Opinia publică PDF

Preview

Summary

Opi ia pu li ă Cuprins Introducere ...................................................................................................................................... 1 Istoric al problemei în teoria de specialitate ....................................................................................

Description

Opi ia pu li ă Cuprins Introducere ...................................................................................................................................... 1 Istoric al problemei în teoria de specialitate ................................................................................... 2 Concepte şi teorii relevante ............................................................................................................. 7 Stereotipuri .................................................................................................................................. 8 Decizie i raționalitate ............................................................................................................... 10 Sondaje de opinie ...................................................................................................................... 12 Studii de caz .................................................................................................................................. 14 Lebăda neagră ........................................................................................................................... 14 #rezist ........................................................................................................................................ 15 Bibliografie utilizată în text .......................................................................................................... 16 Keywords ...................................................................................................................................... 18 Întrebări ......................................................................................................................................... 18 Recomandări de lecturi suplimentare pentru studenți ................................................................... 18

Introducere De fiecare dată când ne aflăm în fața unei decizii complexe, care ne poate determina toate acțiunile ulterioare, în viață, ne-am dori să putem avea mai multe informații despre cele două sau mai multe posibilități din care urmează să alegem. Satisfacerea nevoii de cunoa tere oferă un plus de confort sau câteodată, mai multă putere în fața deciziilor. Altădată, ne consolidează stima de sine – orice ar fi, urcăm sau coborâm pe treptele desenate de Maslow (1943) în ceea ce prive te lista nevoilor ce ne fac să fim ceea ce suntem. Am făcut această paralelă, cu deciziile pe care le luăm individual, pentru a înțelege mai bine multiplele roluri pe care le poate avea opinia publică. Spre exemplu, aceasta poate fi sursa informațiilor în fața deciziilor ce țin de strategiile guvernamentale sau în construirea politicilor publice, altădată pot sta la baza deciziilor de marketing ale produselor sau serviciilor pe care le folosim constant sau, alteori, ne pot ajuta să alegem, pur i simplu, o destinație de vacanță. Nu trebuie, în schimb, să confundăm instrumentul de cercetare cu obiectul cercetat,

astfel că nu este în regulă să punem semnul egal între opinia publică i sondarea opiniei publice, chiar dacă acest lucru se întâmplă deseori în practică i chiar dacă gradul de dependență dintre cele două este foarte ridicat. Indiferent că suntem interesați de motivele, a teptările sau opiniile oamenilor în raport cu o anumită activitate, cu un anumit obiect sau idee, ori mesaj, opinia publică există independent de opinia individuală (Sauvy, 1964), iar dinamica acesteia este în strânsă legătură cu foarte multe caracteristici ale grupului sau publicului care o dezvoltă. În alte situații, opinia publică devine hârtia de turnesol care semnalează nevoia de schimbare, de îmbunătățire, de regândire a strategiilor de orice natură: modificarea unui mod de a face politică, sau reîmprospătarea unei politici publice ori, chiar a felului în care este promovat brandul de țară. De câte ori, deciziile de revitalizare a mărcilor produselor sau serviciilor preferate nu se iau în conformitate cu opinia publică? Iar cu cât marca respectivă este mai puternică i mai mare, cu atât rolul opiniei publice devine mai important i chiar vital, în trasarea strategiilor de marketing i comunicare ale brandului, pentru ca rezultatul să fie unul de succes. Am menționat toate aceste aspecte deoarece, pe mai departe, după ce vom face o scurtă istorie a conceptului general, ne vom referi la dinamica evolutivă a opiniei publice i a locului acesteia în înțelegerea i chiar conturarea teoriilor liberal-democratice i a politicii în general.

