Pedeapsa cu moartea - Lecture notes 1 PDF

Preview

Summary

asdf...

Description

PEDEAPSA CU MOARTEA Leoveanu Madalina, grupa 1 Popescu Simona, grupa 2 Cojocaru Daniela, grupa 3

CUPRINS: 1.Definitie 2.Metode de executare a condamnatilor 3.Pedeapsa cu moartea de-a lungul timpului: 3.1.Comuna primitiva 3.2.Evul Mediu 3.3.Epoca moderna 4.Conceptii preburgheze si burgheze privind pedeapsa capitala 4.1. Pana la Beccaria 4.2. Beccaria. Beccarianismul 4.3. Scoala clasica penala 4.4. Scoala pozitivista italiana 4.5. Opiniile unor „eclectici” 4.6. Karl Marx despre pedeapsa capitala 5. Istoricul pedeapsei cu moartea in Romania 5.1 Pedeapsa cu moarte în Romania înainte de instaurarea regimului comunist 5.2. Pedeapsa cu moartea în România în perioada comunistă 6. Revoluția română din 1989: executarea soților Ceaușescu 7. Pedeapsa cu moartea in prezent 7.1.În România 7.2.Alte state 8. Reglementările Uniunii Europene în domeniul pedepsei capitale 9. Rata criminalității la nivel global 10. Argumente pro si contra în favoarea pedepsei capitale 10.1. Argumente favorabile pedepsei capitale 10.2. Argumente împotriva pedepsei capitale 11.Nevinovaţi condamnaţi la moarte 12.Femei care au primit pedeapsa capitală 13.Bibliografie

1.Definitie Pedeapsa cu moartea este uciderea prevăzută prin lege a unui om ca pedeapsă pentru o crimă, pentru care a fost găsit vinovat. De obicei este precedată de un proces judiciar, care se termină cu o sentință cu moartea. Aceasta este pusă în aplicare prin execuție. Din punctul de vedere istoric, executarea infractorilor sau a adversarilor politici a fost o practică comună aproape tuturor societăților. Acum, pedeapsa capitală are o arie de folosire mai izolată, dar mai este încă practicată. În unele țări, celor găsiți vinovați de crimă, spionaj sau trădare li se aplică această pedeapsă. Curțile marțiale dau cel mai des această sentință, fiind comună în dreptul militar.În alte societăți pedeapsa cu moartea este folosită și pentru actele de viol, adulter, incest, homosexualitate sau trafic de stupefiante.

2.Metode de executare a condamnatilor În decursul istoriei, s-au folosit diverse metode de executare a condamnaților la moarte:          

Ardere pe rug Decapitare Execuție cu ajutorul unui elefant Execuția prin tăierea cu ferăstrăul Ghilotină Lapidare Scaun electric Spânzurare Tragere pe roată Trasul în țeapă

3.Pedeapsa cu moartea de-a lungul timpului: 3.1.Comuna primitiva In trecut, studiile privind istoria dreptului, inclusiv istoria dreptului penal, nu s-au ocupat , in general, de oranduirea comunei primitive. Istoriografiei burgheze i-a fost convenabil sa inceapa cu antichitatea, cu sclavagismul, deci cu

