Studiu coparativ ................ PDF

Preview

Summary

Studiu comparativ privind statutul funcţiei publice în unele ţări ale UESpania,Belgia si RomaniaBucurești, 2021CUPRINS1 DE FUNCȚIONAR PUBLIC........................................................ 1 DE FUNCȚIONAR PUBLIC........................................................ 2 ADMINISTRATIV AL FUNCȚ...

Description

Studiu comparativ privind statutul funcţiei publice în unele ţări ale UE Spania,Belgia si Romania

București, 2021

CUPRINS

1.CONCEPTUL DE FUNCȚIONAR PUBLIC........................................................3 2.STATUL ADMINISTRATIV AL FUNCȚIONARULUI PUBLIC EUROPEAN. 4 3. STATUTUL FUCTIEI PUBLICE IN SPANIA.....................................................5 4. STATUTUL FUCTIEI PUBLICE IN BELGIA....................................................7 5. STATUTUL FUCTIEI PUBLICE IN ROMÂNIA................................................7 6.CONCLUZII.........................................................................................................10

1.CONCEPTUL DE FUNCȚIONAR PUBLIC Funcționarul public este o persoană care, în conformitate cu dispozițiile actelor normative,

este

numită de autoritatea publică competentă sau aleasă potrivit normelor legii șiinvestită în mod legal cu atribuțiile funcției sale, prestând în mod permanent o activitate, cuscopul de a asigura funcționarea continua a unui serviciu public. Prin urmare, un funcționar public se caracterizează prin următoarele: -

prin care acționează instituțiile administrative

-

care ocupă posture și deține funcții publice

-

numită de autoritatea competentă;

-

aleasă potrivit normelor legii;

-

învestită în mod legal cu atribuțiile funcției sale

-

care prestează în mod permanent o activitate cu scopul de a asigura funcționarea continuă aunui serviciu public

-

cu statut propriu în care sunt precizate drepturile și obligațiile

-

care desfășoară activitate pe toate nivelurile ierarhice ale structurii sistemului administrativ

Există două categorii de funcţii publice în ţările Uniunii Europene: -

mai întâi, sunt funcţionarii care lucrează la nivelul instituţiilor comunitare şi care pot fi desemnaţi cu titulatura de funcţionari europeni

-

iar mai apoi există corpul de funcţionari care lucrează în administraţia proprie afiecărui stat.

Funcţia publică a fost definită ca un „complex de puteri şi de competenţe, organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea ocupării, în chip temporar, de un titular(sau mai mulţi), persoană fizică, care, executând puterile în limitele competenţei, urmăreşte realizarea scopului pentru care a fost creată funcţiunea.

Funcționarii publici trebuie să‐ și exercite funcțiile cât mai bine cu putință și trebuie să se străduiască să respecte întotdeauna cele mai înalte standarde profesionale. Funcţionarii publici reprezintă resursele umane ale administraţiei publice, care alături de cele materiale şi băneşti asigură condiţiile de funcţionare a acesteia. Regimul funcționarilor publici europeni a împrumutat unele din dimensiunile regimurilor naționale ale țărilor ce aparțin Uniunii Europene în privința funcțiilor publice, peste care s-au suprapus elemente deduse din faptul că ele se realizează într-un spațiu pe care doctrina îl denumește teritoriu european sau spațiu administrativ european. În continuare sunt menţionate câteva acte normative care reglementează funcţia publică în câteva ţări ale Uniunii Europene: În Belgia, transferul pe alt post este posibil la cererea funcţionarului public, dar nu este şi garantat. Transferul fără acordul funcţionarului public este posibil însă în Belgia. În Danemarca, funcţionarii publici au dreptul să ceară eliberarea din funcţie în locul transferului, dacă postul ocupat nu mai există. În Belgia şi Spania, dezvoltarea carierei are la bază principiul vechimii, ceea ce presupune o promovare sau o avansare automată după o anumită perioadă de timp petrecută în serviciul public sau asimilată acestuia. În Belgia, în unele cazuri, funcţionarii publici trebuie să susţină anumite examene specifice.