Istoric al problemei în teoria de specialitate În lucrările clasice, opinia publică este concepută ca o proprietate a unui colectiv, reprezentând expresia concepției acestuia despre el însu i i despre rolul acestuia în istorie (Zetterberg, 2003). Eticheta aceasta, de opinie publică, a început să fie folosită în perioada iluministă, dar dacă ne referim la conceptele de sine stătătoare, public i opinie, etimologia lor ne trimite câteva secole în urmă. A adar, de-a lungul vremii, conceptul de opinie a fost folosit în două moduri: pe de-o parte, din perspectivă etimologică, făcea referire la un tip de cunoa tere inferioară, la cunoa terea comună (realizată prin interacțiune directă cu obiectele evaluate) i, pe de altă parte, acela i termen trimitea către respectul sau stima purtate celui sau celei asupra căreia se răsfrânge acțiunea de opinare (Price, 2007). Termenul de public vine din latinescul publicus i se traduce prin populație. Dar i aici, conceptul a fost folosit în mai multe moduri, astfel că, într-o primă etapă, termenul de public făcea referire la spațiile comune (publice), la care poate avea acces oricine (Habermas, 1962/1989), ca mai târziu, acest cuvânt să exprime interesele sau bunurile comune (Price, 2007), îngustând într-o oarecare măsură sensul larg, folosit inițial. Practic, în acest fel, lupa se mută de pe context, pe obiectele care umplu spațiul vizat.

Distincția dintre viața publică i cea privată este surprinsă de Paul Veyne, care susține că „viața publică este supusă voinței membrilor clasei stăpânitoare, iar viața privată, opiniei lor” (Veyne, 1985/1994, 180). Această perspectivă nu se îndepărtează foarte mult de o alta, antică, prin care deciziile cetății erau luate de adunările publice, adică de cetățenii cu drepturi politice. Pe parcursul istoriei; această practică a devenit tot mai permisivă pentru publicul larg, ca urmare astăzi, în majoritatea statelor, foarte puține restricții au mai rămas în vigoare în ceea ce înseamnă exprimarea punctelor de vedere în raport cu temele de interes (ex. vârsta minimă de vot, restricțiile impuse de anumite instanțe judecătore ti în urma deciziilor cu privire la pierderea unor drepturi i libertăți .a.). Chiar i a a, o parte din aceste restricții se clatină în fața unor situații fără precedent - spre exemplu, vocea tinerilor sub 18 ani are potențial de a deveni foarte bine auzită în mediile de socializare i poate ajunge chiar să devină un declan ator al unor doleanțe exprimate în mod public i susținut de un număr semnificativ de persoane (care împărtă esc respectivele opinii). Întrebarea legitimă care se pune în astfel de situații este: Care este opinia care contează? Cea validată prin legislație, opinia majorității sau cea considerată de calitate superioară, or pe aceasta din urmă ce o face să fie privită astfel? De fapt, o astfel de întrebare stă la baza democrației, Platon (427-347 î.e.n.) subliniind acest lucru în dialogul Menon, unde se face distincția între opinie i cunoa terea autentică: „(Opiniile) o iau la picior i zboară astfel din sufletul omului; de aceea i prețul lor nu-i prea mare cât timp nu le legi cu lanțul unui raționament” (Platon, 1996, 385). Autorul milita pentru ruperea opiniilor de cunoa terea tiințifică sau de tiință în general deoarece, spunea el, cetățenii nu pot înțelege complexitatea acțiunii de a guverna, iar decizia ar trebui lăsată în seama celor puțini, dar pregătiți, decât în tabăra maselor. Pe de altă parte, opinia maselor nu ar trebui confundată cu ceea ce Platon denumea cunoa terea autentică, deoarece acesta judeca părerile celorlalți din prisma modului în care acestea luau na tere. Astfel, opinia maselor, este privită de către Platon ca un set de prejudecăți nefiltrate de rațiune, ci doar de rumori. Vom vedea, în cele ce urmează, că o perspectivă similară au avut i Daniel Bar-Tal i Yona Teichman (2005), care încearcă o decantare a opiniilor fondate pe prejudecăți i a celor compuse din argumente logice. Făcând un salt peste timp i ajungând în perioada începutului de secol XX, facem cuno tință cu cei care ar putea fi numiți părinții conceptului tiințific de opinie publică, Lawrence Lowell (1913), Walter Lippmann (1922) i George W. Gallup (1940), autori care au văzut publicul în general, ca pe un imens grup de discuții sau, cum spune Zetterberg (2003), populația era privită ca fiind un grup care generează opinii publice. La începutul anilor 1900, Lowell, la fel ca întreaga

