Efectele contractului de donatie PDF

Preview

Summary

nu...

Description

Universitatea „ Spiru Haret ” Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Stiinţe Administrative Bucureşti Disciplina: Drept civil.Contracte.

Titular disciplină : Conf. univ. dr. Florea Bujorel Student : Perian Georgiana Patricia - anul III IF Evaluare pe parcurs 2. Data: 12.01.2021

EFECTELE CONTRACTULUI DE DONAŢIE

Cap. I. Consideraţii generale privind efectele contractului În situaţia donaţiei cu sarcini, când putem vorbi deja de un contract sinalagmatic, uneori, se confundă sarcina cu condiţia sau se consideră, eronat, că donaţia poate fi supusă unei condiţii suspensive ori rezolutorii potestative. Frecventă este donaţia cu sarcină de întreţinere, aceasta confundându-se, uneori cu un contract de întreţinere. La donaţia cu sarcini, în schimbul liberalităţii, donatorul îi incumbă donatarului o obligaţie de a da, a face sau a nu face. Din momentul acceptării donaţiei, donatarul este obligat să o execute. Sarcina poate fi impusă în interesul gratificatului a unui terţ sau chiar a donatorului. Dacă donaţia cu sarcina se face în favoarea exclusivă a unui soţ (de pildă, pentru a efectua o anumită călătorie etc.) bunul donat va deveni bun propriu al soţului beneficiar al donaţiei. Sarcina nu se confundă cu condiţia suspensivă, deoarece ea nu suspendă naşterea sau exercitarea dreptului donatorului, sarcina fiind considerată „o afectare economică a unui bun”, pe când condiţia ar interesa statutul personal al celui gratificat. O confuzie mai mare se face, de regulă, între donaţia cu sarcină şi contractul de întreţinere. Pentru a le distinge, s-a relevat că „este necesar, în primul rând, să avem în vedere criteriul cauzei (scopului) actului, iar, în mod complementar, echivalenţa avantajelor pe care părţile le-au avut în vedere la încheierea lui”. La donaţia cu sarcini, valoarea obiectului liberalităţii este mai mare decât cea a sarcinii. Este absolut necesar ca sarcina într-o donaţie să fie impusă în mod expres şi nu tacit. În cazul neexecutării sarcinii donatorul va putea opta între soluţia executării contractului sau cea a revocării donaţiei. Vor putea cere revocarea donatorul, moştenitorii săi, precum şi creditorii personali ai donatorului, pe calea acţiunii oblice. Totuşi, dacă sarcina constă în obligaţia de întreţinere acţiunea aparţie numai donatorului, iar moştenitorii săi nu vor putea să o continue în cazul în care a fost declarată de donator. Dar dacă donatorul decedează înainte de executarea sarcinii? Uneori s-a decis că, în asemenea cazuri, donatarul nu poate fi obligat să restituie bunul donat moştenitorilor donatorului, deoarece donaţia cu sarcini s-a treansformat într-o donaţie pură şi simplă. 1