2.STATUL ADMINISTRATIV AL FUNCȚIONARULUI PUBLIC EUROPEAN Statutul funcționarilor publici în dreptul administrativ român și statutul funcționarilor europeni prezintă un deosebit interes teoretic și practic deoarece de îndeplinirea drepturilor și obligațiilor acestora depinde în mare măsură respectarea drepturilor omului în relațiaadministrațe -cetățean. În esenţă, doctrina europeană de drept administrativ reţine următoarele categoriide drepturi pentru funcţionarul public:

-

dreptul la protecţie, care are două laturi (garantarea stabilităţii în funcţie şi apărareaîmpotriva defăimării, insultei, ameninţării, ultrajului, respective repararea prejudi ciilor suferite în exerciţiul funcţiunii)

-

dreptul la salariazare pentru serviciul prestat, la odihnă şi la asigurări sociale

-

dreptul la opinie politică, sindicală, filozofică şi religioasă, limitat în exercitarea sa deobligaţia de neutralitate şi de rezervă în momentul prestării serviciului public

-

dreptul de a participa, prin organismeleconsultative, la organizarea serviciilor publice şielaborarea regulilor statutare

3. STATUTUL FUCTIEI PUBLICE IN SPANIA În Spania, gestiunea funcţiei publice şi a funcţionarilor publici este realizată de Ministerul Administraţiei Publice, prin Direcţia Generală a Funcţiei Publice. O altă autoritate publică cu competenţe în materia funcţiei publice este Consiliul Superior al Funcţiei Publice, care reprezintă organul superior de coordonare şi consultare cu privire la politicile privind funcţia publică. Are atribuţia de a dezbate şi a propune măsurile de coordonare a politicilor de personal pentru toate palierele administraţiei publice şi, în special, cu privire la evidenţa personalului, sistemele de acces la funcţia publică, relaţiile dintre posturile aferente funcţiilor publice. Conform Constituţiei Spaniei din 1978, statul este organizat din punct de vedere teritorial pe 4 niveluri de guvernare: municipal, provincial, autonom (regional) şi cel al administraţiei publice centrale. Administraţia publică autonomă are un grad mai mare de independenţă, incluzând puterea legislativă şi atribuţiile de auto-guvernare. Municipalităţile şi provinciile sunt ambele la nivelul guvernului local şi nu au astfel de puteri, însă au putere de reglementare în limitele prevăzute de lege. Mai mult, toate se extind prin organizaţii administrative de diferite forme, dând naştere unor relaţii interguvernamentale deosebit de complexe. Acest fapt îi determină pe oamenii de ştiinţă să definească sistemul guvernamental spaniol ca pe un „arhipelag” administrative. Constituţia a permis împărţirea întregului stat în unităţi regionale, denumite comunităţi autonome, printr-un proces de transfer de putere. Normele instituţionale de bază ale fiecărei

comunităţi autonome sunt de fapt propriul Statut al Autonomiei, care este înrudit cu o constituţie regională. Această organizare autonomă cuprinde Adunarea Legislativă, aleasă prin vot universal; Consiliul Guvernului care are putere executivă, preşedintele Consiliului fiind ales de către Adunare; şi Înalta Curte de Justiţie, care este organismul judiciar superior pe teritoriul comunităţii autonome. Până în 1979, Spania aprobase o nouă Constituţie şi înfruntase provocarea implementării noilor structuri şi instituţii prevăzute în Constituţie. Aceasta însemna înlocuirea structurilor teritoriale unitare tradiţionale cu o nouă formă, cunoscută din punct de vedere legal drept autonomă. Întradevăr, termenul autonom ascundea o structură federală administrativă, cu care mulţi nu erau de acord (armata şi elita cea mai conservatoare politic şi economic, inclusiv monarhiştii). Din moment ce motivul principal al convenţiei constituţionale consta în obţinerea consensului general, a fost introdusă o formulă pentru a câştiga sprijinul tuturor. Înţelegerea finală a condus la crearea comunităţilor autonome. Toate comunităţile autonome depind financiar atât de propriile venituri, cât şi de bugetul de stat, deşi fondurile pentru fiecare comunitate se bazează pe un procent de venit conform sistemului financiar specific. Prin urmare, toate comunităţile susţin şi organizează propriile servicii publice, propriile sisteme de recrutare şi propria modalitate de numire a funcţionarilor publici de vârf (din Distribuţia puterilor şi a funcţiilor este stipulată de Constituţie. Câteva domenii specifice sunt rezervate exclusiv guvernului central, iar comunităţile autonome nu au deloc parte de ele. În privinţa altor probleme, ele au puterea să aplice legislaţia naţională şi să adopte propriile reglementări. În sfârşit, comunităţile autonome au mai multe atribuţii în alte domenii şi pot adopta propria legislaţie.punct de vedere politic sau nu). Aşa se întâmplă în domenii precum organizarea administrativă şi instituţională de autoguvernare, cultură, locuinţe, protecţia mediului, lucrări publice în limitele teritoriale, drumuri regionale, educaţie, sănătate, servicii sociale şi promovarea angajării, printre altele. Acţiunile întreprinse în toate aceste domenii sunt responsabilitatea serviciului public autonom. Câteva principii similare îndrumă nivelul guvernamental local (municipalităţi şi provincii), deşi aici situaţiile dificile sunt frecvente. Diferenţele dramatice dintre administraţiile enorme ale oraşelor mari şi cele mici ale satelor, ambele fiind supuse aceleiaşi legislaţii, au făcut aproape imposibilă diferenţierea dintre angajaţii numiţi politic şi aceia care au obţinut posturile prin metode de examinare la nivel local.

