CONVERGENțA CONCEPTELOR ARTISTICE ȘI FILOSOFICE ÎN OPERA LUI ALBERT CAMUS PDF

Preview

Summary

CONVERGENȚA CONCEPTELOR ARTISTICE ȘI FILOSOFICE ÎN OPERA LUI ALBERT CAMUS Silvia Moraru, doctor în filologie, Universitatea de Stat din Moldova Resumé Le présent article vise le rapport entre les concepts artistiques et philosophiques dans les oeuvres appartenant au courant de pensée existentialiste...

Description

CONVERGENȚA CONCEPTELOR ARTISTICE ȘI FILOSOFICE ÎN OPERA LUI ALBERT CAMUS Silvia Moraru, doctor în filologie, Universitatea de Stat din Moldova Resumé Le présent article vise le rapport entre les concepts artistiques et philosophiques dans les oeuvres appartenant au courant de pensée existentialiste et se focalise sur la détérmination des facteurs qui assurent la convergence de ces elements. L'exemple d’Albert Camus, lauréat du Prix Nobel de littérature, est relevant dans cet ordre d’idées, offrant la possibilité de suivre la dynamique du mouvement existentialiste dans la littérature française. L’article porte sur les particularités des oeuvres camusiennes inspirées et dérivées de la philosophie existentialiste. Une attention particulière est accordée aux rapports d’Albert Camus avec l’existentialisme qui ne se prêtent pas à une approche superficielle et simpliste. L’article relève de l’importance du contexte social pour l’émergence des idées existensialistes, d’une part, et l’apparition des oeuvres de Camus, de l’autre part. On met en relief l’objet de la philosophie de Camus, à savoir les raisons du comportement humain, ainsi que la pertinence de ses visions. L'article présente également la contribution d'Albert Camus au développement de la littérature et de la pensée du XXe siècle.

„Un filosof artist care n-a separat niciodată viața sa de aventura propriei gândiri”, astfel îl caracteriza pe Albert Camus, la câteva decenii după dispariția lui, Bernard Henri-Lévy [1], acea aventură care l-a plasat iremediabil pe orbita existențialismului. Este justificată, în această ordine de idei, constatarea faptului că ar fi lipsită de substanță examinarea existențialismului ca sistem ideatic fără a face referință la scrierile lui A. Camus, asocierea dintre numele scriitorului și doctrina existențialistă fiind tranșantă. Tradiția i-a rezervat, astfel, lui Camus un loc distinct în istoria dezvoltării existențialismului – acestei „filosofii a erei atomice” [2], conform calificării date acestei doctrine de William Barrett, autorul primului în SUA studiu important asupra existențialismului, prin care, în anul 1958, principiile filosofiei existențialiste erau lansate și explicate în lumea anglofonă. Interpretarea operei camusiene a fost marcată mereu de primordialitatea clarificării unei ambiguități, rezumată într-o întrebare pe cât de simplă, pe atât de complexă: a fost Camus filosof în accepția uzuală a acestei noțiuni ori nu? Cu atât mai mult că scriitorul însuși a mărturisit într-un interviu, acordat publicației elvețiene „Servir” în decembrie 1945: „Eu nu sunt filosof. Eu nu cred suficient în rațiune pentru a crede într-un sistem” [3]. Temei pentru o atare autopercepție s-ar putea să fie faptul că Albert Camus nu a urmărit obiectivul elaborării unei doctrine filosofice sistematizate și exhaustive, deși întreaga sa operă este pătrunsă de idei filosofice, iar așa scrieri ca Mitul lui Sisif sau Omul revoltat îl situează, indubitabil, în postura de „artist-filosof”. Or, dacă – într-o aproximație minimală – un filosof este cel care „fabrică, construiește, gestionează concepte, tocmai această preocupare nu i-o pu13

