Problematica Martorului și Mărturiei în psihologia judiciară. Tudorel Badea Butoi PDF

Preview

Summary

CUPRINSCapitolul I. CONSIDERAŢII GENERALE INSTITUŢIA MARTORULUI ŞI A MĂRTURIEI...................................................................... 1. Mărturia din perspectiva principiului aflării adevărului........................... 3 2. Consideraţii juridice privind forţa probantă a mărturiei......

Description

CUPRINS

Capitolul I . CONSIDERAŢII GENERALE INSTITUŢIA MARTORULUI ŞI A MĂRTURIEI……………………………………………………..……..3 1. Mărturia din perspectiva principiului aflării adevărului……………………… 3 2. Consideraţii juridice privind forţa probantă a mărturiei……………………… 4 Capitolul II. MĂRTURIA JUDICIARĂ. ELEMENT TESTIMONIAL. ELEMENT JUDICIAR………………………………………………….8 1. Recepţia senzorială a evenimentului judiciar……………………………….….8 2. Decodificarea evenimentului judiciar. Interpretare…………………………...22 3. Memorarea evenimentului judiciar – Stocarea informaţiei în raport cu dinamica uitării………………………………………………………………...24 4. Redarea – reactualizarea evenimentului judiciar. Elementul testimonial……………………………………………………………………..30 Capitolul III. REPERE PARTICULARE VIZÂND MĂRTURIA ŞI MARTORUL MINOR……………………………………………………………….…40 1. Aspecte psihologice ale etiologiei minciunii în comportamentul juvenil…….40 2. Psihologia martorului minor…………………………………………………..42 3. Probleme tactice cu privire la ascultarea minorilor …………………………..45 Capitolul IV. MĂRTURIA ÎNTRE BUNĂ ŞI REA-CREDINŢĂ………………..50 1. Martorul de bună-credinţă. Consecinţele disfuncţionale din perspectiva factorilor ………………………….….…………….50 Capitolul V. PROTECŢIA MARTORILOR – PERSPECTIVE JURIDICE ŞI PSIHOSOCIALE …………………………………………………….61 1. Martorul între vulnerabilitate şi protecţie. Cazuistica exemplificativă comentată ……………………………………………………………………61 2. Protecţia martorului – exigenţa complexă a justiţiei contemporane ………….63 3. Colaborarea internaţională în materia protecţiei martorilor …………………..65 Capitolul VI. CERCETAREA APLICATIVĂ ………………………………….……68 CONCLUZII …………………………………………………………………………...80 BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………….…82

Capitolul I CONSIDERAŢII GENERALE INSTITUŢIA MARTORULUI ŞI A MĂRTURIEI 1. Mărturia din perspectiva principiului aflării adevărului Adevărul nu poate fi cunoscut. El este doar o parte din noi pe care într-o anumită situaţie, o considerăm adevărată. „Deci adevărul se află la bunul plac al omului, această trestie care se clatină în bătaia vântului”1. Adevărul se pierde în filozofie, uitând de realitatea care aduce mii de adevăruri, unele care se contrazic, altele converg, încât ceea ce a fost iniţial, nu mai este la fel. Din filozofie, trecând în justiţie, adevărul reprezintă una din bazele acestei instituţii. Când spunem justiţie, spunem adevăr, dreptate. Codul de procedură penală prevede în art.3, principiul aflării adevărului: „în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului”. Privit din perspectiva procesului penal, adevărul reprezintă o cale de a descoperi existenţa unei cauze, a unei fapte sau inexistenţa lor, forma vinovăţiei, mobilul, scopul, persoana care a realizat această faptă. A afla adevărul în cauza penală înseamnă a realiza o concordanţă deplină între situaţia de fapt, aşa cum s-a petrecut aceasta în materialitatea ei şi concluziile la care a ajuns organul judiciar cu privire la împrejurările respective2. Aflarea adevărului nu reprezintă doar un principiu care a fost introduc în lege, doar pentru a avea semnificaţia de legislaţie modernă, ridicată la standardele europene, ci a dus şi la instaurarea unui sistem de garanţii care guvernează legea procesuală penală. Una din aceste garanţii se referă la acordarea pentru părţi a dreptului ca, în tot cursul procesului penal să dovedească împrejurările care duc la aflarea adevărului;