4. STATUTUL FUCTIEI PUBLICE IN BELGIA În această ţară sistemul carierei a fost împins până la extrem. Agentul public se află într-o situaţie de drept public. Funcţionarii (agenţi permanenţi sau definitivi) sunt titulari ai unui grad , au o ocupaţie şi îşi exercită funcţia în cadrul unui statut. Angajaţii temporari nu pot fi numiţi pentru o perioadă mai mare de doi ani. Pot fi angajate şi persoane pe bază de contract, cu condiţia ca activităţile respective să nu facă obiectul unor reglementări statutare (să fie activităţi cu o utilitate temporară). În plus, legea-program din 30decembrie 1988 a organizat un regim numit contractual subvenţionat, la care pot accede şomerii. Textul de bază care constituia statutul general al funcţionarilor a fost înlocuit prin Hotărârea regală din 22 noiembrie 1991, care stabileşte principiile generale ale statului administrativ şi pecuniar al agenţilor statului, aplicabil personalului cu funcţii executive şi persoanelor juridice de drept public aferente. Agenţii şi poliţiştii locali, magistraţii şi militarii nu sunt înglobaţi în noţiunea de funcţie publică. Sistemul se bazează pe o ierarhie de grade, împărţite la rândul lor în ranguri, pe promovarea prin avansare în grad în interiorul unui nivel şi, prin concurs, de la un nivel la altul, pe ierarhia salariilor şi pe proceduri de restrângere a puterii discreţionare a autorităţii administrative.

5. STATUTUL FUCTIEI PUBLICE IN ROMÂNIA In

administratia

publica

romaneacsa

ca

si

in

statele

member

ale

Uniunii

Europene,sunt cunoscute, in general, ca modalitati de dezvoltare a carierei functionarilor publici: promovarea, avansarea in gradele (grila) de salarizare, precum si mobilitatea. Este evident faptul ca, in functie de sistemul in care este organizat serviciul public infiecare tara, conditiile in care se realizeaza promovarea in ierarhie, avansarea in grila desalarizare si mobilitatea functionarilor publici sunt diferite.

In administratia publica romaneacsa ca si in statele member ale Uniunii Europene In cadrul autoritatilor si institutiilor publice romanesti, promovarea reprezintamodalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei functii publice vacante superioare, princoncurs (examen), fiind necesara indeplinirea de catre functionarii publici a unor conditiiminime legale, diferentiate pe grade profesionale. In sistemul administrativ romanesc se practica atat mobilitatea pe orizontala , cand areloc detasarea, delegarea sau transferul functionarului public in alte autoritati sau institutii publice, cat si

mobilitatea pe

verticala, cand,

potrivit legii,

functionarul public

se muta in

alt

compartiment al autoritatii sau institutiei publice si atunci cand exercita, cu caracter temporar,o functie publica de conducere. Scopul legii îl constituie asigurarea, în conformitate cu dispoziţiile legale, a unui serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor, precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală. Statutul funcţionarilor publici defineşte noţiunile de funcţie publică şi funcţionar public, delimitează sfera de aplicabilitate şi reglementează drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici, modalitatea de ocupare a funcţiilor publice, regimul disciplinar, modificarea, suspendarea şi încetarea raporturilor de serviciu. În acelaşi timp, Statutul funcţionarilor publici cuprinde şi norme generale cu privire la obligaţii ale autorităţilor şi instituţiilor publice în stabilirea structurii lor organizatorice/ reorganizarea ori în funcţionarea efectivă a acestora, de natură să asigure uniformizarea şi egalitatea de tratament pentru toţi funcţionarii publici din sistemul administraţiei publice din România şi mai ales sa asigure premisele unui management real, efectiv şi eficient al resurselor umane din administraţia publică. Instituţia care realizează managementul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici din România este Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, prin atribuţiile prevăzute expres de legiuitor în cuprinsul Statutului funcţionarilor publici, atribuţii care acoperă toată gama de activităţi, de la elaborarea/avizarea proiectelor de acte normative care conţin prevederi referitoare la funcţia publică şi funcţionarii publici, până la gestionarea efectivă a anumitor proceduri şi la constituirea unei baze de date cuprinzând evidenţa naţională a funcţia publică şi funcţionarii publici din România.

