Mass Media si puterea politica PDF

Preview

Summary

Pentru a putea clarifica dintre sistemul trebuie dintre componentele elementare ale politice punctele care universul politic se cu universul La temelia tuturor dezbaterilor referitoare la dintre politic comunicare de public. public discutarea problemelor de interes public, discutare altfel actorii e...

Description

Pentru a putea clarifica relațiile dintre sistemul mass-media și viața politică trebuie să înțelegem câteva dintre componentele elementare ale vieții politice și să identificăm punctele în care universul politic se întâlnește cu universul comunicării. La temelia tuturor dezbaterilor referitoare la relația dintre politic și comunicare stă noțiunea de spațiu public. Spațiul public desemnează discutarea problemelor de interes public, discutare altfel organizată încât actorii ei sunt obligați să folosească armele argumentației și să se plaseze în perspectiva intereselor generale. Spațiul public este locul participării politice, înțeleasă ca expresie a intereselor și deliberării, al deciziilor și controlului puterii. Spațiul public modern se constituie, în dimensiunea sa spațială, ca un loc de circulație, unde se întâlnesc oameni, interese, idei. Se produc: schimburi de informații sau păreri, acte de decizie, discursuri politice etc. Structura acestor definiții se bazează pe câteva realități și noțiuni fundamentale: a. Individul – filozofii iluminiști au subliniat prăpastia dintre statul medieval, în care puterea se exercita în numele unui mandat sacru (regele – unsul divinității), și un stat de tip nou, în care exercitarea puterii urma să fie rezultatul unui mandat social, al unui pact între membrii și instituțiile unei colectivități. Individul devine fundamentul societății și al statului, deoarece au cedat o parte din puterea și din drepturile lor naturale unor instituții și lideri cu misiuni și puteri bine definite. Pentru realizarea acestui pact social, individul trebuie eliberat de influența opresivă a autorităților externe (Biserică, regalitate) și a valorilor asumate prin preluarea tradiției și a convențiilor sociale. Acțiunile sale trebuie să izvorască dintr-o alegere personală, bazată pe evaluarea rațională a unei situații. În centrul unui univers din care Divinitatea a fost fonită, iluminiștii au așezat rațiunea și libertățile ce derivă din exercitarea ei. Ceea ce a făcut ca libertatea de expresie să devină un dat și un drept natural al fiecărui om; egali prin natură și prin exercițiul rațiunii, eliberați de tutela opresivă a instituțiilor și a credințelor care le limitau libertatea, oamenii au dreptul și obligația să participe la conducerea societății, la luarea deciziilor, la exercitarea puterii. b. Dezbaterea – egalitatea indivizilor elimină posibilitatea ca vreunul dintre ei să fie, în chip singular, deținătorul Adevărului. Prin exercitarea spiritului critic sunt analizate diferitele fațete ale unei probleme. Ansmablul indivizilor adunați pentru a lua o decizie va reproduce, în acțiunea lor, procesul interior de judecare și evaluare a unei chestiuni, din perspectiva unor interese și cu argumente cât mai diferite. Prin dezbaterea iluministă se pun bazele unei acțiuni de tip comunicațional, cu finalități politice, economice, culturale etc. Dezbaterea se întemeiază pe: - Autonomia fiecărei conștiințe individuale - Utilizarea unor tehnici raționale de argumentare pentru identificarea și promovarea aedvărului propriu - Forța educativă și pe efortul de difuzare a valorilor majore ale civilizației, fără de care dialogul ar deveni irațional, afectiv, demagogic - Distribuirea echitabilă a informațiilor pe diferite suporturi După Ladriere, în spațiul public se realizează formarea opiniei și a voinței publice, în mod liber, conform unor proceduri argumentative.

