Corespondent a mihai eminescu veronica micle PDF

Preview

Summary

fvewefxc...

Description

Corespondenta Mihai Eminescu − Veronica Micle 1850−1889

În preajma anului 1880, un baǎrbat çi o femeie aflaui departe unul de altul, el la Bucureçti, ea la laçi, îçi scriu o dataǎ la douaǎ−trei zile. Telefonul se inventase de cîuiva ani, în 1876, dar vor mai trece multe decenii pînaǎ cînd cuvintele schimbate între doi oameni care se iubesc, dar nu sînt împreunaǎ, saǎ se poataǎ çi auzi, nu numai vedea. Deocamdataǎ, spre sfîrçitul secolului al XlX−lea, cei doi sînt obligaui saǎ−çi comunice prin poçtaǎ atît micile întîmplaǎri zilnice, cît çi marile sentimente, atît problemele "administrative", cît çi chestiunile "de viauaǎ çi de moarte", atît mesajele impersonale, care ar putea fi rostite în public, cît çi cele cu maximaǎ încaǎrcaǎturaǎ afectivaǎ, pentru care numai çoapta çi intimitatea, sînt potrivite. Convenuia scrisorii din secolul al XlX−lea implicaǎ toate aceste nuanue. Ea este întîi de toate un instrument, o necesitate cotidianaǎ, în al doilea rînd o posibilaǎ bucurie çi abia la urmaǎ de tot, numai în lectura posteritaǎuii, "literaturaǎ". Convorbirile epistolare de odinioaraǎ nu sînt atît de diferite pe cît ne place saǎ credem de convorbirile telefonice ale omului de astaǎzi.