1

M. Heidegger, Repere pe drumul gândirii, Editura Politică, Bucureşti, 1988, p. 144. Nicolae Volonciu , Tratat de procedură penală - partea generală, vol. I, 90, Editura Paideia, Bucureşti, 1996. 2

2

dispoziţia prevede că părţile pot propune probe, orice fel de probe (inclusiv probe cu martori ) şi cere administrarea lor în tot cursul procesului penal. 2. Consideraţii juridice privind forţa probantă a mărturiei În procesul mereu schimbător al dreptului, în căutarea celor mai bune forme de aplicare şi desfăşurare a legilor, în permanenta schimbare a conduitei umane şi a evoluţiei omului, mărturia a dobândit în aceste perioade, statute diferite, începând de la importanţa şi necesitatea care i se acordă în perioada de început a dreptului ca apoi să devină „regina probelor”, urmând apoi scara normală a evoluţiei, adică decăderea. De-a lungul timpului, proba cu martori, implicit mărturia, a fost apreciată în diferite moduri şi în acelaşi timp i-a fost contestată valoarea probantă. Acest lucru nu trebuie să provoace confuzie deoarece caracterul contradictoriu al mărturiei rezidă din natura ei. Mărturia – „proba probelor” – sub forma verbală sau scrisă, când se numea „instrument” sau „chirographa”, s-a impus treptat în ţările din apusul Europei, devenind baza anchetei poliţiste sau a instrucţiei judiciare. Din acest moment, aproape în toate afacerile criminale, anchetarea inculpaţilor şi a martorilor – proba testimonială, începea prin întocmirea „procesului-verbal de interogatoriu”,

continuând

cu

adunarea

tuturor

depoziţiilor

înregistrate.

Deşi

recunoaşterea (mărturisirea) – spontană sau provocarea prin abilitatea anchetatorilor nu putea fi considerată utilă, dacă nu era confirmată prin mărturisirile obţinute ulterior. În această perioadă, numărul martorilor era convingător, mergându-se pe principiul „testis unus, testis multus” adică un singur martor nu era considerat ca fiind o dovadă suficientă. Astăzi, deşi proba nu mai are aceeaşi valoare, totuşi, un singur martor rămâne o dovadă infailibilă3. Relativitatea mărturiei, carenţa totală sau parţială, precum şi erorile care au luat naştere au reprezentat imperfecţiuni ale acestei probe şi, în acelaşi timp, o problemă pentru specialişti. 3

La un proces se prezintă şase martori, între aceştia cinci martori de bună-credinţă pot depune declaraţii identice, dar care nu reflectă realitatea. Al şaselea poate face o declaraţie diferită, dar ea să fie într-adevăr conformă cu realitatea. Conform normelor de drept din această perioadă, erau luate în considerare declaraţiile celor cinci martori, fără a se recurge la verificarea realităţii

3

Erorile care apar, intenţionate sau nu, ale martorilor de rea-credinţă, erorile inconştiente care se ivesc în stadiul aducerii aminte, atunci când se sugerează martorului să încerce să reconstituie mintal scena la care a asistat, au dovedit că problema mărturiei este delicată. S-au efectuat o serie de experienţe pe diferiţi subiecţi, cărora li s-a cerut să relateze cu ce era îmbrăcată o persoană care a trecut prin camera în care se aflau. Rezultatele sunt diferite şi de cele mai multe ori, necorespunzătoare4, neconcludente, dovedind imperfecţiunea probei, relativitatea ei şi imposibilitatea de a fi perfectă şi infailibilă. Aşadar, trebuie să avem în vedere un singur lucru – această probă are ca punct central omul, cuvintele sale, ceea ce a văzut. Este ştiut că fiecare om percepe mediul corespunzător în mod diferit, în funcţie de posibilităţile sale fizice şi psihice, evident că nu toţi vor putea relata o anumită situaţie în acelaşi fel. Iată cum această probă nu va putea fi infailibilă, atâta timp cât se centrează pe capacitatea omului de percepţie, memorare şi recunoaştere. Psihologi, medici, jurişti (A. Binet, W. Stern, E. Altavilla, Al. Roşca, T. Bogdan) realizând experienţe, adunând date şi informaţii, dând naştere la o importantă ramură a psihologiei judiciare – psihologia mărturiei – au pus în vedere atât utilitatea probei cu martori în vederea verificării, a evaluării mărturiei în procesul penal, dar şi relativitatea depoziţiilor martorilor. Cercetările efectuate de A. Binet, cel care a fundamentat, de fapt, psihologia judiciară, l-au condus la elaborarea a două teorii, în aparenţă paradoxale: În prima teorie, A. Binet evidenţiază că: „o mărturie poate fi precisă şi totodată completamente falsă”, iar în cea de a doua: „exactitatea unei amintiri nu este proporţională cu forţa de revenire”. Binet considera fenomenul memorat ca fiind fundamental în cercetarea problemelor mărturiei5. În Germania, la puţin timp după publicarea cercetărilor lui Binet, psihologul W. Stern şi colaboratorii lui întreprind alte investigaţii asupra mărturiei. 4