prima oranduire sociala impartita in clase antagoniste , pentru a lasa sa se inteleaga ca lumea a fost dintotdeauna astfel impartita si ca asa va fi mereu. In oranduirea comunei primitive n-au existat clase sociale, si, in consecinta, nici stat si drept. Neexistand stat si drept, nu se poate vorbii de reglementari juridice in aceasta oranduire. Multa vreme , instinctele , superstitiile si bunul plac au fost singurii factori hotaratori in reprimarea actiunilor sociale socotite neconvenabile de colectivitatile primitive. Cutuma a dominat viata primelor forme ale comunitatii omenesti, fie ca aceasta a fost hoarda, ginta sau tribul. In viata tribului si a gintii, crima este o amenintare resimtita profund de instinctele de conservare ale membrilor lor. Razbunarea sangelui (vendetta) are , in general , un caracter privat iar forma ei de manifestare si realizare implica uneori procedee dintre cele mai crude. Dar nu aceasta este caracteristica dominanta a reactiei impotriva inconduitei. In crimele intrafamiliale, ca omorul si furtul comise de un membru al unei familii impotriva altui membru din aceeasi familie , reactia colectiva consta intro desconsiderare profunda a faptuitorului , in ridiculizarea lui, efectul asupra acestuia avand un accentuat caracter umilitor. Nici paricidul nu era altfel pedepsit , deoarece familia nu putea , fara a slabi, sa condamne la moarte pe unul din membrii sai. In alte cazuri , colectivitatea putea sta deoparte si sa priveasca mai mult sau mai putin nepasatoare , ca de exemplu „ in cazul luptei cu cantece”(cand cel care canta mai frumos era considerat ca avand dreptate) si al trantei la eschimosi ; si cand era vorba de omor , colectivitatea lasa razbunarea sangelui in seama „ partilor interesate”. Obstea tribului intervine insa intotdeauna cand era vorba de „infractiuni” tribale si sacre cum sunt : tradarea, vrajitoria, sacrilegiul, otravirea. Istoria dreptului penal suedez si a altor popoare nordice arata ca cea mai veche procedura pentru aplicarea unei condamnari la moarte pare sa fi fost urmatoarea : cel recunoscut vinovat de comiterea unei crime contra ordinii sociale sau contra unui particular era declarat mai intai fredlos(fara pace) de catre adunarea publica si putea fi apoi omorat de catre primul venit, fara ca acesta sa fie pedepsit. In acelasi fel se petreceau lucrurile si la germani , la care adevarata putere o avea adunarea poporului. Regele sau conducatorul tribului prezida adunarea; poporul hotara: nu – prin murmure ; da- prin aclamatii si zanganit de arme. Ea era totodata si adunare judecatoreasca. Cand se omora un copil insemna ca tocmai moartea unui copil se cerea a fi razbunata . Sentimentul rasunderii colective era atat de dezvoltat, incat copii de 7-8 ani, auzind ca s-a savarsit un omor se informau daca ei apartineau tribului

amenintat pentru a-si lua masuri de aparare. In exercitarea vendettei, unele triburi executau nu intotdeauna pe autorul faptei reprobate, ci pe „primul venit”. In Filipine , acest mod de razbunare consta in ceea ce se numea „vanatoarea capetelor”: era omorat oricine , cu exceptia membrilor grupului caruia apartineau razbunatorii si ai triburilor aliate. In astfel de cazuri, „hazardul intalnirii orienta vendetta”. Catre sfarsitul oranduirii comunei primitive apar elemente apartinand altei oranduiri sociale, promovate de un nou mod de productie care isi cladeste o suprastructura proprie. Prinsi in razboaie nu mai sunt omorati, ci devin sclavi.

3.2.Evul Mediu Arderea pe rug a fost o pedeapsă aplicată, în special în Evul Mediu, celor acuzați de vrăjitorie sau erezie. Execuția celor condamnați la moarte consta prin arderea lor de vii pe rug constituit dintr-o grămadă de lemne. Această metodă de execuție la moarte a fost aplicată din Evul Mediu timpuriu până în ultima perioadă a acestei ere (secolul al XV-lea–secolul al XVI-lea). Sentința era dată de inchiziție, fiind astfel executați cei învinuiți de vrăjitorie sau erezie.Vrăjitoarele erau arse pe rug pentru ca sufletul lor să ajungă în rai. Inchiziția este o formă a procesului penal din epoca Evului Mediu târziu, formă diferită de cea a dreptului roman, în vigoare în Europa Occidentală până în sec. al XIII-lea. Într-un proces intentat de inchiziție („ex officio“) erau prezentate metodele (procedurile) ca servind interesele obștești și salvării sufletului acuzatului. O formă specială a inchiziției era cea a bisericii catolice, care se ocupa cu procesele ereticilor din Evul Mediu cu înlăturarea și combaterea altor învățături care nu corespundeau intereselor și ideilor bisericii romano-catolice și care erau condamnate ca idei eretice.

Persoane cunoscute arse pe rug:  Giordano Bruno (1548- 1600, Roma)-teolog și filosof umanist italian din epoca Renașterii.  Ioana d'Arc (Joan of Arc sau Jeanne d'Arc) (1412 –1431) este una din figurile emblematice ale Franței și sfântă a Bisericii Catolice.

 Jan Hus (1369 -1415) teolog reformator ceh, născut la Husinec, Boemia, ars pe rug pentru ideile sale anti-papale. Jan Hus a contribuit la dezvoltarea limbii literare cehe prin scrierile sale.  Girolamo Savonarola (1452-1498) călugăr dominican italian, predicator, critic și reformator al moravurilor religioase și sociale catolice.  Quirinus Kuhlmann , (1651- 1689) scriitor german și propagator al misticismului, care a fost din ordinul patriarhului, schingiuit și ars pe rug ca eretic.

