Protectia Drepturilor Omului semstrul II, anul II PDF

Preview

Summary

dr. BIANCA SELEJAN – GUŢANPROTECŢIA DREPTURILOR OMULUISuport de curs pentru uzul studenţilor la învăţământul la distanţăCursul nr. 1 – Introducere în dreptul internaţional al drepturilor omuluiIdeea protecţiei unor drepturi fundamentale ale persoanei nu aparţine doar timpurilor noastre. Ideologii re...

Description

dr. BIANCA SELEJAN – GUŢAN

PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI Suport de curs pentru uzul studenţilor la învăţământul la distanţă

Protecţia europeană a drepturilor omului

Cursul nr. 1 – Introducere în dreptul internaţional al drepturilor omului Ideea protecţiei unor drepturi fundamentale ale persoanei nu aparţine doar timpurilor noastre. Ideologii revoluţiilor burgheze au folosit ca port-drapel ideea drepturilor naturale, inerente persoanei. Stau mărturie declaraţiile de drepturi de la sfârşitul sec. al XVIII-lea: Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, declaraţiile de drepturi din America de Nord, Bill of Rights al Constituţiei americane, din 1791. Cu toate acestea, problema protecţiei acestor drepturi nu putea depăşi, în acel stadiu al dezvoltării dreptului şi relaţiilor internaţionale, cadrul intern al fiecărui stat. Abia în sec. al XIX-lea au apărut firave încercări de internaţionalizare a unor categorii de drepturi, dar aceasta numai în considerarea unor interese geopolitice ale marilor puteri vis-a-vis de drepturile propriilor cetăţeni aflaţi în străinătate. În epocă, statutul străinilor era guvernat de un corp de reguli cutumiare, cunoscute sub numele de „standard minim”, aplicabil persoanelor şi averilor străinilor. Aceste reguli aveau însă un conţinut destul de imprecis. Un alt domeniu în care protecţia drepturilor s-a impus la nivel internaţional a fost dreptul umanitar, care are ca scop protecţia victimelor conflictelor armate. Sfârşitul primului război mondial a însemnat începutul unei noi etape în dezvoltarea dreptului internaţional, în special în domeniul a ceea ce încă nu se numea „protecţia drepturilor omului”. Una din direcţiile majore ale acestei dezvoltări a fost protecţia minorităţilor. §2. Perioada postbelică Una dintre cele mai importante direcţii de dezvoltare a dreptului internaţional după cel de-al doilea război mondial a fost preocuparea pentru protecţia drepturilor omului. Protecţia drepturilor omului prin intermediul acţiunilor internaţionale a fost o idee revoluţionară, care nu-şi găsea locul în dreptul internaţional tradiţional. În a doua jumătate a sec. al XX-lea, a luat naştere ceea ce se numeşte “dreptul internaţional al drepturilor omului”, care depăşeşte contradicţia dreptului internaţional clasic, potrivit căreia protecţia individului se poate realiza doar prin intermediul unui drept interstatal, creat de către şi pentru state. Întrebări şi cerinţe pentru autoevaluare 1. Ce înseamnă „internaţionalizarea drepturilor omului”? 2. Care este concepţia dreptului internaţional clasic asupra drepturilor individului? 3. Ce este „dreptul internaţional al drepturilor omului”? Bibliografie Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Sistemul jurisdicţional european de protecţie a drepturilor omului. Curs universitar. Sibiu: Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2003 Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Protecţia europeană a drepturilor omului. Bucureşti: Editura All Beck, 2004 Corneliu-Liviu POPESCU.- Protecţia internaţională a drepturilor omului. Surse, instituţii, proceduri. Bucureşti, Editura All Beck, 2001

