Gândirea Eseu PDF

Preview

Summary

GÂNDIREA...

Description

GÂNDIREA

1. DEFINIȚIE  Gândirea are un rol important în sistemul psihic uman şi este definită ca fiind o succesiune de operaţii, care duc la dezvăluirea unor aspecte importante ale realităţii şi la rezolvarea anumitor probleme. Inteligenţa umană parcurge anumite stadii de dezvoltare, începând cu adaptarea, care ia rândul ei este rezultatul asimilării şi al acomodării. Aceste două componente prin interacţiunea lor creează un echilibru intelectual.

2. TIPURI DE GÂNDIRE  Gândirea omului nu este uniforma, nu functioneaza la fel la toti oamenii sau la unul si acelasi om în momente si în situatii diferite. Iata de ce, de-a lungul timpului, s-a lansat si apoi s-a accentuat ideea existentei mai multor tipuri sau moduri de gândire.  Solomon Marcus (1987), referindu-se la gândirea matematica, descrie nu mai putin de 16 moduri de gândire (binara, selectiva, prin metafore, prin modele, triadica, topologica, energetic--entropica, ipotetica etc). Numarul tipurilor gândirii se multiplica, fireste, daca luam în considerare si alte domenii ale cunoasterii.  Sistemul de criterii folosit de noi este urmatorul: dupa orientare (gândire directionala si nedirectionata); dupa tipul operatiilor presupuse (gândire algoritmica si euristica); dupa finalitate (gândire reproductiva, productiva si critica); dupa sensul de evolutie (gândire divergenta si convergenta); dupa demersurile logice (gândire inductiva, deductiva si analogica); dupa modul de desfasurare (gândire verticala si laterala); dupa valoare (gândire pozitiva si negativa); dupa corespondenta cu realitatea (gândire vigila sau realista si autica sau onirica); dupa eficienta (gândire eficienta si neeficienta).

2.1 Gândirea directionala si nedirectionata  Distinctia dintre gândirea directionata si gândirea nedirectionata este veche. Ea este întâlnita deja la Hobbes (1588-1679), în lucrarea sa Leviathan (1651). Filosoful englez considera ca sirul gândurilor este de doua feluri: unul neghidat, inconstant, lipsit de plan, gândurile nefiind legate unele de altele, celalalt directionat, ghidat, constant, bazat pe plan si pe dependenta reciproca a gândurilor.  în psihologie, distinctia a fost operata de Freud (1900), care deosebea procesele primare si cele secundare ale gândirii, primele fiind dominate de principiul placerii, al gratificarii imediate, chiar daca aceasta gratificare era obtinuta în imaginatie, celelalte, de principiul realitatii.  Procesele primare, corespondente gândirii nedirectionate, nu sunt generate de logica, nu se supun realitatii, în timp ce procesele secundare, corespondente gândirii directionate, se caracterizeaza tocmai prin guvernarea lor de catre logica.  Ce sunt însa, mai exact, cele doua tipuri de gândire ? Un raspuns coerent si pertinent la aceasta întrebare îl gasim formulat într-o lucrare publicata de Sandra Scarr si James Vander Zanden (1987). Dupa opinia celor doi autori, gândirea directionala sau directiva este sistemica si logica, deliberata si intentionata, ghidata de scop, cu ajutorul ei oamenii rezolvând probleme, formulând legi, realizandu-si obiectivele propuse. Gândirea nedirectionata sau nondirectiva se caracterizeaza prin miscarea libera, spontana a gândurilor, fara a fi orientata de un scop sau de un plan. Ea este implicata în imaginatie, fantezie, reverie, oamenii recurgând la ea pentru a se relaxa, pentru a scapa de constrângerile cotidiene. Gândirea nedirectionata are o mare importanta în pregatirea momentului gândirii directionale, productive, creatoare, contribuind astfel indirect la solutionarea problemelor.  în afara de prezenta sau absenta directionarii, cele doua tipuri ale gândirii sunt diferentiate între ele si dupa entitatile cognitive existente în plan mintal. Astfel gândirea direeponata presupune folosirea simbolurilor, conceptelor si regulilor, in timp ce gândirea nedirectionata utilizeaza ca entitati de baza imaginile. Exista chiar tehnici speciale care promoveaza unul sau altul dintre cele doua tipuri ale gândirii. Sinectica este poate exemplul cel mai tipic de gândire directionata, pe când brainstormingul -exemplul cel mai ilustrativ pentru gândirea nedirectionata. Se stie ca sinectica se bazeaza pe respectarea unor reguli (transformarea familiarului în nefamitiar; transformarea nefamiliarului in familiar) sau a unor principii (analogia personala ; analogia directa; analogia simbolica; analogia fantastica). Ea presupune discutii în contradictoriu, stimularea criticii, a argumentarii pro si contra chiar în timpul producerii ideilor. Brainstormingul, dimpotriva, favorizeaza imaginatia libera, chiar 51 aberanta, asociatia spontana a ideilor, dupa principiul "cantitatea