Cititorul care se açteaptaǎ ca scrisorile lui Mihai Eminescu caǎtre Veronica Micle çi, eventual, ale ei caǎtre el saǎ fie poetice, saǎ fie capodopere literare, va fi dezamaǎgit. Abia dacaǎ raǎzbate cîte o metaforaǎ, cîte o întorsaǎturaǎ romanticaǎ a frazei care amintesc de "poetul nauional". Din fericire, Mihai Eminescu nu poetiza decît rarisim în epistolele sale çi tocmai de aceea ele nu dateazaǎ. Viaua cotidianaǎ a gazetarului de la Timpul çi problemele lui sînt uimitor de actuale: se pare caǎ lumea româneascaǎ nu s−a schimbat prea mult de un secol çi ceva încoace. Din scrisori se formeazaǎ spontan imaginea omului, cu tot omenescul saǎu precum çi aerul timpului, pe care poezia, fraza caǎutataǎ le−ar fi destraǎmat. Corespondenua romanticului Eminescu reprezintaǎ pandantul realist al creauiei sale. Ceea ce nu înseamnaǎ caǎ scriitorul lipseçte cu totul din paginaǎ, caǎ oricine scria asemenea scrisori în veacul romantic. Un simu epistolar înnaǎscut se manifestaǎ nu numai prin ce conuin aceste scrisori, dar mai ales prin ceea ce nu conuin. Ajunge o simplaǎ comparauie între paginile celor doi corespondenui pentru a vedea diferenua: la el registrele diferite (tonul ludic sau grav, tonul de zile mari sau cel de toataǎ ziua) sînt staǎpînite perfect çi nu stricaǎ omogenitatea întregului. Micile jocuri amoroase stau foarte bine lîngaǎ durele adevaǎruri dezvaǎluite iubitei sau lîngaǎ çtirile nesemnificative, gelozia lîngaǎ dragoste, oboseala çi blazarea lîngaǎ momentele de încredere sau de liniçte sufleteascaǎ: "leri am primit ultima ta scrisoare çi alaltaǎieri penultima. lartaǎ−mi gelozia çi explic−o prin depaǎrtarea în care suntem unul din altul çi prin dispoziuia posomorâtaǎ în care am raǎmas faǎraǎ tine. De aceea mi se çi uraǎçte o casaǎ de unde plec dimineaua çi nu vin decât spre searaǎ pe la 6,7 obosit çi faǎraǎ dispoziuie de lucru sau de citiri. Asta−i cea mai rea din toate dispoziuiile, mica mea pasaǎre çi gaǎsesc cu cale saǎ ui−o explic, dacaǎ scrisorile mele nu vor ieçi tocmai amuzante.ƒƒ La Cameraǎ maǎ duc în toate zilele [...]. Cu ocazia aceasta am constatat cu oarecare ruçine caǎ nu existaǎ în toataǎ adunarea decât doi oameni cari pot construi o frazaǎ corectaǎ: Cogaǎlniceanu çi Maiorescu. (scrisoarea 42, 12 fevr.1882). Pachetul lui de scrisori e destul de actual la nivelul limbii care n−a îmbaǎtrînit prea mult de atunci (lexicul çi maniera de a formula o idee), în schimb pe foile ei ridurile limbii sînt mai uçor de observat. în scrisorile Veronicaǎi Micle tonul pare adesea cu o octavaǎ mai sus mai jos, prea poetic sau prea prozaic, dar asta nu le distruge expresivitatea: " Afaraǎ plouaǎ, eu stau perdutaǎ pe gânduri, ura çi indiferenua oamenilor, lipsa çi depaǎrtarea ta, iubirea mea nespunsaǎ (sic), toate aceste îçi împart rând pe rând fiinua mea, çi în mijlocul unui vârtej în care maǎ pierd maǎ întreb tainic çi acum te întreb pe tine oare aceastaǎ tristaǎ stare de lucruri se va schimba vreodataǎ? $i te întreb acum pe tine mai serios decât nicicând − tu care spuindu−mi caǎ maǎ iubeçti m−ai faǎcut saǎ sufaǎr amar o iarnaǎ întreagaǎ, încât sufletul mi−i bolnav −te întreb çi te rog saǎ −mi raǎspunzi face−maǎ−veiƒƒ fericitaǎ, adecaǎ saǎ ne înuelegem, eu înueleg fericirea în aceea saǎ fiu lângaǎ tine, saǎ fiu în fine a ta" (scrisoarea 9, 27 Martie 1880 laçi). Desigur caǎ fiecare text din proaspaǎt descoperita corespondenuaǎ va merita o discuuie separataǎ çi e de presupus caǎ analizele nu vor întîrzia. Prima lecturaǎ a celor aproape o sutaǎ de scrisori eminesciene din volumul Frumoasa mea Doamnaǎƒ Eminul meu iubit (datorat Christinei Zarifopol−lllias, cea care a avut bucuria − caǎci bucurie trebuie saǎ fi fost − de a transcrie scrisorile manuscrise din arhiva familiei Grigorcea) prima lecturaǎ açadar aduce cititorului cîteva impresii proaspete. O muluime de intuiuii critice çi biografice bazate pe corespondenua cunoscutaǎ pînaǎ acum se confirmaǎ, nu existaǎ raǎsturnaǎri de lucruri spectaculoase

