la Veneţia. De numele lui Macarie se mai leagă un Octoih (1510) şi un Tetraevanghel (1512). Activitatea lui Macarie a fost continuată la Târgovişte de un alt călugăr sârb, Dimitrie Liubovici, care a tipărit un Molitvelnic (1545). Prima carte tipărită în limba română pe teritoriul românesc este Catehismul românesc sau Catehismul 16

lntrot/Mcere fn biblioteconomie

luteran {1544), realizati la Sibiu de către Filip Moldoveanul, diaconul şi translatorul român al oraşului. Nu se cunoaşte nici un exemplar din aceasti carte, dar existenţa ei este atestată documentar. Continuatorul lui Filip Moldoveanul, primul tipograf de texte româneşti, a fost diaconul Coresi, a cărui activitate tipografică a marcat puternic cultura românească a secolului al XVI·lea. Cărţile tipărite de el sunt numeroase, între care amintim: Întrebare creştinească {1560), Tetraevanghel (156 1), Pravila ( 1560 1562), Apostol ( 1566), Molitvelnicul {1570), Psaltire ( 1570), Liturghier ( 1570), Evanghelia cu Învăţături (1581) etc. Folosind limba vorbiti în Muntenia şi în sud·estul Transilvaniei, tipăriturile lui Coresi, adevărate monumente de limbi veche românească, au stat la baza ...