2

Protecţia europeană a drepturilor omului

Cursul nr. 2 – Protecţia drepturilor omului în cadrul ONU §1. Charta ONU - a fost adoptată în 1945, în urma Conferinţei de la San Francisco şi proclamă, în preambulul său, “credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitate şi în valoarea persoanei umane, în egalitatea de drept a bărbaţilor cu femeile, ca şi a naţiunilor, mari şi mici”. - articolul 1 §3 al Chartei conferă ONU scopul fundamental “de a realiza cooperarea internaţională, dezvoltând şi încurajând respectul drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără distincţie de rasă, sex, limbă sau religie.” - art. 10 şi 13 care precizează competenţa Adunării Generale a ONU, cuprinde şi atribuţia de a dispune efectuarea de studii şi de a face recomandări în scopul de a „facilita pentru toţi, fără distincţie de rasă, sex, limbă sau religie, beneficiul drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale”; - în articolul 55(c), protecţia drepturilor apare ca necesară în vederea cooperării economice şi sociale internaţionale; - potrivit art. 62 §2, Consiliul Economic şi Social poate face recomandări în vederea asigurării respectului efectiv al drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale pentru toţi; - art. 68 prevede instituirea, de către Consiliul Economic şi Social, a unei comisii pentru progresul drepturilor omului. Charta ONU are marele merit de a fi introdus drepturile omului în ordinea internaţională. §2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a ONU şi este primul document cuprinzător în sfera drepturilor omului, adoptat de o organizaţie internaţională. Declaraţia Universală cuprinde două mari categorii de drepturi: drepturile civile şi politice şi drepturile economice, sociale şi culturale. Declaraţia recunoaşte că drepturile pe care le proclamă nu sunt absolute. Ea dă posibilitatea statelor să adopte legi care să limiteze exerciţiul acestor drepturi, cu condiţia ca unicul scop al acestei limitări să fie “asigurarea recunoaşterii corespunzătoare şi respectării drepturilor celorlalţi şi a compatibilităţii cu cerinţele îndreptăţite privind moralitatea, ordinea publică şi bunăstarea generală într-o societate democratică” (articolul 29 §2). Declaraţia Universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de AG a ONU ca rezoluţie, deci nu are putere obligatorie. §3. Pactele internaţionale privind drepturile omului Cele două Pacte internaţionale au fost adoptate de AG a ONU şi deschise spre semnare în decembrie 1966. Abia după un deceniu a fost posibilă intrarea lor în vigoare, prin ratificarea de către 35 de state. Având statutul de tratat internaţional, cele două Pacte creează obligaţii juridice pentru statele părţi. Astfel, chestiunile legate de respectarea şi recunoaşterea drepturilor garantate de Pacte devin probleme de interes internaţional şi nu mai ţin exclusiv de jurisdicţia internă a statelor. Cele două pacte cuprind o primă parte comună, compusă dintr-un singur articol, care afirmă principiul auto-determinării popoarelor: dreptul acestora de a-şi stabili statutul politic, de a-şi asigura liber dezvoltarea economică, socială şi culturală şi de a dispune liber de bogăţiile şi de resursele lor naturale. 3