Contrar acestei soluţii, s-a susţinut că moartea donatorului nu putea nici să transforme o donaţie cu sarcini în una pură şi simplă şi, totodată, nu putea înlătura nici incidenta principiului de bază al teoriei riscurilor potrivit căruia riscul contractului este suportatde debitorul obligaţiei imposibil de executat. Într-o altă opinie, unanim acceptată, s-a subliniat că în absenţa acordului de voinşă al părţilor, donaţia cu sarcini nu se poate schimba în una fără sarcini, în considerarea elementului alearoriu al contactului respectiv, dat fiind că „elementul aleatoriu se află în acea latură a contractului (calificat, în ansamblul său, cu titlu gratuit), care ţine de titlul oneros”. Deoarece donaţia cu sarcini are un caracter sinalagmatic, practic, acţiunea în revocare îmbracă forma acţiunii în rezoluţiune. În cazul decesului creditorului înainte de executarea sarcinii, suntem de părare că donatorul nu va putea fi obligat să restituie bunul donat, deoarece neexecutarea nu îi este imputabilă, iar rezoluţiunea nu se poate pronunţa decât în cazul culpei debitorului. Se impun câteva consideraţii cu privire la contractul de donaţie cu clauză de întreţinere, deoarece se întâlneşte mai frecvent în practica instanţelor: - dacă bunul a fost donat cu clauză de întreţinere, ambilor soţi, el va deveni comun; - dacă este donat numai unuia dintre soţi, bunul va fi bun propriu al soţului donatar. În acest caz, în ipoteza în cae întreţinerea se suportă din patrimoniul comun, soţul debitor va restitui celuilalt soţ contravaloarea contribuţiei sale. Odată primit obiectul donaţiei, donatarul este obligat să execute sarcina, la care nu poate renunţa unilateral. Numai într-o acţiune în rezoluţiune se va putea pune în discuţie desfiinţrea contractului. Rezoluţiunea nu operează de drept la donaţia cu clauză de întreţinere – ca, de altfel, la orice contract sinalagmatic – , exceptând situaţia când s-a stipulat de către părţi un pact comisoriu expres, în sensul ca rezoluţiunea să opereze de drept şi fără o altă formalitate. Caracteristica esenţială a contractelor sinalagmatice o constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce revin părţilor: fiecare dintre părţi are, concomitent, faţă de cealaltă parte, atât calitatea de debitor cât şi pe aceea de debitor; obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi; - ambele obligaţii interdependente. Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, caracteristice pentru contractele sinalagmatice, decurg anumite efecte specifice, ce se afirmă în trei situaţii: o primă situaţie este aceea în care, deşi una dintre părţi nu şi-a executat propria obligaţie, pretinde totuşi celeilalte să şi-o execute pe a sa; o a doua situaţie este aceea în care, deşi una dintre părţi este gata să-şi execute propria obligaţie sau chiar şi-a executat-o, cealaltă parte refuză, în mod culpabil, să şi-o execute pe a sa; o a treia situaţie este aceea în care una dintre părţi se află în imposibilitatea fortuită de a-şi executa obligaţia ce-i revine. Corelaţia dintre efectele specifice ale contractelor sinalagmatice şi caracterul obligatoriu al contractului în general este un punct de vedere demn de luat în seamă. După cum am văzut, o trăsătură caracteristică a contractelor, în general, este forţa lor obligatorie, convenţiile legal făcute având putere de lege, între părţile contractante (art. 969 C. civ.). Aparent, atât excepţia de neexecutare a contractului, rezoluţiunea şi rezilierea contractului sinalagmatic, cât şi modul de soluţionare a problemei riscului acestui contract se traduc într-o neexecutare a contractului. S-ar putea afirma că efectele specifice ale contractelor sinalagmatice ar reprezenta o abatere de la caracterul obligatoriu al contractului? Răspunsul este negativ. Mai întâi, este de observat că, atât excepţia de neexecutare a contractului, cât şi rezoluţiunea, se întemeiază tocmai pe caracterul obligatoriu al contractului, pe necesitatea îndeplinirii tuturor obligaţiilor corelative născute din 2