genereaza calitatea", eliminarea criticii în timpul producerii ideilor, deoarece aceasta este paralizanta, dusman al imaginatiei 2.2 Gândirea algoritmica si gândirea euristica  Aceste doua modalitati operationale ale gândirii ar putea fi individualizate, dupa opinia noastra, pornind de la continutul si desfasurarea lor, de la stabilirea câtorva caracteristici generale si mai ales dependent de eficienta lor.  în ceea ce priveste continutul si desfasurarea lor, precizam ca gândirea algoritmica este bazata pe operatii prefigurate, conservative, habituale, pe treceri riguroase de la o stare la alta în succesiunea obligatorie a evenimentelor în timp, efectuarea corecta a unui "pas" conducând in mod necesar la solutionarea integrala si sigura a problemei. Asadar, operatiile sunt strict determinate si înlantuite unele de altele, parcurgerea corecta a unei operatii declansând automat operatia urmatoare. Demersurile ordonate si respectarea regulilor de înlantuire a operatiilor conduc la obtinerea sigura a rezultatului. Gândirea euristica presupune operatii în curs de elaborare care abia urmeaza a fi descoperite, desfasurarea ei având un caracter arborescent, din fiecare "nod" subiectul trebuind sa aleaga o stare (cale) din mai multe posibile. Operatiile nu sunt strict determinate, ci, dimpotriva, probabiliste, ramificate, fiind posibile nenumarate modalitati de abordare. Operarea este dirijata de planuri si strategii, de înaintari prudente, dar si de reveniri treptate, de succese si esecuri, de încercari si erori. Daca în gândirea algoritmica rezultatul este sigur, de data aceasta el este incert sau chiar eronat, in caz ca nu s-a ales varianta rezolutiva corespunzatoare. în timp ce algoritmul este "orice regula care, daca este urmata corect, în cele din urma va rezolva problema", euristica este "orice regula care permite reducerea numarului operatiilor încercate în rezolvarea problemelor, în limbajul colocvial ea fiind sinonima cu "scurtatura»'" (Gray, 1991, pp. 392-393). 2.3. Gândirea reproductiva, productiva si critica Distinctia dintre primele doua tipuri de gândire a fost introdusa în psihologie de Selz. Psihologul german considera ca procesul gândirii trece treptat de Ia nivelul reproductiv al completarii lacunelor dintr-o problema la nivelul productiv al elaborarii unor solutii noi. Gândirea productiva consta, dupa el, in aplicarea unor mijloace vechi Ia un material nou. Gândirea reproductiva si cea productiva sunt deci diferentiate între ele pe criteriul rezolvarii problemelor noi. Conceptul de gândire productiva a fost preluat si adâncit de Max Wertheimer (18801943). în lucrarea sa Productive thinfâng, aparuta postum (1945), el sustinea ideea potrivit careia întreaga gândire a omului este productiva, deoarece ea conduce la combinarea într-o structura noua a unor fapte, elemente, evenimente disparate. Din moment ce orice element psihic (perceptiv sau intelectiv) este fundamental modificat ori de câte ori este introdus intr-o noua structura sau într-un nou gestalt, înseamna ca mentinerea diferentierii dintre gândirea reproductiva si gândirea productiva nu se justifica. si totusi, unul dintre exemplele date de Wertheimer arata cu pregnanta diferenta existenta între cele doua tipuri de gândire. El relateaza o întâmplare din viata celebrului matematician Gauss, Pe când acesta avea 6 ani si era scolar, profesorul a dat elevilor sa calculeze cât mai repede suma