Protecţia europeană a drepturilor omului 3.1. Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice (PIDCP) Pactul conţine o clauză de derogare (art. 4), care permite statelor părţi ca “în timp de pericol public ameninţând existenţa naţiunii” să suspende toate drepturile cu excepţia a 7 dintre cele mai importante: - dreptul la viaţă; - dreptul de a nu fi supus torturii sau altor pedepse sau tratatmente crude, inumane sau degradante; - dreptul de a nu fi ţinut în sclavie şi servitute; - dreptul de a nu fi închis pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale; - principiul neretroactivităţii incriminărilor (sau al aplicării legii penale mai favorabile); - dreptul fiecărui om la recunoaşterea personalităţii sale juridice; - libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei. Pactul permite de asemenea statelor să restrângă exercitarea drepturilor. Obligaţiile asumate de către statele părţi prin ratificarea PIDCP sunt enunţate în articolul 2 §1: “Fiecare stat parte la prezentul Pact se angajează să respecte şi să garanteze tuturor persoanelor aflate pe teritoriul său şi supuse jurisdicţiei sale, drepturile recunoscute în prezentul Pact, fără nici o deosebire, cum ar fi de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine naţională sau socială, avere, naştere sau alt statut.” Paragraful 2 al articolului 2 cere statelor părţi “să adopte acele măsuri legislative sau de alt ordin care sunt necesare pentru a realiza exercitarea drepturilor” garantate prin Pact. Pentru a asigura respectarea obligaţiilor asumate prin Pact, acesta instituie un mecanism de aplicare, prin intermediul Comitetului Drepturilor Omului, organ înfiinţat prin tratat şi format din 18 experţi independenţi aleşi pentru o perioadă de 4 ani. Activitatea Comitetului se desfăşoară pe două planuri: procedura de raportare şi procedura de examinare a plângerilor inter-statale şi individuale. 3.2. Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale (PIDESC) Acest pact recunoaşte următoarele drepturi: dreptul la muncă; dreptul de a se bucura de condiţii de muncă juste şi prielnice; dreptul de a înfiinţa şi de a face parte din sindicate; dreptul la securitate socială; dreptul la protecţia familiei; dreptul la un standard de viaţă satisfăcător; dreptul de a se bucura de cel mai înalt standard posibil de sănătate fizică şi psihică; dreptul la educaţie; dreptul de a participa la viaţa culturală. Pactul descrie şi defineşte în mod detaliat fiecare din aceste drepturi, indicând şi măsurile ce ar trebui luate pentru a obţine înfăptuirea acestor drepturi. Prin ratificarea acestui Pact, un stat parte nu îşi asumă obligaţia de a-l pune imediat în practică, aşa cum este cazul PIDCP. PIDESC nu cuprinde prevederi referitoare la un sistem de plângeri interstatale sau individuale. El cere doar statelor părţi să prezinte rapoarte asupra măsurilor pe care le-au adoptat şi asupra progresului înregistrat în respectarea drepturilor recunoscute prin Pact. Pactul nu înfiinţa nici un Comitet special pentru examinarea rapoartelor, ci stipulează doar că aceste rapoarte sunt înaintate Consiliului Economic şi Social al ONU (ECOSOC). Începând cu 1976, ECOSOC a adoptat o serie de rezoluţii care au culminat cu înfiinţarea Comitetului pentru drepturile economice, sociale şi culturale, compus din 18 experţi aleşi cu titlu personal, şi nu în reprezentarea statului de unde provin. Din punct de vedere tehnic, Comitetul nu este un organ convenţional, ci un organ al ONU, mandatul său fiind acela de a asista ECOSOC în examinarea rapoartelor statale.

4

Protecţia europeană a drepturilor omului Întrebări şi cerinţe pentru autoevaluare 1. Comparaţi PIDCP cu PIDESC în privinţa obligaţiilor asumate de state. 2. Comentaţi natura juridică a DUDO. 3. Comentaţi meritul Chartei ONU pentru materia drepturilor omului. Bibliografie Thomas BUERGENTHAL, Renate WEBER. – Dreptul internaţional al drepturilor omului. Bucureşti: Editura ALL, 1996 Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Sistemul jurisdicţional european de protecţie a drepturilor omului. Curs universitar. Sibiu: Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2003 Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Protecţia europeană a drepturilor omului. Bucureşti: Editura All Beck, 2004