Trasul în țeapă reprezenta o metodă de tortură foarte sadică și execuție de mare efect asupra populației în timpul Evului Mediu. Condamnații la o astfel de pedeapsă erau străpunși cu țepe și apoi agățați de obicei pe zidurile cetăților pentru a crea o stare de teamă și a impune autoritatea domnului. Deși era foarte dură, metoda a dat roade în timpul lui Vlad Țepeș ș, atacurile turcești, respectiv tâlhăriile diminuându-se. Scopul era de a răstigni omul în așa fel, încât moartea să nu urmeze îndată, să nu fie imediată, ca atunci când se taie capul cu spada sau securea, ci omul să sufere dureri cumplite timp de ore întregi sau chiar zile, până își dădea sufletul. Se pregătea un țăruș mare, mai lung decât statura unui om, care se va fixa în pământ (mai rar, se tăia și curăța un pom subțire), vârful fiind ascuțit ca un cui și uns cu seu, ca să alunece. Omul putea fi înfipt în acea țeapă prin mijloc (burtă sau spinare, capul și membrele atârnând spre pământ), dar era riscul de a străpunge un organ vital, și omul murea prea repede. Așadar, în metoda cea mai răspândită la călăii lui Țepeș, victimei culcate la pământ, cu brațele legate la spate, i se înfigea țeapa prin anus, trăgând apoi de amândouă picioarele legate cu frânghii la glezne. Apoi, se bătea și cu un ciocan de lemn în celălalt capăt al țepei, cu băgare de seamă, pentru a nu străpunge cele două organe de care se știa că provoacă moartea imediată: ficatul și inima. Omul stătea astfel răstignit, în chinuri cumplite, dar cu organele vitale funcționând. Murea cu încetul de suferință, de sete, de foame și de atacul corbilor care veneau atrași de miros. Decapitare are sensul general de a separa capul de corp, prin tăiere, cea mai obișnuită fiind acțiunea de a separa capul bovinelor de corpul lor la abator. În sens juridic, decapitare înseamnă a executa un condamnat la moarte prin tăierea capului, de către călău.

În Evul Mediu se considera că decapitarea, spre deosebire de spânzurare, nu este o metodă de execuție dezonorantă, drept pentru care aceasta era rezervată nobilimii. Au existat personaje ilustre care au sfârșit decapitate, între care Galba, Constantin al XI-lea Paleologul, Maria Stuart, Ludovic al XVI-lea al Franței, Maria Antoaneta, Papa Ștefan I, Papa Sixt al II-lea, Vladislav al III-lea al Poloniei, sau chiar decapitați post mortem, ca Oliver Cromwell, Ioan Iacob Heraclid și Vlad Țepeș, dar și domnitori români ca Ștefan Tomșa, Ștefan Răzvan, Nicolae Mavrogheni, Ioan Potcoavă, Gaspar Graziani, Constantin Hangerli, Vlad al V-lea cel Tânăr,Alexandru Cornea. În Transilvania, ultima execuție prin decapitare cu spada s-a produs în Piața Mare din Sibiu, în apropierea statuiei lui Roland, pe 5 decembrie 1703, executat fiind comitele Johann Sachs von Harteneck, ce fusese ridicat la rangul de cavaler cu numai cinci ani în urmă de către împăratulLeopold I. Spânzurarea este o metodă de executare a condamnaților la moarte, prin strangularea gâtului cu o funie. Strangularea este cauzată de greutatea proprie a corpului, iar moartea survine prin sufocare sau/și prin fractura coloanei vertebrale în regiunea cervicală. Tragere pe roată, a fost o execuție la moarte care nu mai are loc în zilele noastre. Ea era practicată cu o roată grea folosită de călău cu care frângea oasele condamnatului. Cu această metodă erau executați hoții de drumul mare, răsculații, criminalii Execuțție cu ajutorul unui elefant (în limba persană, literalmente „aruncare sub picioarele unui elefant”) a fost o metodă des utilizată în trecut pentru executarea condamnaților lamoarte în Asia de sud și de sud-est, în special în India. Elefanții asiatici au fost utilizați pentru călcatul în picioare, dezmembrarea sau torturareacondamnaților în execuții publice. Animalele, care erau bine dresate, puteau omorâ victima fie pe loc fie după o chinuire îndelungată, metoda depinzând de cum erau mânuite. Ținute de curtea regală, aceste animale erau atât simbolul puterii absolute cât și al abilității imaginare că domnitorul putea controla animale sălbatice. Utilizarea elefanților pentru execuția condamnaților la moarte a atras uneori interesul, dar și oroarea vizitatorilor europeni, astfel de relatări apărând în jurnalele lor de călătorie cât și în descrierea vieții locuitorilor Asiei. Acest obicei a fost suprimat de către colonialiștii europeni în secolele al XVIII-lea șial XIX-lea. Cu toate că această metodă de execuție a fost întâlnită în primul rând în Asia, ea a fost folosită sporadic și de către europeni, de exemplu în Roma antică sau în Cartagina, mai ales pentru a pedepsi soldați rebeli.