Americă, s-a confruntat cu cele două probleme care priveau direct conceptualizarea opiniei publice. Astfel, mai întâi se născuse nevoia consensului pentru ca ecuația designării acesteia să fie validă, iar mai apoi intrase în dezbatere faptul că populația ar fi incapabilă în a construi o opinie corectă, în raport cu problemele politice (Lowell,1913). Cele două idei fundamentale despre opinia publică au atras atenția, pentru câțiva ani, atât filosofilor, cât i celor preocupați de elemente de psiho-sociologie. Totu i, cel care a reu it să aducă un plus de echilibru prin prezentarea perspectivei sale, a fost un jurnalist, Walter Lippmann (1922), care a realizat în lucrarea sa, Opinia publică (Public opinion), o radiografie a influenței stereotipurilor sau, cum le numea el „imagini în mintea noastră”, în crearea unor judecăți. Practic, ceea ce sugera Lippmann era că aceste imagini, de i reproduc imperfect realitatea, ajung să influențeze demersurile i trăirile persoanelor față de obiectele, persoanele sau conceptele vizate. A a cum aminteam mai devreme, această idee este preluată i de Daniel Bar-Tal i Yona Teichman (2005), în lucrarea lor, Stereotypes and Prejudices in conflict, unde cei doi consideră că stereotipurile i prejudecățile, deci imaginile din mintea noastră, ce se construiesc în raport cu anumite grupuri din care cei care i le asumă nu fac parte (outgroups), se dezvoltă într-un anumit context social, intra i inter-grup. Mai exact, aceste persoane din urmă ajung să împărtă ească anumite idei, valori, păreri, atitudini i chiar sentimente față de grupul stereotip. Spunem, a adar, că prejudecata sau stereotipul reprezintă o atitudine părtinitoare (pro sau contra unei persoane, unui grup sau față de un obiect), ea reprezentând astfel o opinie preconcepută. Este, totu i, foarte important să păstrăm în minte caracterul bivalent al părtinirilor, care pot fi deopotrivă pozitive i negative, chiar dacă înrădăcinată în mentalul colectiv este mai degrabă latura nefavorabilă a acesteia, ca formă a unei atitudini negative față de un grup ori față de membri săi individuali - „Prejudecata se caracterizează prin stereotipuri care nu sunt verificate în realitate, ci mai degrabă au de a face cu propriile sentimente i atitudini ale posesorului” (Marshall, 2003, p.438). Acest proces psihic, de emitere de judecăți față de lumea înconjurătoare, indiferent din ce sau cine este compusă aceasta, reprezintă un demers sănătos atât pentru protagonistul social, cât i pentru comunitatea din care acesta face parte. Să ne amintim că acest capitol a debutat prin a sublinia că opinia publică poate reprezenta un sprijin în a înțelege mai bine realitatea, a ne înțelege mai bine pe noi sau chiar în a lua mai bine o decizie. Această idee este surprinsă i de cel mai reputat discipol al lui Platon, Aristotel (382-322 î.e.n.), care sublinia că pentru o bună guvernare i deci o bună reprezentare a intereselor cetățenilor, cei care î i asumă rolul de conducători trebuie