5

Protecţia europeană a drepturilor omului Cursul nr. 3 - Scurt istoric al sistemului european de protecţie a drepturilor omului. Consiliul Europei Statutul Consiliului Europei a fost semnat la Londra la 5 mai 1949 şi intrat în vigoare la 3 august 1949. El prevede, în art. 1, că menţinerea şi realizarea drepturilor omului erau unul dintre mijloacele pentru a îndeplini scopul Consiliului, şi anume o mai mare unitate între membrii săi pentru protecţia şi realizarea idealurilor şi principiilor care formează patrimoniul lor spiritual comun şi pentru facilitarea progresului economic şi social. Art. 3 al Statutului a întărit această obligaţie, făcând din respectul pentru drepturile omului o condiţie de aderare. Consiliul Europei este astăzi principala organizaţie internaţională interguvernamentală la nivel european care are ca atribuţie principală consacrarea şi apărarea drepturilor omului. §2.Organele Consiliului Europei 2.1. Comitetul Miniştrilor este organul decizional al Consiliului Europei, compus din miniştrii de externe ai statelor membre sau din reprezentanţii lor diplomatici permanenţi la Strasbourg. Dezbaterile din cadrul Comitetului Miniştrilor acoperă toate problemele de interes comun, cu excepţia apărării: probleme politice ale integrării europene, dezvoltarea cooperării, apărarea instituţiilor democratice şi protecţia drepturilor omului. 2.2. Adunarea Parlamentară este prima adunare europeană din istoria continentului şi totodată are cea mai extinsă reprezentare: 45 de state sunt reprezentate în cadrul ei. Dezbaterile şi deliberările Adunării Parlamentare reprezintă direcţii pentru activitatea Comitetului Miniştrilor şi exercită o influenţă considerabilă asupra guvernelor statelor membre. 2.3. Secretarul General are responsabilitatea direcţiilor strategice ale programului de lucru al Consiliului Europei şi asupra bugetului organizaţiei şi supraveghează organizarea şi funcţionarea curentă a Consiliului. Secretarul general al Consiliului Europei elaborează, pe baza priorităţilor anuale, Programul de Lucru Interguvernamental, aprobat de Comitetul Miniştrilor şi răspunde de implementarea acestui program. 2.4. Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa (CALRE) este un organ creat de Summit-ul de la Viena din anul 1993, care are menirea de a reprezenta atât colectivităţile locale, cât şi colectivităţile regionale din Europa care aplică prevederile Chartei Autonomiei Locale adoptată de Comitetul Miniştrilor în 1985. §3. Elaborarea şi semnarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului În august 1949, Comitetul pentru probleme juridice şi administrative al Adunării Consultative a Consiliului Europei s-a întrunit pentru a studia o propunere de creare a unei “organizaţii în cadrul Consiliului Europei pentru a asigura garantarea colectivă a drepturilor omului”. Comitetul a propus ca o listă de 10 drepturi din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului să facă obiectul unei garanţii colective, ca statele membre să se oblige a respecta principiile fundamentale ale democraţiei, precum şi înfiinţarea unei Comisii Europene a Drepturilor Omului şi a unei Curţi Europene de Justiţie. Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a numit 2 comitete guvernamentale separate care sau întâlnit în prima jumătate a lui 1950. După mai multe consultări cu Adunarea în vara acelui an, Convenţia a fost semnată la Roma în luna noiembrie. Convenţia a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953, după depunerea a trei ratificări. Ea a fost urmată de 14 protocoale adiţionale1. 1

Protocolul nr. 14, semnat la 12 mai 2004, va aduce o nouă reformă mecanismului de control al Convenţiei. 6

Protecţia europeană a drepturilor omului Întrebări şi cerinţe pentru autoevaluare 1. Descrieţi procesul de naştere a Consiliului Europei. 2. Distingeţi, folosind şi cunoştinţele de drept comunitar, organele Consiliului Europei de cele ale Uniunii Europene. Bibliografie Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Sistemul jurisdicţional european de protecţie a drepturilor omului. Curs universitar. Sibiu: Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2003 Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Protecţia europeană a drepturilor omului. Bucureşti: Editura All Beck, 2004 Daiana-Maura VESMAŞ.- Drept comunitar european. Sibiu: Editura Burg, 2003

7

Protecţia europeană a drepturilor omului

Catalogul drepturilor garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de protocoalele sale În forma iniţială, CEDO garanta următoarele drepturi:  dreptul la viaţă  dreptul de a nu fi supus torturii sau altor tratamente sau pedepse inumane sau degradante  dreptul de a nu fi ţinut în sclavie; interzicerea muncii forţate  dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei  dreptul la un proces echitabil  dreptul de a nu fi supus unor legi şi pedepse ex post facto  dreptul la viaţă privată şi de familie  libertatea de gândire, conştiinţă şi religie  libertatea de expresie  libertatea de asociere şi de întrunire paşnică  dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie Convenţia mai conţine o clauză de nediscriminare (art. 14) şi obligaţia de a se acorda un remediu eficace prin instanţele naţionale oricărei persoane ale cărei drepturi au fost violate (art. 13). Catalogul drepturilor garantate a fost lărgit prin Protocoalele adiţionale ulterioare:  Protocolul 1: - dreptul la proprietate - dreptul la educaţie - angajamentul statelor de a organiza alegeri libere şi secrete la intervale de timp rezonabile  Protocolul 4: - interzicerea privării de libertate pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale - dreptul la liberă circulaţie - interzicerea expulzării propriilor cetăţeni şi a expulzării colective a străinilor  Protocolul 6: abolirea pedeapsa cu moartea pe timp de pace  Protocolul 7: - garanţii acordate străinilor înainte de a fi expulzaţi din ţara unde îşi au reşedinţa; - dreptul la recurs în procesele penale; - dreptul la reparaţii în caz de eroare judiciară, - dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă; - egalitatea în drepturi şi obligaţii între soţi.  Protocolul 12 a introdus principiul general al non-discriminării.  Protocolul 13 a introdus abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe.