In tara noastra exista ,de asemenea o bogata traditie in privinta reglementar

uturoraspectelor

referitoare la regimul functiei din administratia de stat printr-un statut. Referindu-ne la legislatia moderna se poate spune ca o prima reglementare, cat de cat unitara,cu privire la functionarii administrativi se afla in Regulamentule Organice . Prin functia publica vom intelege situatia juridica a persoanei fizice, investitii legale, cuatributii in realizarea competentei unei autoritati publice ce consta in ansamblul drepturilor siobligatiilor care formeaza continutul juridic, complex dintre persoana fizica respective si organulcare la investit. Trasaturi ale functiei publice : - nu pot fi stabilite decat pe cale unilateral prin norme juridice;continuitate; - pot sa indeplineasca functii publice persoanele fizice care nu sunt incadrate in munca intr-unorgan de stat, in general al administratiei publice. Se admite, totodatã, ca, potrivit legii, numirea într-o funcţie publicã sa fie conditionata si de îndeplinirea unor cerinte speciale, cum ar fi cele referitoare la varsta, aptitudini sau efectuarea unuistagiu de specialitate. Retinem, totodata, ca Statutul preconizeazã obligatia declararii averii lanumirea si la eliberarea dintr-o functie publica, declaratia facandu-se în conditiile legi În aceste condiții și limite constituționale, în anul 1923 a fost adoptată prima lege care reglementa Statutul funcționarilor publici, iar în același an, prin decret, a fost adoptat și regulamentul pentru aplicarea acesteia. Ambele acte normative au intrat în vigoare și au fost aplicabile începând cu data de 1 ianuarie 1924, constituind astfel cadrul legislativ de referință pentru reglementarea funcției publice în România. Din punct de vedere al importantei functiei sunt 2 mari categorii: - functii de conducere; - functii de executie

CE CONDIŢII TREBUIE ÎNDEPLINITE PENTRU A OCUPA O FUNCŢIE PUBLICĂ? - cetăţenia română şi domiciliul în România; - cunoaşterea limbii române, scris şi vorbit;

- vârsta de minimum 18 ani împliniţi; - capacitate deplină de exerciţiu; - apt din punct de vedere medical şi psihologic să exercite o funcţie publică. Atestarea stării de sănătate se face pe bază de examen medical de specialitate, de către medicul de familie, respectiv pe bază de evaluare psihologică organizată prin intermediul unităţilor specializate acreditate în condiţiile legii; - îndeplinirea condiţiilor de studii şi vechime în specialitate prevăzute de lege pentru ocuparea funcţiei publice; - îndeplinirea condiţiilor specifice, conform fişei postului, pentru ocuparea funcţiei publice; - nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, infracţiuni de corupţie sau de serviciu, infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei, infracţiuni de fals ori a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea, amnistia post-condamnatorie sau dezincriminarea faptei; - nu le-a fost interzis dreptul de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia ori activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta, prin hotărâre judecătorească definitivă, în condiţiile legii; - nu a fost destituită dintr-o funcţie publică sau nu i-a încetat contractul individual de muncă pentru motive disciplinare în ultimii 3 ani; - nu a fost lucrător al Securităţii sau colaborator al acesteia, în condiţiile prevăzute de legislaţia specifică.

6.CONCLUZII Statutul funcționarilor publici în dreptul administrativ român și statutul funcționarilor europeni prezintă un deosebit interes teoretic și practic deoarece de îndeplinirea drepturilor șiobligațiilor acestora depinde în mare măsură respectarea drepturilor omului în relațiaadministra ție-cetățean.

Integrarea României în Uniunea Europeană implică modernizarea sistemuluiadministraţiei publice,

reforma

gestiunii

resurselor

umane

şi

ridicarea

nivelului

calificării.

În

acest context, apare evidentă şi necesară reforma administraţiei publice, administraţiecompetentă care trebuie să participe la redactarea propunerilor de legi şi la aplicarea legilor. Modernizarea functiei publice reprezinta un criteriu important pentru Comisia Europeana în evaluarea performanţelor tărilor membre ale Uniunii Europene, de aceea esteatent examinată legislaţia elaborată de aceste ţări din punctul de vedere al compatibilităţii cunormele europene şi capacitatea ţărilor respective de a pune în aplicare politicile comune şi dea respecta dreptul european....