contractul sinalagmatic, reprezentând o formă specifică de sancţiune a încălcării obligativităţii contractului. În al doilea rând, determinarea părţii care va suporta riscul contractului îşi are temeiul nu numai în reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, dar şi, în acelaşi timp, în caracterul obligatoriu al contractului în general: această obligativitate impune găsirea unei soluţii finale pentru contractul încheiat dar neexecutat pentru cauze independente de voinţa părţilor. Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii. Prin invocarea acestei excepţii, partea care o invocă obţine, fără intervenţia instanţei judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii, până în momentul în care cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţiile ce îi revin. De îndată ce aceste obligaţii vor fi îndeplinite, efectul suspensiv al excepţiei de neexecutare a contractului încetează. Temeiul juridic al invocării excepţiei de neexecutare a contractului îl constituie interdependenţa obligaţiilor reciproce din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre aceste obligaţii constituie cauza juridică a obligaţiei respective corelative. Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte, obligaţii, deci posibilitatea de invocare simultaneitatea nu este respectată. Această excepţie este o sancţiunea specifică a faptului că partea care pretinde executarea obligaţiei nu înţelege să-şi îndeplinească îndatoririle contractuale pe care şi le-a asumat. În Codul civil nu există un text general privitor la excepţia de neexecutare a contractului. Găsim, în schimb, unele aplicaţii ale sale în materie de vânzare – cumpărare, schimb şi depozit remunerat. În acest sens, menţionăm, de exemplu, art. 1322 C. civ., potrivit căruia „vânzătorul nu este dator să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu are dat de vânzător un termen pentru plată”; conform art. 1364 C. civ., cumpărătorul tulburat cu o acţiune ipotecară sau în revendicare privind bunul cumpărat, este autorizat să suspende plata preţului până în momentul în care vânzătorul va înlătura aceste tulburări. Condiţiile pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului: - pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului este necesar ca obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract. Nu ar fi posibilă deci invocarea excepţiei de neexecutare de către o parte, pe motiv că cealaltă parte nu şi-a îndeplinit o obligaţie pe care şi-o asumase printr-un alt contract decât cel în discuţei. În practica judecătorească se admite totuşi invocarea excepţiei de neexecutare în cazul aşa numitelor contracte sinalagmatice imperfecte. Reamintim că sunt considerate contracte sinalagmatice imperfecte, acele contracte concepute iniţial drept contracte unilaterale, când pe parcursul existenţei lor, se naşte o obigaţie şi în sarcina creditorului faţă de debitorul contractual. De exemplu, depozitarul unui lucru face anumite cheltuieli pentru conservarea lui. În cazul în care deponentul nu va achita aceste cheltuieli, depozitarul are dreptul să reţină lucrul şi să nu-l restituie. Dreptul de retenţie în cazul examinat este o formă de aplicare a excepţiei de neexecutare a contractului. pentru a se putea invoca excepţia de neexecutare a contractului este necesar ca din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare, chiar parţială, dar suficient de importantă; - neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celui care invocă excepţia, fapt ce l-a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia; părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile reciproce. Dacă un astfel de termen a fost convenit, înseamnă că părţile au renunţat la simultaneitatea de executare a obligaţiilor şi deci nu mai există temeiul pentru invocarea 3