5

P. Ştefănescu, În slujba vieţii şi adevărului, Ed. Medicală, 1981, p.64-65. T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Ed. Ştiinţifică, p. 147-148.

4

După o serie de încercări experimentale, Stern a concluzionat: 

exactitatea amintirilor nu este o regulă, ci o excepţie;



uitarea la bărbaţi este mai accentuată decât la femei;



amintirile femeilor de cele mai multe ori sunt inexacte. Ca orice experiment şi acesta a fost supus criticii afirmându-se că experimentele sale sunt foarte departe de o simulare a realităţii. Mărturia este un proces complex, dinamic şi nu se poate „simula” prin imagini statice, expuse în condiţiile unei vizibilităţi optime. Dar totodată, aceste experienţe atrag atenţia asupra limitelor mărturiei,

diferenţelor individuale, datorate sexului. În 1906, profesorul Ed. Claparede iniţiază o serie de cercetări asupra problemei mărturiei, ocupându-se în special de problema memoriei involuntare şi cea a recunoaşterii. Concluzionând, acesta reţine că: 

în mărturie nu este important numai să reţii, ci să-ţi dai seama exact de ceea ce ai reţinut;



valoarea mărturiei nu este în raport cu numărul martorilor, căci adesea o infimă minoritate poate avea dreptate faţă de majoritatea imensă. Martorilor li s-au dat diferite denumiri printre care cea mai semnificativă este cea amintită de J. Bentham, martorii sunt „ochii şi urechile justiţiei”, iar în ceea ce priveşte mărturia, s-a ajuns la concluzii destul de diferite, şi anume: „O mărturie poate fi precisă şi totodată completamente falsă”, „o mărturie pe deplin fidelă constituie excepţia, nu regula6. Toate aceste aprecieri au dus la concluzia Profesorului Aurel Ciopraga că

declaraţiile martorilor au un caracter relativ, iar proba testimonială este aparent fragilă, uneori înşelătoare şi cu valoare destul de aleatorie7.

6 Tudorel Butoi, Ioana Teodora Butoi, Psihologie judiciară, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003, p.77 7 Aurel Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Ed. Junimea, Iaşi, 1979

5

Mărturia este relativă la fel ca şi adevărul. S-a spus că „esenţa adevărului este libertatea”, dar „a considera libertatea ca esenţă a adevărului nu înseamnă a lăsa adevărul la bunul plac al omului”8. Mărturia este lăsată la libera apreciere a organelor judiciare, ce constituie în sistemul probelor posibilitatea organelor judiciare de a-şi întemeia intima convingere pe una dintre dispoziţiile martorilor, pe când celelalte probe nu fac ele însele dovada, spre exemplu art.60 şi art.75 privind declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului şi respectiv ale celorlalte părţi din proces, dacă nu sunt coroborate cu alte probe. Ştiind care sunt limitele mărturiei, cunoscând procedeele de ascultare ale martorilor şi tacticile criminalistice adecvate, procurorul şi judecătorul pot să rezolve două dintre problemele esenţiale, strâns legate de aprecierea declaraţiilor martorilor, de evaluare a forţei lor probante:

8 9



stabilirea sincerităţii martorului, a bunei sale credinţe;



măsura în care depoziţiile corespund realităţii obiective9.