Silvia Moraru

tem refuza lui Camus” [4]. În mod categoric, opiniile specialiștilor converg în recunoașterea contribuției lui Camus la dezvoltarea existențialismului [5], chiar dacă sunt cunoscute declarațiile sale de genul: „nu sunt existențialist”, pronunțate în interviul pentru „Les nouvelles littéraires” din 15 noiembrie 1945. A. Camus recunoștea, de fapt, interesul său exclusiv pentru problematica etică: „Ceea ce mă interesează este, mai întâi de toate, cunoașterea faptului cum trebuie construit comportamentul. Mai precis, comportamentul omului care nu crede nici în Dumnezeu, nici în rațiune” [6]. Este evident că relația lui Camus cu existențialismul nu se pretează unei abordări superficiale și simpliste. Faptul disocierii scriitorului de doctrina existențialistă poate fi acceptat doar în acea măsură în care devine observată distanțarea sa treptată – în procesul evoluției viziunilor sale – de perspectiva existențialistă, în general, și de pozițiile lui Jean-Paule Sartre, în particular. Exegeții au propus anumite explicații posibile referitoare la dificultatea categorisirii operei camusiene în raport cu reperele existențialiste: „Filosofia, prin urmare, pentru Camus, este un domeniu al abstracţiunii, depărtat de viaţă şi prin aceasta compromis în ochii aceluia pentru care instanţa supremă este trăitul, existenţa umană”[7]. Așa cum, însă, problematica etică în creația lui Camus manifestă semnele derivării în mod expres din filosofia existențialistă, iar focalizarea atenției asupra aspectelor etice este caracteristică pentru majoritatea autorilor de lucrări cu sorginte existențialistă, nu ar fi nicio exagerare în circumscrierea lui Albert Camus în tabăra respectivă. În orice caz, proximitatea lui Camus existențialiștilor transpare din modalitatea exprimării lirico-metafizice, adoptată în cadrul momentelor narative care reprezintă apanajul ideatic comun al stoicismului marcat de elementul tragic, precum și în profundul iraționalism, în pesimismul debordant al reflecțiilor care pot induce gândul despre ostilitatea lumii și lipsa de perspectivă a existenței. Nu pot fi neglijate nici circumstanțele în care s-a produs geneza existențialismului, pe de o parte, și apariția scrierilor lui Camus, pe de altă parte; astfel, este corectă plasarea lor în contextul social și cultural al epocii, după cum indică și comentatorii contemporani: „Mai întâi trebuie să avem în vedere contextul social, cu apariţia celor două mari totalitarisme, comunismul şi fascismul, cu tragediile individuale şi colective la care acestea au condus” [8]. Lucrările lui Camus aparțin aceleiași perioade istorice ca și cele ale existențialiștilor, terminologia la care recurge Camus are trăsăturile comune cu cea a lui Sartre, „angoasa” lui Sartre este foarte apropiată de noțiunea „absurdului” în accepția lui Camus, sunt asemănătoare concepțiile metafizice ale libertății, dezvoltate de cei doi cugetători, „alegerea” lui Camus este în multe privințe similară „alegerii” existențialiste. Poziția existențialiștilor, care considerau „temele ca angoasa, alienarea, absurdul, libertatea, angajarea și neantul drept elemente fundamentale ale existenței umane” [9], este împărtășită pe deplin de Camus, după cum atestă scrierile sale. La o examinare atentă a provenienței și evoluției viziunilor filosofice ale lui 14

Convergenţa conceptelor artistice şi filosofice în opera lui Albert Camus

Albert Camus, raportarea lor la ideile lui Søren Kierkegaard, Karl Jaspers, Martin Heidegger, devine destul de plauzibil faptul că autorul Mitului lui Sisif de cele mai multe ori se menține în parametrii ideatici ai existențialismului. Fără a fi categorici, cert însă este că, atât gravitând inițial spre existențialism, cât și încercând mai apoi o anumită distanțare de această doctrină, Albert Camus a creat o filosofie proprie, a cărei temelie oricum rămâne a fi existențialismul. Este elocvent, în acest context, comentariul lui Nikos Lygeros, oferind interpretarea ce exprimă, într-un fel, poziția majorității exegeților operei camusiene: „El nu și-a acaparat tehnica filosofică pentru a crea opera ce s-ar pretinde a fi universală, dar, pornind de la filosofia însăși, a exprimat un curent de gândire care reprezintă nu doar o revoltă împotriva absurdului, dar și o veritabilă revoluție umană contra societăților de hazard, lipsite de rost, aflate în căutarea fericirii în detrimentul libertății. Aceasta este contribuția lui Albert Camus” [10]. De aceea, diferențele care pot fi găsite între viziunile filosofice ale lui Camus și cele ce reprezintă chintesența existențialismului apar drept nesemnificative și nu pot constitui linii rigide de demarcație, făcând, astfel, justificată și oportună examinarea operei camusiene în cadrul curentului de gândire existențialist. În anul 1935, Albert Camus nota în jurnalul său: „Gândirea se produce doar în imagini. Dacă vrei să fii filosof – scrie romane” [11]. Această idee se regăsește și în comentariul său asupra romanului lui Sartre Greața: „...un roman nu este decât o filosofie expusă în imagini. Și într-un bun roman toată filosofia este trecută în imagini... Și această fuziune secretă a experienței și a gândirii, a vieții și a reflecției asupra sensului ei, iată ce-l face important pe romancier” [12]. Într-adevăr, pentru existențialiștii francezi limbajul universal al artei s-a dovedit a fi foarte potrivit, și ei au recurs la el pentru difuzarea în masă a ideilor sale. „În loc să-și dezvăluie tezele, aranjate într-un sistem, existențialiștii preferă o prezentare indirectă... în formă de romane sau drame, jurnale intime ori alte creații analoage care conțin ecoul vieții personale a omului” [13]. De altfel, Sartre, Camus, Simone de Beauvoir, Gabriel Marcel nu au fost cei dintâi scriitori care au demonstrat convergența cugetării filosofice și a artei scrisului – această veche tradiție a literaturii franceze poate fi ilustrată și de numele lui Montaigne, Pascal, Diderot, Rousseau, Voltaire, pentru a aminti doar câțiva dintre ei. De la sine înțeles, că raporturile dintre literatură și filosofie nu pot avea o explicație univocă: mesajul filosofic al operei se revelează doar prin intermediul structurilor sale artistice. Romanele, nuvelele, piesele existențialiste, așadar, nu reprezintă nicidecum o expunere propriu-zisă a teoriei existențialiste, ci lucrări inspirate, derivate din starea de spirit existențialistă. Lucru paradoxal, la prima vedere, de multe ori în operele artistice ale existențialiștilor postulatele filosofice apăreau fiind exprimate mai clar, mai explicit și mai precis decât în scrierile filosofice propriu-zise. În viziunea noastră, ideile existențialiste în creația scriitorilor, aparținând acestui curent, și-au găsit exprimare în genul dramatic. Drept argumente probante în acest sens pot servi piesele lui Jean-Paul Sartre Muștele, Uși închise, Morți 15