sau revelauii, dar imaginea omului Eminescu çi a Bucureçtiului epocii se nuanueazaǎ pînaǎ la minunataǎ noutate. Aça, de pildaǎ, surprinde francofonul Eminescu. Recurgea Eminescu atît de frecvent în viaua cotidianaǎ, la fel cu majoritatea contemporanilor saǎi, la francezaǎ, sau era o reverenuaǎ faǎcutaǎ Veronicaǎi, caǎci ea îi scria uneori în francezaǎ? (Franceza Veronicaǎi nu e faimoasaǎ, dar nici ridicolaǎ.) Oricum, în corespondenua lui limba francezaǎ se agauaǎ delicat, ca iedera, de textul românesc: "[...] Cuua mea cea dulce au[x] pieds de marbre..."; "M−am rugat iar de toui ciracii "Junimei" de−a−mi veni [în] ajutor. Mais il est difficil[e] d'être en opposition et de pouvoir hâter les choses. Destul caǎ pânaǎ nu−i pierdut orice caǎpiuel de speranuaǎ nu e nimic pierdut" (scrisoarea 22); "Dar e drept caǎ atunci când cineva n−avea decât un considerent: "Que dira le monde?" çi când acesta e înlaǎturat prin "Le monde dira ce qu'il voudra" taǎcerea poate avea semnificauiuni deosebite [...]" (scrisoarea 31); "Vom începe une petite, charmante vie necunoscutaǎ de nimenea [...]"; "Nous serons peut−être un peu pauvres, petite amie, dar nu de tot çi de vom fi cuminui, n−o vom fi de loc" (scrisoarea 36); " îui voi trimite − caresse − mijloace de drum [...]" (scrisoarea 45); "Oui! Je t'aime, je t'aime!" (scrisoarea 86) etc. Deçi Veronica o çtia, (bine? puuin?) germana e cu mult mai raraǎ în aceste scrisori: "Eine schwache Stunde [o oraǎ de slaǎbiciune n.m.]− zici tu caǎ e partea slabaǎ a femeilor", citeazaǎ epistolierul.

Casa memoriala Mihai Eminescu, Ipotest

Aerul timpului se poate reconstitui cel puuin la fel de bine ca dintr−un roman: discuuii îndelungi la Cameraǎ între liberali ("roçii") çi conservatori (raǎposatul Micle fusese liberal, Eminescu era, cum se çtie çi rezultaǎ çi de aici, ca toui junimiçtii, conservator), meetinguri la Ateneu, concertele lui Pablo Sarasate, care "cântaǎ admirabil" çi al caǎrui portret e prins în câteva traǎsaǎturi: "Niçte ochi mari, negri, saǎlbateci are creçtinul acesta, çi, deçi e urât ca dracul, trebuie saǎ fi plaǎcând la cucoane" (scrisoarea 43), apoi saǎrbaǎtorile petrecute de Eminescu la Maiorescu, traducerile faǎc ute de Eminescu, mai mult de nevoie decît de voie pentru Reginaǎ, certurile dintre souii Slavici çi ajutorul cerut de Eminescu "Slavicioaiei", supaǎrarea poetului pe "archicanalia" Caragiale, mutaǎrile faǎcute de Sfîntul Dumitru, Hotelul Royal (sau Regal) unde traǎgea Veronica, gara, redacuia Timpului, diverse adrese bucureçtene, problema procuraǎrii la timp a "maǎrcilor poçtale" potrivite, felul în care se caǎlaǎtorea cu trenul, societatea sufocantaǎ cu "amici reci çi duçmani fierbinui".

Casa memoriala Veronica Micle $i "aerul lingvistic" al timpului este pregnant: se spunea "cassaǎ", "basseuaǎ", "massaǎ" (muluime), biletele se iau la "drumul de fier", baǎrbauii puneau "semn în tabacheraǎ" pentru a nu uita un lucru important, femeile puteau primi cadou "praf de dinui" etc. însaǎçi una dintre semnaǎturile ludice ale lui Eminescu, Emin aga, vine, cred, de la un personaj contemporan lui, Emin−Paça, despre care dicuionarul