să cunoască dorințele acestora din urmă, liber exprimate. El spunea că mulțimile pot aduce în discuție situații i implicit soluții relevante într-o manieră mult mai potrivită decât ar face-o ni te experți. Argumentul lui Aristotel îl reprezenta tocmai relevanța părerilor față de situațiile care afectează în mod direct actorii sociali care le emit i care ajung să îi transforme pe ace tia din urmă în cei mai pregătiți experți. Principiul era unul simplu, nimeni nu poate înțelege mai bine o problemă decât cel care este vizat direct de situația respectivă. Or, un grup de cetățeni care împărtă esc aceea i emoție nu poate, pe cale de consecință, decât să găsească soluția optimă de rezolvare a unei probleme comune. În secolul al XVII-lea, ideea guvernării democratice este adusă din nou în discuție, concepția despre o bună guvernare fiind strâns legată de puterea poporului sau de „opinie a poporului”, aceasta din urmă fiind forma prin care John Locke se referea la conceptul de opinie publică. Locke (1632-1704), unul dintre inițiatorii liberalismului i cel mai mare susținător al principiului separației puterilor în stat, considera că oamenii se guvernează după trei legi generale: legea civilă, legea divină i legea opiniei sau legea modei (law of fashion). Cea din urmă, spunea el, avea rol de barometru, surprinzând orice fel de erori de potrivire dintre direcția generală a grupului i acțiunile individuale ale membrilor acestuia: “nici un om nu scapă de pedeapsa cenzurii i neplăcerii, dacă nu respectă moda i opinia societății din care face parte (Locke, 1690, apud Noelle-Neumann, 2004, 70). Un punct de vedere similar l-a oferit, două sute de ani mai târziu, acela i Le Bon, care spunea că „experiența nu i-a învățat încă îndeajuns (pe politicieni / lideri) că oamenii nu se conduc după recomandările rațiunii pure” (1895, p. 9). O dimensiune aparte, în înțelegerea opiniei publice, o reprezintă chiar evaluarea i gestionarea emoțiilor. Aici vorbim atât despre modul în care acestea apar, cât i despre felul în care ele evoluează ajungând să determine acțiuni ale grupurilor întregi de persoane care împărtă esc valori comune .a.m.d. Problema emoțiilor devine pe rând un catalizator al dinamicii opiniei publice, dar i o limitare a modului în care se pot construi strategii de guvernare potrivite pentru ni te nevoi născute din emoții. Cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă situația protestelor de la începutul anului 2017, din România, exemplu pe care îl vom trata mai pe larg în subcapitolul dedicat acestui studiu de caz. Chiar dacă nu o prezintă într-o manieră evidentă, autorul francez Gustave Le Bon (1895) încearcă i este printre primii care construiesc un răspuns la această nevoie, de guvernare a haosului. Autorul reu e te să îmbine argumentele paradigmei ce stă la baza democrației (opinia publică este dată de majoritate), cu cele ale militanților ideii conform căreia leadership-ul este o atribuție a

celor puțini, dar raționali. Astfel, într-o societate care încearcă un mix între propunerile experților i părerile mulțimilor, emoția devine indicator al stresului cetățenilor. Cu cât a teptările i nevoile acestora sunt mai puțin surprinse de deciziile guvernanților, cu atât mai multe emoții negative vor emana de la cetățeni, cel puțin într-o societate sănătoasă, în care libertatea cuvântului este îngrijită. Totu i, pentru a înțelege mai bine distincția între deciziile raționale i cele emoționale, fondate pe opinii în general, care sunt pe rând prejudecăți, stereotipuri sau argumente logice, vă propun, în subcapitolul dedicat principalelor concepte care compun ceea ce noi denumim opinie publică, o scurtă trecere în revistă a dimensiunilor respective. A a cum aminteam mai devreme, opinia publică î i prime te botezul în perioada iluministă de la unul dintre părinții acestui curent filosofic, Jean-Jacques Rousseau (1712 - 1778). Acesta a folosit pentru prima dată, în 1744, denumirea de l'opinon publique, conotată negativ, ca ceva de care trebuie să te fere ti, într-o scrisoare semnată în calitate de secretar al ambasadorului Franței în Veneția. Mai târziu au urmat i alte câteva sute de referiri realizate de acela i autor, la ceea ce devenise un concept de sine stătător în vremurile respective. Pe parcurs, termenul compus a mai suferit câteva modificări ale sensului, accentul căzând într-un final pe solidaritate i împărtă irea valorilor dinspre individ, către grup: “Fiecare dintre noi pune în comun persoana i toată puterea lui sub conducerea supremă a voinței generale; i primim in corpore pe fiecare membru, ca parte indivizibilă a întregului” (Rousseau, 1762/1967, 99). Tot Rousseau, făcând referire la opinia publică, vorbe te despre voința generală i rolul acesteia în calculul votului – este pentru prima dată când putem aduce în discuție ideea de predicție în raport cu opinia populației, această fiind o formă primară a ideii de sondare a opiniei publice, idee reluată de Gallup (1933), câteva secole mai târziu. În schimb, până la momentul primelor sondări ale opiniei publice, în secolul XIX, omul politic, Alexis de Tocqueville, este cel care remarcă poziția ingrată a minorităților în economia conceptului de opinie publică, acestea fiind insuficient reprezentate într-un stat. Ca urmare a acestui handicap, într-un proces democratic, opinia