Silvia Moraru

fără mormânt, Mâinile murdare, Diavolul și bunul Dumnezeu, scrierile dramatice ale lui Gabriel Marcel, dramaturgia lui Albert Camus. Obiectul filosofiei lui Camus – motivele comportamentului uman – constituie, în același timp, obiectul scrierilor dramatice. Totodată, un loc central în filosofia existențialismului revine noțiunii de situație. După cum se știe, aceasta reprezintă și o noțiune de bază în teatru. Tocmai de aceea genul dramatic „a convenit” atât de mult existențialismului francez. Îmbinarea teatrului cu filosofia a devenit, în consecință, un principiu estetic esențial al dramaturgiei existențialiste. Punctul de reper cardinal al lui Albert Camus, manifestat în dramele pe care le-a scris, postulează alienarea originară, înstrăinarea profundă a fiecărui om în raport cu ceilalți. În acest context, este relevantă viziunea existențialistă a lumii, întruchipată în mod concret în operele dramatice ale scriitorului: Caligula, Neînțelegerea, Starea de asediu, Cei drepți. Caracterizând, de o manieră generalizată, dramaturgia lui Camus, Martin Esslyn, teoretician și practician al teatrului absurdului, calificat de el ca o expresie a gândirii filosofice articulate a existențialismului francez [14], a ținut să accentueze faptul că teatrul lui Camus oferă spectatorului o lecție filosofică, formulată în mod intelectual. referinţe Bibliografice

1. Henri-Lévy Bernard. Albert Camus, philosophe artiste. În: Le Monde, 2010, 6 janvier. Aici și în continuare traducerea din limba franceză a fragmentelor din textele citate ne aparține (S. M.). 2. Barrett William. Irrational Man. A Study in Existential Philosophy. Garden City, New York: Doubleday, 1958, p. 57. 3. Camus Albert. Actuelles II. În: Albert Camus. Oeuvres complètes. Tome III. 1949-1956. Paris: Les Éditions Gallimard, Bibliothèque de la Pléiade, 2008, p. 402. 4. Henri-Lévy Bernard. Op. cit. 5. Benda Julien. Tradition de l’existentialisme: ou Les philosophies de la vie. Paris: Grasset, 1997. 140 p. 6. Lévi-Valensi Jacqueline (ed.). Camus à Combat. Editoriaux et articles (1944-1947). Woodstock: Priceton University Press, 2006, p. 100. 7. Vitner Ion. Albert Camus sau tragicul exilului. București: Editura pentru Literatura Universală, 1968, p. 75. 8. Rotilă Viorel. Absurdul şi depăşirea absurdului la Albert Camus. În: Analele Universităţii „Dunărea de Jos” (Galaţi). Fascicula XVIII, Filosofie, 2006, N 6, p. 12. 9. Revet Mariken. L’existentialisme et le Théâtre de l’Absurde. 2013, 12 septembrie [On-line]. http://prezi.com/u1pf9xeld2eu/lexistentialisme-et-le-theatre-de-labsurde/ (Accesat: 12 octombrie 2013). 10. Lygeros Nikos. La révolte philosophique d’Albert Camus. [On-line]. http://www.lygeros. org/articles?n=5448&l=fr (Accesat: 25 octombrie 2013). 11. Camus Albert. Carnets I. Paris: Les Éditions Gallimard, 1962, p. 23. 12. Camus Albert. Essais. Paris: Les Éditions Gallimard, Bibliothèque de la Pléiade, 1965, p. 1417. 13. Fouqué Paul. L’existențialisme / Collection Que sais-je. Paris: Presses Universitaires de France, 1964, p. 33. 14. Esslin Martin. The Theatre of the Absurd. Garden City, New York: Doubleday, 1961. 364 p.

16...