numerelor de la 1 la 10. Cum putea fi rezolvata aceasta problema? In doua moduri: prin adunarea succesiva din aproape în aproape a numerelor pentru obtinerea rezultatului final sau prin restructurarea datelor problemei, bazata pe sesizarea faptului ca adunând termenii din pozitiile extreme (1 si 10, 2 si 9, 3 si 8, 4 si 7, 5 si 6), se obtine întotdeauna rezultatul 11, deci suma finala 55. Acesta a fost modul de solutionare al problemei la care a recurs Gauss formulând raspunsul foarte repede, în timp ce colegii sai mai calculau înca. Cele doua forme ale gândirii sunt esentiale pentru finalizarea corespunzatoare a activitatii intelectual-cognitive a individului. Din pacate, formarii si dezvoltarii lor nu li se acorda atentia cuvenita. Exista chiar o serie de factori inhibitori ai formarii si educarii lor. Un asemenea factor îl constituie, de exemplu, tendinta profesorilor de a recurge la comportamente standard în predarea si evaluarea cunostintelor, aceasta fie din lipsa de timp, un volum mare de cunostinte urmând a fi predat în intervale relativ scurte, fie datorita faptului ca raspunsurile creative, neobisnuite ale elevilor se îndeparteaza de modalitatile tipice, producând profesorilor unele dificultati în evaluare. Un alt factor îl reprezinta insuficienta preocupare a profesorilor de a rasplati cu note mari raspunsurile creative. Daca acest fapt este posibil de realizat în clasele cu efective mici de elevi, el devine aproape imposibil in clasele cu efective mari de elevi. în acest din urma caz, profesorul ar trebui sa decida daca raspunsul divergent (creativ) al elevului este realmente un exemplu de gândire creatoare sau daca nu cumva el este expresia ignorantei elevului. Cum acest fapt necesita un oarecare timp, profesorul se multumeste sa aprecieze raspunsurile standard ale elevilor. Un al treilea fapt inhibitor al gândirii creatoare este generai, în lant, de precedentul. Elevii care ar dori sa faca proba originalitatii lor îsi dau scama ca nu au timp si sa învete (sa memoreze), pentru a fi bine apreciati, si sa gândeasca asupra materialului. 2.4 Gândirea divergenta si gândirea convergenta Aceste doua tipuri de gândire au fost propuse de Guilford în modelul intelectului. Gândirea divergenta reclama din partea subiectilor cautarea cât mai multor solutii sau îndepartarea în cât mai multe directii in raport cupunciul initial de plecare. Ea se misca de la unitate la diversitate, de la sintetic la analitic. Gândirea convergenta se misca în sens invers, de la diversitate la unitate, de la disociatie la sinteza. Distinctia dintre cele doua tipuri de gândire a fost vizualizata de Guilford cu ajutorul unei diagrame simple. Daca pornim de la Ga ca informatie primara (initiala) si cerem subiectului sa redea variantele opuse ei, productiile pot fi variate (Pa]I Pa2, P^. Pa4). Daca informatia suplimentara " cere limitarea în forma gal, ga9, astfel încât ga| exclude Pal, iar ga^ exclude Pa3 si Pa4, atunci singura productie posibila este Pal, ca raspuns convergent. Guilford a fost preocupat de gasirea unor instrumente cu ajutorul carora sa diagnosticheze continuturile si produsele celor doua forme de gândire. în tabelul de mai jos redam matricea produselor si continuturilor gândirii divergente.