8

Protecţia europeană a drepturilor omului

Cursul nr. 4 - Principiile sistemului Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Principiile directoare ale sistemului european de protecţie a drepturilor omului se divid în două categorii: principii rezultate din economia Convenţiei, sau principii convenţionale şi principii rezultate din jurisprudenţa Curţii, sau principii jurisprudenţiale. §1. Principiile convenţionale 1.1. Principiul solidarităţii Caracterul obiectiv al sistemului CEDO transcende interesele statelor şi stă la baza solidarităţii în garantarea drepturilor omului de către acestea, atât în privinţa beneficiului sau existenţei drepturilor, cât şi a exerciţiului acestora.2 - non-reciprocitatea este specifică documentelor ce ocrotesc drepturile omului. Conform Convenţiei de la Viena din 23 mai 1969 asupra dreptului tratatelor, violarea, chiar substanţială, de către un stat parte a unei convenţii privind drepturile omului, nu dă dreptul celorlalte state părţi să pună capăt tratatului sau să-i suspende aplicarea. Regimul juridic al CEDO, ca şi cel al convenţiilor similare, se distinge, astfel, de cel al dreptului general al tratatelor. - aplicabilitatea directă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Aplicabilitatea directă în dreptul intern al statelor, presupune ca norma internaţională nu necesită, pentru a fi aplicată, să fie introdusă în ordinea internă printr-o dispoziţie specială. De asemenea, aplicabilitatea directă presupune ca norma în cauză să fie suficient de precisă, atât în ceea ce priveşte forma, cât şi obiectul său, pentru a fi aplicată în ordinea internă fără măsuri suplimentare de executare. 1.2. Principiul suveranităţii A. Protecţia suveranităţii statelor prin nuanţarea obligaţiilor acestora Nuanţarea obligaţiilor statelor se poate realiza prin intermediul rezervelor şi dispoziţiilor facultative, care conferă Convenţiei un câmp de aplicare cu o “geometrie variabilă”: nu toate statele părţi sunt angajate în acelaşi fel. B. Protecţia suveranităţii prin asigurarea respectării intereselor statelor Convenţia Europeană recunoaşte “un spaţiu de libertate” statelor, prevăzând că anumite drepturi pot suferi limitări (restrângeri sau derogări). Aceste drepturi mai sunt numite drepturi condiţionale. Astfel, Convenţia stabileşte, prin art. 15 § 2, o ierarhie formală a drepturilor, distingând între drepturile intangibile şi drepturile condiţionale. Drepturile intangibile sunt cele cărora statele părţi nu le pot aduce atingere: de ele beneficiază orice persoană, oriunde şi în orice circumstanţe. Aceste drepturi sunt în număr de cinci: dreptul la viaţă (art. 2), dreptul de a nu fi supus torturii şi altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante (art. 3), dreptul de a nu fi supus sclaviei (art. 4), dreptul la neretroactivitatea legii penale (art.7), regula non bis in idem sau dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă (art. 4 al Protocolului nr. 7). Aceste drepturi individuale, relative la integritatea fizică şi psihică a persoanei şi la libertatea acesteia, formează aşa-numitul standard minim al dreptului european al drepturilor omului.

2

A se vedea F. SUDRE.- La Convention Européenne des Droits de l'Homme. 4e édition. Paris: PUF, 1997, p. 10 9

Protecţia europeană a drepturilor omului Un aspect important al protecţiei suveranităţii statelor îl constituie clauza de derogare. Astfel, art. 15 §1 CEDO autorizează statul parte să suspende beneficiul şi exerciţiul dreptur...