M. Heidegger, Repere pe drumul gândirii, Ed. Politică, Bucureşti, 1988, p.144 Emilian Stancu, Criminalistica, vol.II, Ed. Actami, 1995, p.55

6

Capitolul II MĂRTUTRIA JUDICIARĂ. ELEMENT TESTIMONIAL. ELEMENT JUDICIAR 1. Recepţia senzorială a evenimentului judiciar S-a apreciat că forţa probantă a mărturiei, veridicitatea declaraţiilor unui martor nu pot fi apreciate la reala lor valoare dacă cei care realizează şi conduc cercetările nu cunosc mecanismele psihologice care stau la baza mărturiei. Din perspectiva psihologiei judiciare, mărturia este rezultatul unui proces de observare şi memorare involuntară a unui fapt juridic urmat de reproducerea acestuia într-o formă orală sau scrisă, în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţelor de judecată10. Mărturia este un proces de cunoaştere a realităţii obiective structurat pe patru faze, şi anume: 

recepţia (percepţia) informaţiilor;



prelucrarea lor logică;



memorarea;



reproducerea/ recunoaşterea / reactivarea.

Mărturia – proces sau act de cunoaştere a realităţii – depinde de capacitatea flecarei persoane de a recepta faptele, de a le prelucra în funcţie de subiectivismul şi selectivitatea sa psihică, de a le memora, de capacitatea sa de a reţine şi memora doar acele elemente necesare şi importante, deci esenţialul şi, nu în ultimul rând, aptitudinea sa de a le reda. Martorul vine în contact cu obiectele şi fenomenele lumii exterioare prin intermediul simţurilor sale, iar acestea acţionând asupra organelor de simţ dau naştere la procese psihice cunoscute sub numele de senzaţii şi percepţii. Căci înainte de a deveni un fapt memorat şi apoi redat, evenimentul este senzaţia, percepţia a ceea ce a existat, a simţit sau a auzit o anumită persoană. 10

Emilian Stancu - Criminalistica, op.cit., p. 56.

7

Recepţia senzorială a unor evenimente este prima etapă a formării mărturiei, fiind un proces psihic de cunoaştere11. Noţiunea de percepţie este utilizată într-un sens mai larg, cuprinzând atât senzaţia cât şi percepţia propriu-zisă şi cu acest „lato senso” este utilizată şi-n psihologia mărturiei, desemnându-se, de fapt, primul moment al formării depoziţiilor martorilor. Nu orice stimul va da naştere unor senzaţii, această capacitate fiind legată de pragurile senzaţiilor în care există o limită minimă şi una maximă a senzaţiilor, dar această delimitare va fi afectată de sensibilitatea fiecărei persoane. Senzaţia este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însuşirilor izolate, ale obiectelor sau ale persoanelor, prin intermediul unuia dintre organele noastre de simţ. Percepţia este consecinţa unei reflectări mai complexe care conduce la conştientizare, la identificarea obiectelor şi fenomenelor. Apariţia senzaţiilor şi apoi a percepţiei este în funcţie de intensitatea stimulilor care acţionează asupra analizatorilor. Prin analizator se înţelege sistemul organismului uman alcătuit din organele de simţ, căile nervoare de transmitere şi centrii corespunzători de pe scoarţa cerebrală. Aprecierea mărturiei se va face în funcţie de existenţa acestor senzaţii care pot fi: cutanate (tactile, termine, algice), olfactive şi gustative. Senzaţiile tactile joacă un rol important, rezultat al stimulării receptorilor cutanaţi, fiind determinate de deformarea, de distorsionarea pielii ca efect al presiunii. La aprecierea mărturiei întemeiată pe senzaţiile tactile, interesează determinarea cât mai exactă a suprafeţei corpului care a venit în contact cu diferite obiecte, ştiindu-se că cele mai sensibile zone unde acuitatea tactilă este intensă sunt: vârful degetelor, suprafaţa limbii, buzele, cea mai scăzută acuitate fiind în cazul pielii de pe spate. Persoanele lipsite de vedere sunt capabile să recunoască, să descrie însuşiri dintre cele mai variate ale obiectelor datorită dezvoltării altor simţuri în locul celui pierdut. Persoanele normale, dar care desfăşoară o anumită activitate pot avea anumite simţuri mai dezvoltate decât altele datorită dezvoltării altor simţuri în locul celui pierdut, datorită mediului în care lucrează: morari, şlefuitori etc. 11

Al. Roşca - Psihologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 237.