În tabel, pe prima linie se noteaza factorul si numarul demonstrarilor lui. Un factor care a fost demonstrat o data sau de doua ori are cifra l sau 2. Daca a fost demonstrat de mai mult de doua ori, dar mai putin de zece ori, se noteaza cu litera S. Daca a fost demonstrat de zece ori sau de mai multe ori se noteaza cu N. în sfârsit, daca n-a fost demonstrat deloc se noteaza cu 0 (zero). Pe linia a doua, numarul indica nivelurile vârstei cronologice la care factorul a fost demonstrat, o vârsta nu mai mica de un an si nu mai mare de 14 ani. Autorul marturiseste ca pentru cele mai multe dintre casutele matricei au fost descoperite si instrumentele necesare diagnozei, mai putin pentru continuturile comportamentale, ca si pentru relatiile figurale si transformarile simbolice. 2.5 Gândirea inductiva, deductiva si analogica Aceste trei tipuri de gândire contin în interiorul lor rationamentele inductive, deductive si analogice, pe care unii autori prefera sa le împarta în doua categorii : rationamente canonice, subordonate unor reguli bine stabilite (cele inductive si cele deductive) si rationamente noncanonice, care nu se supun unor reguli precise (rationamentele analogice si rationamentele din viata cotidiana dezvoltate de antropologia cognitiva) (vezi Weil-Barais, 1998, pp. 490-513). Noi nu vom starui asupra rationamentelor, ci asupra tipurilor de gândire care le cuprind în consistenta lor. In gândirea inductiva miscarea cunoasterii se realizeaza de la particular la general, de la multitudinea trasaturilor, atributelor la concepte, relatii, legi. Gândirea inductiva surprinde regularitatea, ceea ce este comun, constant, invariant. Pornind de la stimuli, subiectul construieste o schema de raspuns careia i se adapteaza. Asadar, gândirea faciliteazâ extragerea si formularea unei concluzii generale dintr-o multitudine de cazuri particulare. Constatarea pe baza de observatii potrivit careia carabusii au patru aripi, dintre care doua membranoase, iar doua chitinoase, prilejuieste formularea concluziei ca toti carabusii, de oriunde si dintotdeauna, poseda aceste însusiri. Observând apoi ca apa, alcoolul, mercurul, uleiul etc. se congeleaza sub actiunea frigului, inferam ca toate lichidele se congeleaza atunci când temperatura scade sub o anumita limita. Concluzia va ramâne valabila pâna când vom întâlni o exceptie. Cu alte cuvinte, produsele gândirii inductive nu sunt definitive si nici absolut sigure, dimpotriva, ele pot fi oricând puse in discutie. în gândirea inductiva intervine adeseori hazardul, de aceea, ea îsi conserva un caracter probabilistic. "Compozitia" gândirii inductive este întotdeauna incompleta, neîncheiata, ea tinde a fi totala, dar rareori ajunge sa si fie. Produsele gândirii inductive se completeaza si se corijeaza unele pe altele, ele având grade diferite de generalitate. "Generalizarile inductive superioare poseda o înalta cota de probabilitate, dar nu si de certitudine" (Popescu-Neveanu, 1977, p. 183).

2.6. Gândirea verticala si gândirea laterala Conceptul de gândire laterala a fost introdus în 1967 de Edward De Bono. El explica împrejurarile în care a aparut acest concept. Fiind preocupat de gândire, în general, de gândirea creativa si perceptuala, în special, ca si de sistemele cu autoorganizare, el a ajuns la concluzia existentei "unui altfel de gândire" decât gândirea liniara, secventiala, logica. încercând sa explice acest nou fel de gândire, într-un interviu acordat revistei Viata Londoneza, el a aratat ca este necesar sa ne miscam în gândire nu numai vertical, ci si "lateral", pentru a gasi noi alternative si abordari diferite de cele cunoscute. Constientizând ca acesta era cuvântul de care avea nevoie, I-a introdus în lucrarile sale si apoi 1-a lansat în lumea stiintifica. Astazi, termenul "gândire laterala" figureaza în Oxford English Dictionary. în Concise Oxford Dictionary, în dreptul termenului "gândire laterala" citim : gândirea laterala este încercarea de rezolvare a problemelor cu metode neortodoxe sau aparent ilogice. Autorul ne atrage atentia asupra faptului ca în aceasta formulare cuvântul-cheie este cuvântul "aparent". Metodele folosite in rezolvarea problemelor sau în creatie pot parea "ilogice" numai în termenii logicii normale, dar nu si în raport cu logica structurilor sistemului. înteleasa în acest mod, gândirea laterala se deosebeste de gândirea "verticala". Daca în aceasta din urma individul îsi stabileste un punct de plecare si apoi construieste pas cu pas pornind de la el, urmatorii pasi fiind strâns legati de cei parcursi pâna la un anumit moment dai, în gândirea laterala individul se misca "piezis", cum spune autorul, încearca noi perceptii, noi concepte, foloseste metode variate pentru a iesi din linia obisnuita de gândire. în sistemele cu autoreglare, gândirea în loc sa se deplaseze de-a lungul lor, trece peste ele, "taie" patternurile existente, dând astfel nastere unui sistem asimetric.