excepţiei de neexecutare. Lipsa simultaneităţii de executare poate proveni şi din natura obligaţiilor ori dintr-o prevedere expresă a legii. Şi în aceste cazuri invocarea excepţiei nu este imposibilă; pentru invocarea excepţiei de neexecutare nu se cere ca debitorul să fi fost pus în întârziere; - invocarea excepţiei de neexecutare are loc direct între părţi, fără a fi necesar să se pronunţe instanţa judecătorească. Este însă posibil ca partea căreia i se opune această excepţie să sesizeze instanţa judecătorească ori de câte ori pretinde că invocarea ei s-a făcut în mod abuziv. Astfel, de exemplu, cel căruia i se opune excepţia poate cere instanţei să constate că neexecutarea obligaţiei s-a datorat faptei înseşi a celui care invocă excepţia, sau că neexecutarea obligaţiei de cel căruia i se opune este numai parţială şi cu totul minoră, şi că deci nu justifică refuzul celeilalte părţi de a-şi executa obligaţiile. Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor sinalagmatice În cazul în care una dintre părţile contractului sinalagmatic refuză executarea contractului, cealaltă parte poate invoca excepţia de neexecutare a contractului; ea poate cere executarea silită a contractului şi, după caz, despăgubiri. Rezoluţiunea contractului este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului. Asemenea nulităţii, rezoluţiunea are ca efect desfiinţarea retroactivă a contractului. Între rezoluţiuni şi nulitate există însă deosebiri esenţiale: pe câtă vreme cauzele nulităţii – absolute sau relative – sunt întotdeauna contemporane, concomitente cu momentul încheierii contractului, cauza rezoluţiunii este întotdeauna posterioară încheierii contractului, constând în refuzul nejustificat de executare a acestora. Nulitatea se întemeiază pe ideea că un contract nu a fost valabil încheiat. Rezoluţiunea are ca premisă un contract perfect valabil încheiat, care însă nu a fost executat din culpa uneia dintre părţi. Temeiul juridic al rezoluţiunii Dacă ar fi sa abordăm ad litteram răspunsul dat de Codul civil la problema temeiului juridic al rezoluţiunii, ar trebui să considerăm că acest temei ar consta într-o condiţie rezolutorie tacită existentă în fiecare contract sinalagmatic. „Condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una dintre părţi nu îndeplineşte angajamentul său” prevede art. 1020 C. civ. Neîndeplinirea obligaţiei ar constitui deci îndeplinirea condiţiei rezolutorii, având ca efect desfiinţarea retroactivă a contractului. O asemenea explicaţie a temeiului juridic al rezoluţiunii nu există încă la critică. Se observă că executarea obligaţiei asumate constituie un efect esenţial al contractului, deci nu ar putea fi considerată numai o simplă modalitate accesorie a acestuia, aşa cum este condiţia. Dacă rezoluţiunea s-ar întemeia pe ideea îndeplinirii unei condiţii rezolutorii, ea ar trebui să opereze de drept, ca orice condiţie, fără intervenţia instanţei judecătoreşti. Aşa cum se arată în art. 1021 C. civ., pentru rezoluţiunea contractului este necesar să se obţină o hotărâre judecătorească. Aşa fiind, după cum se subliniază în literatura de specialitate, temeiul juridic al rezoluţiunii îl constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte. Neîndeplinirea culpabilă a unei dintre obligaţii lipseşte de suport juridic obligaţia reciprocă, astfel încât desfiinţarea – rezolvirea – întregului contract se impune.

4

În acest mod se restabileşte certitudinea raporturilor juridice, a căror siguranţă era pusă sub semnul întrebării din cauza refuzului unei dintre părţi de a-şi executa obligaţiile; în acelaşi timp, partea care îşi executase obligaţia va putea să obţină restituirea prestaţiei făcute, rămasă, prin neexecutarea obligaţiei corelative, fără temei juridic. Acţiunea în rezoluţiune a contractului poate fi intentată numai de partea care a executat sau care se declară gata să execute contractul. Dacă s-ar recunoaşte o asemenea acţiune părţii care nu-şi execută obligaţia, ar însemna să i se acorde o primă de încurajare, o cale nejustificată de a se desprinde din raportul contractual la care a convenit, ceea ce ar constitui o înfrângere de neadmis a principiului obligativităţii contractului. Cap. II. Efectele donaţiilor între părţi. Efectul translativ al contractului. Ca efect al donaţiei, dreptul care formează obiectul contractului se transmite din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului. Donaţia poate avea ca efect şi stingerea unui drept şi a obligaţiei corelative (remitere de datorii). Dacă dreptul transferat este o creanţă, operaţia intervenită între părţi se analizează ca o cesiune de creanţă cu titlu gratuit, aplicându-se regulile corespunzătoare (art. 1391 şi urm., C. civ.), cu derogările care rezultă din natura gratuită a transferului. Cel mai frecvent, obiectul contractului îl constituie un drept real. În acest caz, ca şi în materie de vânzare, transmiterea sau constituirea dreptului operează prin efectul realizării acordului de voinţă (art. 971 C. civ.) în forma prevăzută de L. (forma autentică sau forma actului juridic care realizează indirect donaţia, în această din urmă ipoteză, de regulă, „ solo consensu”), dar necondiţionat de predarea bunului care formează obiectul donaţiei, cu excepţia darurilor manuale care se realizează prin tradiţiune. Contractul de donaţie are caracter translativ prin care se transmite dreptul de proprietate sau alt drept real ori de creanţă din patrimoniul donatorului în cel al donatarului. Când donaţia are ca obiect un drept de creanţă, aceasta constituie o cesiune de creanţă cu titlu gratuit. Fiind, în principiu, un contract unilateral efectele donaţiei cuprind obligaţiile donatorului. Secţiunea I. Obligaţiile donatorului. Obligaţia de predare. După încheierea contractului, donatorul este obligat să predea bonul dăruit potrivit clauzelor stabilite şi să-l păstreze până la predare, răspunzând de pieirea sau deteriorarea lui provenită din culpa sa. În cazul darului manual, evident problema obligaţiei de predare nu se pune. Darul manual reprezintă o categorie specială de donaţie pentru validitatea căreia se cer două elemente: - acordul de condiţie pentru a transfera şi dobândi un drept cu titlu gratuit; - tradiţiunea, predarea efectivă şi reală (materială) a bunului dăruit. Deoarece darul manual este un act (iar nu fapt) juridic, acordul părţilor constituie temeiul juridic al transferării valorii din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului. Iar „tradiţiunea” este exteriorizarea acordului, înlocuind (după unii autori reprezentând) forma solemnă prevăzută de lege pentru donaţii şi de natura a atrage atenţia donatorului asupra gravităţii contractului pe care îl încheie.