8

Totodată, percepţia tactilă poate fi falsă datorându-se limitelor obiective ale acestui receptor, dar şi unor cauze de ordin subiectiv – iluzia. Iluzia reprezintă o percepţie eronată a unui obiect sau fenomen ce determină o imagine deformată, denaturată, dar nu integral falsă a realităţii, care se datorează suprapunerii peste un sistem consolidat de legături noi care au elemente comune cu primul12. Un alt rol îl joacă senzaţiile termice care însumează atât senzaţii de cald, cât şi de rece. Această categorie de senzaţii poate interveni în formarea mărturiei în cazul infracţiunilor săvârşite şi însoţite de stimuli adecvaţi – stimuli termici. Martorul este chemat să facă aprecieri privind temperatura obiectelor cu care a venit în contact, iar când stimularea termică se produce la distanţă, atunci poate face aprecieri privind aerul ambiant, intensitatea sursei de căldură sau de frig. A treia categorie de senzaţii, senzaţii primitive, sunt cele algice sau de durere, fiind consecinţa vătămării ţesuturilor organismului, a receptorilor algici. În cazul în care senzaţiile algice sunt rezultatul unor loviri, vătămări aplicate cu intenţie, cel care le-a suferit încetează a mai avea capacitatea de martor şi se poate considera victimă a infracţiunii, fiind ascultată ca parte vătămată. Dacă persoana nu doreşte o altă calitate, ar putea fi ascultată ca martor, dacă potrivit legii procesuale penale româneşti nu se constituie ca parte civilă sau parte vătămată. Mărturia obţinută în urma senzaţiilor produse de diferite obiecte şi fenomene asupra simţurilor umane va fi supusă unor cercetări riguroase de către organul judiciar, deoarece modul de a simţi, pipăi, a rezista la diferenţe de temperatură, precum şi la durere, diferă de la organism la organism. Senzaţiile osmice constituie rezultatul stimulării receptorilor olfactivi situaţi în partea superioară a cavităţii nazale de către substanţe aflate în stare gazoasă sau sub formă de vapori. Aceşti stimuli care pot da naştere la senzaţiile olfactive pot fi utili în descoperirea infracţiunilor de incendiu, unde analizorul osmic ar putea deosebi mirosul caracteristic al incendiului propriu-zis şi al substanţei inflamabile folosite, mirosul particular al unor

12

Al. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Ed. Junimea, Iaşi, 1979, p. 21

9

substanţe toxice, stupefiante sau alte mirosuri care însoţesc explozia, natura mirosurilor unor medii profesionale (în industria chimică şi farmaceutică). Informaţiile dobândite prin senzaţiile osmice sunt informe, impalpabile, inconstante, iar mărturia întemeiată exclusiv pe senzaţiile olfactive nu poate oferi decât date despre natura obiectului, dar nu oferă posibilitatea localizării în spaţiu a stimulilor şi nici identificarea persoanelor şi obiectelor. Omul poate percepe aproximativ 10.000 mirosuri, dar limbajul este foarte redus, exprimarea acestora se rezumă la termeni care însumează mirosuri fundamentale sau la aprecierea de miros plăcut sau neplăcut. La aprecierea unei mărturii bazată pe senzaţii olfactive se va lua în considerare fenomenul de adaptare olfactivă. Dacă la primul contact cu un anumit miros acesta poate produce o anumită reacţie, după un timp senzaţia nu mai este simţită cu aceeaşi acuitate, datorită acomodării. Organul judiciar va putea verifica, întrebând martorul despre durata de timp petrecută în mediul odorant respectiv, ştiindu-se faptul că pentru revenirea şi restabilirea senzaţiei olfactive este necesar un repaus de 1-3 minute. Senzaţiile gustative constituie o altă sursă a mărturiei, fiind produse de însuşiri chimice ale substanţelor dizolvate în salivă sau soluţii apoase care stimulează receptorii gustativi pe papilele linguale. Capacitatea omului de a percepe asemenea senzaţii se reduce la un număr de patru, şi anume: dulce, amar, acru, sărat. Utilitatea acestor senzaţii se găseşte în posibilitatea identificării cazurilor de otrăvire sau de intoxicaţie alimentară intenţionată sau din culpă. În aceste două situaţii trebuie să deosebim dacă este vorba de otrăvire ce constituie activitatea prin care se înfăptuieşte latura obiectivă a infracţiunii sau reprezintă mijlocul prin care se realizează sinuciderea sau doar încercarea de sinucidere, şi de asemenea dacă a survenit sau nu moartea. În cazul în care a survenit moartea, ca rez...