Gândirea laterala înseamna: a vedea si a interpreta in moduri si expresii diferite lucruri si idei care erau vazute si interpretate în acelasi fel; a restructura vechile tipare, a evada din obisnuit si a construi noi modele; a genera nu numai noi idei, ci si a declansa conflicte între ideile opuse, între cele vechi si cele noi; a lucra prin salturi, nu prin "pasi marunti" ; a ajunge la o solutie concreta noua, interesanta chiar daca pasii au fost eronati; a schimba încadrarea în clase si sisteme (ceea ce fost introdus Ia un moment dat într-un sistem poate fi introdus la un alt moment într-altul); a opera nu doar cu elementele relevante, ci si cu cele irelevante; a permite ca elementele spontane ale gândirii sa influenteze gândirea planificata, sistematica, sau invers. Gândirea laterala este, dupa opinia lui De Bono, concomitent o atitudine fata de informatie si o metoda de folosire a acesteia, în cadrul ei informatia fiind folosita pentru a schimba structura sistemului si nu pentru a deveni parte componenta a lui. 2.7 Gândirea pozitiva si gândirea negativa

Aflati în fata unor situatii neobisnuite, nefamiliare, cu elemente ambigue, imprevizibile, stresante sau frustrante, oamenii se angajeaza diferit în analizarea si solutionarea lor: unii se implica activ, ofensiv si constructiv, altii, pasiv, defensiv, neconstructiv. Primii pun în functiune asa-numita gândire pozitiva ("se poate", "este greu, dar posibil", "sa vedem cum putem iesi din impas"), altii, dimpotriva, fac apel la gândirea negativa, la gândirea care-1 pune întotdeauna in fata pe "nu" ("nu se poate", "nu am nici o scapare", "nu cred ca voi fi in stare"). Distinctia dintre gândirea pozitiva si gândirea negativa s-a facut de multa vreme. Ea apare si este tratata si în lucrarea lui Norman Vincent Peale, The Power of Posiîive Thinking, publicata în 1953. Peste câtiva ani, Norman Vincent Peale a publicat o noua lucrare {Posiîive Thinking for a Time Like This, 1961), care a cunoscut mai multe editii. Tradusa în limba franceza în 1983 sub titlul La Pensie positive, lucrarea lui Peale ajunsese în 1994 la a 12-a editie. "Când posedati ceea ce trebuie pentru a descoperi aspectele creatoare ale lucrurilor vizavi de probele uneori penibile ale existentei umane, când continuati sa credeti mereu într-un deznodamânt fericit al evenimentelor, sunteti un veritabil gânditor pozitiv" (Peale, 1994, p. 11). O simpla însiruire a capacitatilor pe care le poseda un "gânditor pozitiv" este sugestiva: forta de a învinge înfrângerile, capacitatea de a nu te teme de nimic; eliberarea de frica ; arta de a trai fericit cu tine însuti; achizitionarea unei stime de sine normale; capacitatea de substitutie; a nu gândi niciodata în termeni deficienti sau lacunari; veselie si entuziasm; diminuarea resentimentelor; a ramâne creator : a vedea posibilitati de rezolvare chiar si în cele mai grele si negre situatii; selectia si ierarhizarea dificultatilor. Se poate observa ca unele dintre aceste capacitati depasesc sfera propriu--zisa a cognitivului. 2.8 Gândirea vigila si gândirea autista Sunt doua tipuri de gândire care au suscitat atât interesul psihologilor generalisti, cât si pe cel al psihopatologilor, datorita raspândirii lor (mai ales a gândirii autiste) în viata normala si în viata psihopatologica deopotriva. în literatura psihologica cele doua notiuni figureaza fie ca atare, expuse în opozitie una cu alta, fie în cupluri cu alte notiuni. M. Kellar (1957), N. Sillamy (1967) folosesc expres termenii respectivi, gândirea autista fiind opusa gândirii vigile, pe când Hilgard (1962) opune gândirea vigila gândirii numite de el "impulsiva", iar Berlyne (1965) opune gândirea autista gândirii directionale. Chiar daca se utilizeaza termeni diferiti, esenta lor este aceeasi. Nu rareori sunt utilizati si alji termeni pentru diferentierea lor. Astfel, gândirea vigila mai este numita si realista, iar gândirea autista apare sub denumirea de gândire onirica. Desi terminologia este sugestiva prin ea însasi, unele precizari devin absolut necesare. Cele doua tipuri de gândire ar putea fi distinse unul de altul dupa o multitudine de parame...