Execuțția prin tăierea cu ferăstrăul avea loc, în Europa, prin atârnarea cu capul în jos a condamnatului la pedeapsa cu moartea. Călăii, folosind un ferăstrău mare, tăiau corpul acestuia în două, începând cu zona genitală și terminând cu capul. Deoarece persoana atârna cu capul în jos,creierul primea suficient sânge pentru a rămâne în viață până ce ferăstrăul secționa arteraprincipală din abdomen.

3.3.Epoca moderna În urmă cu sute de ani, execuţiile prin fierbere, înfometare, deshidratare, tăierea unor părţi din corp, strivire nu impresionau pe nimeni, în afara condamnaţilor. Totuşi, din secolul XVIII, majoritatea ţărilor au început să treacă la metode mai puţin dureroase. Franţa a inventat ghilotina, iar alte popoare au înlocuit spânzurarea clasică cu spânzurarea prin aruncare de la înălţime, care rupea gâtul condamnatului. Ghilotina (conform originalului din franceză, Guillotine) este un mecanism gravitațional prevăzut cu un cuțit masiv, mobil, de formă trapezoidală, care alunecă ghidat, construit în scopul decapitării rapide condamnatului la moarte. Maximilien Robespierre, unul din simbolurile Revoluției franceze, membru al Comitetului Salvării Publice este inspiratorul perioadei terorii, care a dus la ghilotină mulți reprezentanti de frunte ai revoluției, și, ca o culme a ironiei, inclusiv pe el însuși. Lapidarea (Linşajul / omorârea cu pietre) (în latină lapidatio) este o execuţie la moarte dintre cele mai crude, osânditul este ucis prin aruncare de pietre. Această metodă barbară din vechime, în ciuda protestelor organizaţiilor pentru drepturile omului, este şi azi aplicată în unele ţări islamice din Africa, ca şi unele ţări din Asia, ca Afghanistan şi Iran. Sentinţa este dată în general de un monarh sau de justiţie, osânditul este îngropat până la bazin sau piept, restul corpului fiind expus pietrelor aruncate de mulţime. Acest mod de execuţie se aplică într-un procent mai mare la femei ca la bărbaţi. Motivul osândirii pot fi relaţii extraconjugale, vrăjitorie sau hoţie. Scaunul electric este un dispozitiv ce permite executarea condamnaților la moarte prin electrocutare. Pentru execuție, condamnatul, care a primit pedeapsa cu moartea, este legat de scaun cu brățări de metal, iar pe cap i se pune un burete ud și o cască metalică. Electrozii sunt plasați la cap și la picioare, pentru a se crea un circuit închis. La o execuție, condamnatul este

conectat de două ori la curent. Prima conectare este la o tensiune de 2000 volți timp de 15 secunde, cauzând inconștiența și oprirea inimii. A doua conectare se face la o tensiune moderată, timp în care curentul cauzează dereglări importante ale organelor interne, iar organismul poate ajunge la o temperatură de 59 grade Celsius. Prima execuție publică cu scaunul electric a avut loc la 6 august 1890 la New York și s-a sfârșit catastrofal: delincventul a fost prăjit de viu în fața publicului.