5

Observăm că singura condiţie specială ce trebuie îndeplinită în cazul darurilor manuale este predarea, tradiţiunea reală a bunului („de manu ad manum”), fiind deci contracte reale. Desigur, nici acceptarea unui dar manual nu este supusă unei forme speciale, ci ea constă în primirea (preluarea) bunului dăruit. Validitatea darurilor manuale este consacrată prin art. 644 C. civ. care, la modurile de dobândire a proprietăţii (prin excepţie de la art. 971 C. civ.), prevede şi tradiţiunea. Darurile manuale făcute persoanelor care au capacitatea de a primi o donaţie, însă nu au exerciţiul acestui drept, sunt valabile prin tradiţiunea bunurilor făcute reprezentanţilor lor legali, respectiv cu încuviinţarea ocrotitorilor, iar dacă conţin şi element oneros cu autorizaţia autorităţii tutelare. Predarea- primirea se poate face şi printr-un reprezentant convenţional, mandatar, căci posesiunea se poate transmite sau dobândi prin intermediul altuia. Darul manual derogă de la regulile de formă ale donaţiilor, însă este supus aceloraşi reguli de fond ca şi celelalte donaţii (liberalităţii), inclusiv principiul irevocabilităţii. Darul manual poate fi însoţit şi de clauze accesorii; sarcini ori condiţii, scutire de raport etc. Datorită faptului că tradiţiunea reală este un element esenţial al darului manual, numai bunurile mobile corporale susceptibile de tradiţiune pot forma obiectul darurilor manuale. Nu pot forma obiectul darului manual bunurile viitoare, deoarece predarea presupune deţinerea materială („corpus”) a bunului, deci existenţa lui actuală. Tradiţiunea reală este un element esenţial al darului manual, iar nu un mod de executare a contractului. Producându-se o aşa-numită „dematerializare” a tradiţiunii bunurilor, darul manual se poate realiza prin forme moderne, care nu implică o predare efectivă, materială a bunului donat, dar asigură totuşi transferul efectiv al valorilor dintr-un patrimoniu în altul. O precizare se impune cu aşa numitele „daruri de nuntă” (noţiune neprevăzută în legislaţie), dar care reprezintă aplicaţii relativ frecvente ale darului manual. În legătură cu aceste daruri de nuntă, s-a decis că ele urmează a fi considerate bunuri comune ale soţilor în cote egale, chiar dacă au fost făcute de părinţii unuia dintre soţi, deoarece sunt dobândite în timpul căsătoriei şi pentru că se „presupune intenţia (menţiunea) dispunătorului ca ele să devină comune”. Numai dacă donaţia se face (de părinţii unuia dintre soţi) nu cu ocazia serbării nunţii, ci ulterior, bunul se consideră ca fiind propriu. Cu toate că darul manual se perfectează prin faptul predării şi, ca atare, fiind o chest...