c. Locul public – spațiul public se situează, așa cum arată Habermas, între spațiul privat (universul familiei și activităților referitoare la interesele personale) și spațiul etatizat (universul exercitării puterii în plan legislativ, executiv, administrativ, juridic etc.). Primul loc public în care au fost dezbătute teme legate de intersul colectiv a fost agora din democrațiile Greciei antice. Reunea un număr limitat de cetățeni aleși după poziția socială, resurse economice, statut etnic, și excludea numeroși alții. Acest spațiu de discuție în public avea o finalitate în primul rând figurativă, fiind un loc al prezentării sinelui, unde fiecare încerca să exceleze, prin cuvintele alese rostite în public, pentru a obține glorie. Începând cu secolul al 17 lea, în Europa apar noi locuri publice de dezbatere: cafenelele literare, academiile, cluburile și ulterior, presa. Toate aceste locuri publice sunt expresia libertății individuale: ele funcționează ca asocieri voluntare ale unor indivizi care doresc să discute, să schimbe idei, să ajungă la un anumit consens. Conform definiției lui Habermas, sfera publică burgheză poate fi înțeleasă ca sfera persoanelor particulare reunite în public. Acestea revendică o asemenea sferă publică reglementată de către autorități, dar orientată în mod direct contra Puterii, pentru a putea să discute cu aceasta regulile schimburilor reciproce. După Habermas, spațiul public nu există decât ca suma unor atribute fundamentale: a. Poziționarea între zona privată și cea statală – cei care participă la dezbaterile din spațiul public trebuie să se poziționeze în afara intereselor dictate de căutarea profitului (specifică sferei private) sau de goana după putere (specifică sferei etatice) și să privească problemele din perspectiva cetățeanului, a celui pentru care interesul comun este mai presus de interesele mărunte, de grup. Cei care particită la o asemenea dezbatere formează un public (activ), în timp ce aceia care consumă pasiv anumite informații oferite de presă formează o audiență. b. Caracterul rațional, argumentativ al dezbaterilor – o dezbatere autentică nu poate fi condusă de sentimente c. Centrarea pe temele politice majore de interes public – discuțiile din spațiul public nu trebuie să cadă în plasa frivolității și a temelor de interes colateral. Habermas susține că modernitatea aduce o alterare radicală a funcționării spațiului public, prin acapararea de către presă a spațiului public. Astfel, interesul economic devine motorul principal al producerii de mesaje mass-media; accesul la un public din ce în ce mai vast duce la distorsionarea mesajelor, la adaptarea conținutului lor la așteptările și nivelul psihologic al acestor audiențe enorme, deci la dispariția dimensiunii raționale. Pe de altă parte, consumul de cultură în public alterează relația dialectică prin care se constituia spațiul dezbaterilor publice argumentative. Dispariția formelor private de asimilare atrage după sine dispariția discuțiilor publice referitoare la ceea ce a fost asimilat. La începuturile sale, acest nou spațiu public a fost unul burghez: la el au avut acces doar acei indivizi care beneficiau de o anumită prosperitate materială și de o cultură adecvată. Conștienți de aceste limite, gânditorii iluminiști au pus în centrul strategiei lor politice activitatea de educare: difuzarea cunoștințelor. Trebuia să conducă la o lărgire a publicului care lua parte la dezbaterea problemelor de interes comun. Pentru a putea dezbate anumite probleme de interes