universal al lui Lazaǎr $aǎineanu ne spune: "Medic german (Eduard Schnitzer) în armata egipteanaǎ, devenit în 1878 guvernatorul Provinciilor Equatoriale". Expresia "nu çtiu ce saǎ−mi fac capului" pe care criticul Livius Ciocârlie o remarca (în Mari corespondenue) çi la Gherea çi o presupunea a fi o greçealaǎ de exprimare a acestuia, apare çi la Eminescu, era deci curentaǎ. Eminescu avea, anticipîndu−i pe interbelici, conçtiinua faptului caǎ "la noi" e greu saǎ faci lucruri durabile, caǎ totul se opune marii opere. $i, la 30 de ani, era baǎtrîn. lstoria çi critica literaraǎ au de profitat îndeajuns din aceste scrisori: pe lîngaǎ critica geneticaǎ caǎreia nu− i raǎmîne decît saǎ punaǎ în paralel scrisorile çi poemele anilor 1879−1883, existaǎ cîteva plicuri care par destinate cercetaǎtorului operei eminesciene: scrisoarea din 2 martie 1882, despre importanua "remanierilor" çi despre impresia poetului caǎ va mai scrie numai prozaǎ, scrisoarea din 10 aprilie 1882 despre lucrul la "Legendaǎ" (Luceafaǎrul), scrisoarea 24 despre modificaǎrile la poemul O, mamaǎ..., transmise Convorbirilor literare prin intermediul Veronicaǎi, scrisoarea 27 despre articolele din Timpul scrise de Eminescu, çi mica mustrare faǎcutaǎ Veronicaǎi pentru caǎ a colaborat la Literatorul: "Maǎ mir caǎ trimiui versuri "Literatorului" − o foaie care maǎ batjocoreçte pe mine, una la mânaǎ, o foaie raǎu scrisaǎ ale caǎrei coloane nu te onoreazaǎ nici pe tine, douaǎ la mânaǎ" (scrisoarea din 15 august 1882). Cele 15 scrisori ale Veronicaǎi Micle sînt în primul rînd o oglindaǎ care reflectaǎ felul lui de a o iubi, o oglindaǎ a laudelor çi reproçurilor lui. Uneori se supune, alteori se revoltaǎ: el o face înger, ea prinde aripi, el o acuzaǎ çaǎgalnic de cochetaǎrie, ea e cu ostentauie cochetaǎ povestindu−i cum çi−a modificat coafura "à la Viénoise" sau ce paǎlaǎrie çi ce botine çi−a cumpaǎrat, el o calificaǎ de pisicaǎ, de mîuaǎ, ea toarce liniçtit sau miorlaǎie cu gingaǎçie, el e rece cu ea, ea e çi mai rece cu el, el îi cere îndurare, ea e mîndraǎ caǎ e nemiloasaǎ. în al doilea rînd însaǎ, sub acest mimetism care nu e decît o dovadaǎ de dragoste (îi imitaǎm, chiar çi involuntar pe cei pe care−i iubim) se aflaǎ o femeie prinsaǎ la mijloc între statutul ei de amantaǎ romanticaǎ çi cel de respectabilaǎ vaǎduvaǎ cu doi copii. Traǎirea acestei drame e numai a ei çi ea se simte singuraǎ în aceastaǎ încercare. Reacuioneazaǎ imprevizibil çi dezordonat la presiunile societaǎuii, la cerinuele implicite ale acesteia. Din scrisorile ei rezultaǎ caǎ sfideazaǎ cu destul curaj societatea, de dragul lui çi al dragostei lor, dar cînd îi scrie, curajul o paǎraǎseçte çi îi reproçeazaǎ iubitului depaǎrtat ceea ce înduraǎ de la cei de aproape. închide gura lumii, dar o redeschide, pentru el în epistole. Paradoxala combinauie de foruaǎ çi slaǎbiciune, ciocnirea unui anume eroism cu o spaimaǎ pe maǎsuraǎ, mîndria nesupunerii çi în acelaçi timp marea dorinuaǎ de conformism, de a obuine girul prietenelor nu se conciliazaǎ în scrisul Veronicaǎi. Scrisorile ei caǎtre el sînt uçor destraǎmate, o realaǎ derutaǎ se simte sub coaja cuvintelor, indiferent dacaǎ scrisoarea este tandraǎ sau "rea". De pildaǎ: "Poui tu maǎsura, poui tu judeca dureroasa mea poziuie, nu întâlnesc în orice parte decât indiferenuaǎ, decât întrebaǎri ca din treacaǎt: Da când faci nunta? Da ce vaǎ mai scrie D−l Eminesco?" (27 martie, 1880). "Domnule Eminescu,ƒ Nu sunt în stare saǎ−mi maǎsor nenorocirea pe care mi−a pricinuit−o cunoçtinua çi relauiunea D−tale, ruçinea, despreuul oamenilor [rînd çters], desesperarea, toate, toate m−au cuprins astfel încât nici çtiu pe ce lume maǎ aflu. Pe D−ta saǎ te calific − regret caǎ eçti sub orice criticaǎ − dacaǎ printr−o fericitaǎ întâmplare ai perde inteligenua care−o ai, te las saǎ judeci la ce valoare ar fi redusaǎ persoana D−tale"(20 februarie 1881). Din