i interesele minorităților se află în

imposibilitate de a fi expuse i reprezentate. Autorul susține că părerile minorităților nu fac obiectul opiniei publice - “anglo-americanii susțin că opinia publică este judecătorul cel mai sigur a ceea ce este legal sau interzis, adevărat sau fals” (Tocqueville, 1835/1840). De aici, pe cale de consecință, acela i autor trage concluzia că opinia publică i implicit adevărul nu sunt neapărat caracterizate de calitatea argumentelor, ci de cantitatea celor care î i arată apartenența față de ideile

dezbătute în mod public. Ca urmare a unor astfel de curente au apărut ni te contra-reacții ale unor sociologi de marcă, precum Edward A. Ross (1866 - 1951) sau Emory S. Bogardus (1882 - 1973), care au insistat asupra faptului că inconsistența, incompetența i instabilitatea reprezintă limitele principale ale opiniei publice, urmate de superficialitate. Aceste caracteristici sprijină ideea conform căreia opinia publică este compusă din judecăți predefinite i stereotipuri i trimit mai degrabă către latura negativă a acestei dimensiuni, față de abordarea lui Walter Lippmann (1922), care vedea cealaltă perspectivă. Problema minorităților rămâne i astăzi destul de prezentă în diverse organisme de conducere a statelor, indiferent de măsurile de ponderare i de restructurare metodologică a alegerii reprezentanților în leadership-ul statelor din jurul lumii. Câteva zeci de ani mai târziu, o idee asemănătoare cu cea prezentată de Toqueville, formulată de psihosociologul american, Allport (1924), capătă amploare i scoate din nou în evidență iluziile pe care se fondează opinia publică, în general. Practic, se sugerează din nou faptul că imaginile din mintea noastră sunt cele care construiesc de fapt realitatea, oamenii nedându- i seama în mod spontan ce gândesc i cum se poziționează ceilalți în raport cu o anumită problemă. Această perspectivă a făcut obiectul unuia dintre argumentele care a stat la baza nevoii unor instrumente de identificare i evaluare a părerilor oamenilor. De la acest moment nu au trecut 10 ani i, în atenția mondială, a apărut ideea de predicție a opiniei publice, fapt care a creat o schimbare de paradigmă în modul în care era privit acest fenomen. Odată cu prilejul primei sondări tiințifice a opiniei publice, în 1933, când compania Gallup Poll l-a anunțat câ tigător pe Franklin Roosevelt, contrar altor publicații (care derulau, la vremea respectivă, astfel de demersuri), nevoia de cunoa tere s-a dovedit a fi rezolvabilă.

Co epte şi teorii releva te După prezentarea dinamicii evolutive a conceptului de opinie publică, am spune că este justificat să considerăm că opiniile noastre cu privire la toate fenomenele i toți actorii sociali cu care interacționăm sau față de care ne raportăm, într-un anumit moment dat, se a ază pe un pat axiologic. Practic, prin această perspectivă putem să cădem de acord că toate opiniile noastre se fundamentează pe o bază de valori comune, fapt care subliniază exact complexitatea acestora (centrate în jurul unor probleme nerezolvate sau asupra cărora nu s-a căzut de...