4.Conceptii preburgheze si burgheze privind pedeapsa capitala 4.1. Pana la Beccaria In antichitate , unii ganditori au justificat exploatarea sclavagista si inegalitatea dintre oameni ca fiind in firea lucrurilor , iar represiunea ca fiind un instrument al statului pentru mentinerea acestor stari. In Roma antica, Aulus Gellius, Caton, Cicero se pronuntau pentru pedeapsa cu moartea . Tot in aceasta perioada insa, apar si persoane cum ar fi: Carrara si Civoli care au o tendinta de a „indulci” pedepsele. Ganditorul umanist Thomas Morus , ale carui idei au exercitat o influenta considerabila asupra teoriilor socialiste premarxiste , a sesizat, de asemenea , inegalitatea pedepselor in raport cu gravitatea infractiunilor savarsite. Montesquieu, Voltaire, Rousseau nu contestau legimitatea pedepsei cu moartea , desi aveau unele retineri in ce priveste prea larga ei folosire. In „ Despre spiritul legilor” Montesquieu s-a pronuntat pentru restrangerea cazurilor de aplicare a pedepsei capitale. Fara a se ridica impotriva pedepsei cu moartea , Voltaire s-a limitat la afirmarea ideii ca ar fi de preferat pedeapsa privativa de libertate insotita de munca fortata:”un om spanzurat nu este bun la nimic” spunea el. Rousseau a facut totusi un pas mai departe intrebandu-se daca „suveranul depaseste oare limitele puterii sale in special atunci cand ia viata unuia dintre supusii sai”. Intre toate aceste conceptii , majoritatea lor fundamentate pe consideratii de ordin filozofic, moral sau religios , se remarca opinia iluministului austriac Joseph von Sonnenfels care , in 1746 ,, declarandu-se impotriva pedepsei cu moartea , a adus poate pentru prima data un argument juridic in sustinerea tezei sale si care avea sa fie reluat de Beccaria :”pedeapsa cu moartea-spunea profesorul vienez-se afla in contrazicere cu scopul final al pedepselor; numai muncile grele publice , de lunga durata , corespund mai bine acestui scop si fac ca pedepsirea infractorului sa fie folositoare statului”.

4.2. Beccaria. Beccarianismul Incepand cu Beccaria, pedeapsa cu moartea devine o problema, el punand in mod ascutit chestiunea legitimitatii acestei pedepse , prin intrebarea formulata in chiar introducerea lucrarii: „moartea este oare o pedeapsa cu adevarat utila si necesara pentru siguranta si buna ordine a societatii?”. Concluzia lui Beccaria este : „pedeapsa cu moartea nu este deci un drept...ci un razboi al natiunii impotriva unui cetatean , ea considerand necesara si utila distrugerea fiintei lui; dar daca voi demonstra ca moartea nu este nici utila, nici ncesara , cauza umanitatii va invinge. Pentru a-si sustine rationamentul, Beccaria a privit pedeapsa cu moartea din toate punctele de vedere- juridic, filosofic,social,moral-, ajungand invariabil la concluzia nelegimitatii ei, dedusa mai ales din injustetea ei. Ideile novatoare ale lui Beccaria , controversele pe care le-au provocat, precum si pozitiile unor ganditori de seama ai vremii , in special cele ale enciclopedistilor francezi, au creat in problema pedepsei cu moartea premisele dezvoltarii a noi opinii, conceptii si curente.

4.3. Scoala clasica penala Dupa Beccaria, considerat promotorul scolii clasice penale, cei care abordeaza problema pedepsei cu moartea s-au impartit in „legitimsti” si „nelegitimisti” sau, cu alte cuvinte , in „antiabolisti” si „abolisti”. Scoala clasica penala a militat , in general, pentru desfiintarea pedepselor infamante, precum si pentru indulcirea tuturor sanctiunilor , pentru asigurarea unor garantii infractorului, atat in timpul judecarii procesului, cat si in timpul executarii pedepsei. Unii teoreticieni ai scolii clasice penale s-au pronuntat pentru abolirea pedepsei cu moartea, in timp ce altii au afirmat o pozitie mai moderata , iar in unele tari chiar legitimista. In Italia , scoala clasica penala a ajuns la apogeu cu Fr. Carrara care , dezvoltand ideile lui Beccaria , a impus in teoria si practica dreptului penal cerinta ca pedeapsa sa fie strict gradata in raport cu gravitatea infractiunii. In Franta, Brrisot de Warville a sustinut in Teoria legilor penale abolirea pedepsei cu moartea fara nicio exceptie. In Anglia, filozoful J Bentham a fost un legitimist convins, fiind partizanul pedepsei cu moartea mai ales in materie politica , pentru conducatorii rascoalelor populare. In Theorie des peines et des recompenses, el a consacrat un capitol examinarii pedepsei capitale careia ii gaseste o prima calitate in faptul ca ridica infractorului „puterea de a vatama”.

4.4. Scoala pozitivista italiana In a doua jumatate a secolului XIX-lea, conditiile privind pedeapsa cu moartea incep sa reflecte o noua pozitie a burgheziei, care are nevoie in politica represiva de o justificare a masurilor crude, eliminatorii , dictate impotriva elementelor care aduc ati...