exterior, corespondenua dintre cei doi este pasionantaǎ, ca orice carte de literaturaǎ. Pentru cei doi ea n−a fost literaturaǎ. A fost, pur çi simplu, viaua lor.

Veronica Micle

Veronica Micle, n. Câmpeanu, (n. 22 aprilie 1850, Naǎsaǎud; d. 3 august 1889, Vaǎratec) a fost o poetaǎ românaǎ. A publicat poezii, nuvele çi traduceri în revistele vremii çi un volum de poezii. E cunoscutaǎ publicului larg în special datoritaǎ iubirii care a legat−o de Mihai Eminescu.

Biografie Tataǎl ei, llie Câmpeanu, a murit înainte de naçterea fiicei sale, iar mama, Ana, s−a mutat în 1850, împreunaǎ cu cei doi copii, la Târgu Neamu. Fratele Radu moare nu mult dupaǎ aceea. În 1852 se mutaǎ la laçi. Dupaǎ cursurile primare Veronica se înscrie la $coala Centralaǎ de fete pe care o absolvaǎ în 1863 cu calificativul „eminent”. La examenul de absolvire din comisie faǎceau parte, printre aluii, Titu Maiorescu çi $tefan Micle, viitorul ei sou, atunci în vârstaǎ de 43 de ani. La 7 august 1864 are loc caǎsaǎtoria Veronicaǎi cu $tefan Micle, oficiataǎ la Biserica Bob din Cluj. La data caǎsaǎtoriei $tefan Micle era profesor universitar, iar mai târziu a devenit rector al Universitaǎuii din laçi. În anii 1864 çi 1865 Veronica participaǎ, în calitate de martor, la procesul intentat de câuiva membri ai fracuiunii politice liberale lui Titu Maiorescu, pe atunci profesor de gramaticaǎ çi pedagogie la $coala Centralaǎ de fete çi preçedinte al Comitetului de inspecuiune çcolar. l se imputaǎ „fapte scandaloase, ba

chiar çi romanse întregi”. Titu Maiorescu este în cele din urmaǎ achitat, dar postura Veronicaǎi de martor al acuzaǎrii nu va fi uitataǎ cu uçurinuaǎ În anul 1866 se naçte primul copil al souilor Micle, Valeria, pe care mama ei o alinta „Greiere”, iar în 1868 se naçte Virginia Livia, alintataǎ „Fluture”. În 1869 contribuie la înfiinuarea çi bunul mers al unei çcoli profesionale de fete, se implicaǎ în îndrumarea unor çcoli de fete din laçi çi începe saǎ fie activaǎ în viaua literaraǎ. În primaǎvara anului 1872 face o caǎlaǎtorie la Viena pentru un tratament medical, ocazie cu care îi este prezentat Mihai Eminescu. Tot în 1872 debuteazaǎ în revista Noul curier român cu douaǎ scrieri în prozaǎ. La 1 septembrie 1874 Eminescu e numit director al Bibliotecii Centrale din laçi. Va locui în laçi pânaǎ în octombrie 1877, timp în care are cu Veronica o relauie tumultoasaǎ. În 1875 $tefan Micle e îndepaǎrtat de la conducerea Universitaǎuii çi numit director al $colii de Arte çi Meserii, în localul caǎreia s−a mutat împreunaǎ cu familia. În timpul Raǎzboiului de lndependenuaǎ a fost soraǎ de caritate, a faǎcut parte din „Comitetul central pentru ajutorul oastaçilor români raǎniui” çi i−a ajutat cu bani pe invalizi saǎ se întoarcaǎ pe la casele lor. La 4 august 1879 moare souul ei, $tefan Micle. Urmeazaǎ un lung çir de demersuri pe lângaǎ oamenii politici ai vremii pentru a i se asigura, ei si fetelor ei, o pensie de urmaç (în ciuda promisiunilor, nici în 1883 forurile legiuitoare nu aprobaseraǎ pensia). Raǎmasaǎ vaǎduvaǎ Veronica reia legaǎtura cu Eminescu. Cei doi încearcaǎ, faǎraǎ saǎ reuçeascaǎ, saǎ−çi întemeieze o familie. În 1886 Veronica locuieçte la Bucureçti, la fiica sa, Valeria, studentaǎ la Conservatorul din Bucureçti. Cealaltaǎ fiicaǎ îmbraǎuiçeazaǎ cariera tataǎlui saǎu çi devine profesoaraǎ de fizicaǎ. Veronica doneazaǎ casa din Târgu Neamu, moçtenitaǎ de la mama ei, Maǎnaǎstirii Vaǎratec. La 3 august 1889 se sinucide cu arsenic la Maǎnaǎstirea Vaǎratec. Relauia cu Eminescu Eminescu a recunoscut de nenumaǎrate ori în scrisorile çi poeziile sale influenua deosebitaǎ pe care Veronica a avut−o asupra sa. De exemplu, în ciorna scrisorii de condoleanue la moartea lui $tefan Micle, el scrie: „viaua mea, ciudataǎ çi azi çi neexplicabilaǎ pentru toui cunoscuuii mei, nu are nici un înueles faǎraǎ tine”. Sau în poezia Lumea îmi paǎrea o cifraǎ maǎrturiseçte caǎ pânaǎ când a întâlnit−o „n−aveam scop în astaǎ lume, nici aveam ce saǎ traǎiesc”, pentru ca dupaǎ aceea „începusem s−am în lume ceva ce plaǎtea mai mult decât lumea”.

O descriere obiectivaǎ a evoluuiei relauiei dintre ei se poate obuine prin urmaǎrirea cronologicaǎ a informauiilor din scrisorile lor çi din textele manuscriselor eminesciene. Datarea poeziilor nepublicate çi a ciornelor de scrisori este cea din Opere, Editura Academiei. Pânaǎ la 4 august 1879 Din amintirile lui Slavici çtim caǎ dupaǎ stabilirea la laçi în 1874, Eminescu frecventa salonul Veronicaǎi. Dintr−un concept de scrisoare a lui Eminescu caǎtre Veronica din 1876 aflaǎm caǎ în tot acest timp el a iubit− o paǎtimaç de la distanuaǎ: „Doi ani de zile, doamnaǎ, n−am putut lucra nimic, çi am urmaǎrit ca un idiot o speranuaǎ, nu numai deçartaǎ, nedemnaǎ.” În acelaçi text Eminescu scrie: „d−ta erai o idee în capul meu çi te iubeam cum iubeçte cineva un tablou”. Dar Veronica hotaǎraǎçte saǎ ducaǎ lucrurile mai departe: „Dupaǎ ce singuraǎ ai voit altfel çi−ai faǎcut din visul meu un capriu al d−tale, nu mai putea raǎmâne astfel, pentru caǎ nu sunt nici de 16 ani, nici de 70.” Ce anume a faǎcut Veronica pentru ca lucrurile saǎ se schimbe între ei putem afla din aluziile conuinute în altaǎ ciornaǎ de scrisoare din aceeaçi perioadaǎ. Odataǎ, când $tefan Micle a trebuit saǎ plece din laçi, Veronica i−a daǎruit lui Eminescu o oraǎ de intimitate çi l−a laǎsat saǎ o strângaǎ în braue. Aceastaǎ întâmplare este confirmataǎ çi de însemnarea de pe fila 82 verso a textului poporan religios Amartolon sotiria ce−i aparuinea luiEminescu: „Ziua de 4ƒ16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericitaǎ a vieuii mele. Eu am uinut pe Veronica în braue, strângând−o la piept, am saǎrutat−o. Ea−mi daǎrui flori albastre pe care le voi uine toataǎ viaua mea.” Jumaǎtatea de an scursaǎ de la îmbraǎuiçarea din februarie pânaǎ la urmaǎtorul eveniment al legaǎturii lor a fost o perioadaǎ de fraǎmântaǎri continue. Acum Eminescu scrie foarte multe poezii care dovedesc zbuciumul din sufletul saǎu: lubind în tainaǎ, Eu numaǎr, ah!, plângând, În liraǎ−mi geme çi suspin−un cânt, Ce çopteçti atât de tainic, Zadarnic çterge vremea, Venin çi farmec, Gelozie çi multe altele. Pânaǎ la urmaǎ Eminescu reuçeçte saǎ se desprindaǎ din vraja ei çi scrie în poezia W−ai chinuit atâta cu vorbe de iubire: „Cum muluaǎmesc eu soartei caǎ am scaǎpat de tine, Faǎr−a comite, Doamnaǎ, paǎcatul moçtenit. Azi iaraǎçi maǎ vaǎd singur çi fericit çi bine!”

Veronica preia din nou inuiativa çi reuçeçte saǎ îl înlaǎnuuie folosind ceea ce pânaǎ atunci îi refuzase: „paǎcatul moçtenit”. Dovada este scrisoarea de dragoste din 30 august 1876 pe care Eminescu o încheie astfel: „De aceea saǎrut mâinile faǎraǎ maǎnuçi, ochii faǎraǎ ochelari, fruntea faǎraǎ paǎlaǎrie çi picioarele faǎraǎ ciorapi çi te rog saǎ nu maǎ uiui, mai cu seamaǎ când dormi.” În comentariile la aceastaǎ scrisoare Perpessicius observaǎ caǎ scrisoarea este ruptaǎ la coluul unde apare anul în care a fost scrisaǎ, iar pe spatele scrisorii Veronica îl corecteazaǎ ulterior cu anul 1879. Aceastaǎ încercare evidentaǎ de

postdatare este o dovadaǎ caǎ Veronica avea ceva de ascuns, çi anume faptul caǎ legaǎtura lor a devenit intimaǎ înainte de moartea lui $tefan Micle din 4 august 1879. Anul real este cu siguranuaǎ 1876 pentru caǎ atunci în poeziile lui Eminescu se produce o schimbare radicalaǎ. Dacaǎ poeziile de pânaǎ atunci erau pline de revoltaǎ çi nemuluumire, din acest moment ele încep saǎ exprime fericirea unei iubiri împaǎrtaǎçite.

Cu timpul pasiunea lui Eminescu se mai domoleçte. El hotaǎreçte saǎ se mute la Bucureçti în octombrie 1877. Scrisoarea pe care i−o trimite Veronica imediat dupaǎ aceea conuine explicauiile pentru comportarea ei de pânaǎ atunci. „Nu−i aça caǎ indiferenua mea ui−a rupt inima, inimaǎ plinaǎ de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca martor caǎ nu era o indiferenuaǎ realaǎ; aceastaǎ raǎcealaǎ simulataǎ nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensaǎ pe care o afiçai faǎraǎ încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârçit, toataǎ persoana ta în prezenua mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puuin staǎpân pe tine însuui, încât chiar çi persoana cea mai proastaǎ çtia caǎ eç...