general, acest public trebuia să beneficieze de acces liber la informații. Comunicarea interpersonală nu putea satisface nevoia de informare; locul ei trebuia luat de o altă formă de transmitere a informațiilor, mai complexă și mai rapidă – iar aceasta fost presa. Educația generalizată și presa liberă apar acum ca agenți și factori primordiali ai democratizării vieții politice. Exercițiul democratic este inevitabil asociat cu educația, cu informarea corectă, cu dezbaterea publică lărgită . și, deci, cu instituțiile și tehnologiile care pot asigura realizarea acestor condiții. Atunci când spațiul public nu mai este limitat la un spațiu fizic determinat, atunci când mass-media devine locul unde se formulează și dezbat problemele de interes public, constituirea sa implică etapele specifice circulației mesajelor mediatice în public: expunerea la un astfel de mesaj, discutarea lui în diferite grupuri, formarea unei opinii în cadrul acestor micro-publicuri și implicarea într-o dezbatere publică generalizată. Prin extinderea sa, spațiul public poate ajunge să exprime nu numai părerile și atitudinile unui grup limitat, ci și pozițiile unor grupuri diverse, eterogene și numeroase: el devine astfel un loc de întâlnire a unor valori, adeseori, opuse, deoarece varietatea grupurilor, intereselor și concepțiilor politice nu mai permite atingerea unei unități conceptuale durabile. Va apărea un nou tip de consens care nu mai vizează principii filosofice generale, ci probleme concrete de interes practic, precis definite, consens care se obține cu greu și nu durează decât perioade scurte de timp. La origini, opinia publică era cantonată în mediile politice active, unde scriitorii, filosofii, produceau diverse evaluări ale fenomenelor politice și pentru a le comunica în celelalte medii elevate ale societății. Opinia publică era o ideologie profesională, reprezentând concepția pe care o aveau asupra politicului grupuri sociale restrânse, a căror profesie era să emită păreri, cu socpul de a intra astfel în jocul politic, încercând să îl modifice. Ei își transfigurau opiniile lor de elite cultivate în opinii universale. Opinia publică luminată se deosebea de părerile ce caracterizau modul popular de evaluare a fenomenelor sociale și politice. Pentru a deveni opinia publică legitimă, aceste expresii ale vox populi trebuiau filtrate, traduse, interpretate – totul prin dezbaterile elevate din saloanele și cluburile frecventate de elitele epocii. Astfel reconstruite, mesajele plebei ofereau imaginea unei voințe populare, în numele căreia elita savantă va acționa împotriva regalității și a clerului, legitimându-se astfel ca exponentă a unor interese și aspirații considerate universale. Elitele iluministe se plasau astfel ca mediatoare între Putere și Popor, între Cunoaștere și Ignoranță: ele considerau că aveau datoria să transmită reprezentanților Puterii voința populară, pe de o parte, și să educe masele inculte pentru a le face capabile să participe la dezbaterile publice, pe de altă parte. Secolul al 19 lea a adus un ansamblu de transformări ale vieții politice: accesul maselor la actul de decizie politică, prin trecerea către sufragiul universal, legalizarea unor forme de rezistență și presiune populară precum grevele, manifestațiile, activitatea sindicală, creșterea nivelului de cultură, coborârea politicului către mase. Activitatea de comunicare fusese profesionalizată, iar produsele ei erau procesate și ambalate în forme tipice. Spațiul public însuși crescuse în dimensiune, prin multiplicare actorilor implicați, a canalelor de comunicare și a chestiunilor aflate în dezbaterea publică.

Amploarea vieții politice solicită un nou suport și un nou mod de comunicare: sistemul mass-media. Intrarea presei în acest joc va avea ca efect multiplicare părerilor și a modurilor de abordare a unei probleme. Această varitate a perspectivelor asupra unor teme de interes general nu va mai permite realizarea unei unice opinii. Opinia publică va reprezenta acum acea sumă de păreri și atitudini prin care se exprimă interese deosebite și opuse. Noțiunea contemporană de opinie publică a pierdut conotațiile intelectuale și valențele universaliste care îi aureolaseră apariția în plin secol iluminist și a luat chipul evoluțiilor socio-culturale specifice istoriei contemporane. Opinia publică este un ansamblu de atitudini, exprimate de un număr semnificativ de indivizi, în legătură cu o problemă de importanță generală. Analizând noțiunile pe care se fundamentează majoritatea definițiilor consacrate opiniei publice, se ajunge la următorul inventar: 1. Opinia publică se referă la comportamentele unui mare număr de indivizi, exprimate verbal 2. Se referă la ceva cunoscut de toată lumea 3. Acest ceva are caracteristica de a fi important pentur toată lumea 4. Opinia publică implică frecvent conștiința diferențelor de atitudine față de acest ceva 5. Grupul devine activ în planul comportamentului, astfel încât să-ți sporească eficacitatea în atingerea scopului propus 6. Opinia publică se exprimă prin diferite canale de comunicare socială Rieffel susține că opinia publică are 3 caracteristici: 1. Este produsul unui public bine definit 2. Este o opinie împărtășită de un număr mare de indivizi 3. Este făcută publică prin anumite mijloace În actuala sa configurație, conceptul de opinie publică nu mai exprimă o unitate monolitică, de atitudine, ci, din contră, o multitudine de abordări ale unei probleme de interes comun, specifice fiecărui segment al colectivităților moderne – eterogene, foarte numeroase, fără legături directe de comunicare între grupuri. Opinia publică nu are nevoie să fie unanimă, în schimb, ea trebuie să fie coerentă și omogenă. În sistemele democratice, dezciziile reprezentanților puterii trebuie să țină seama de opinia publică. Atunci când clasa politică ajunge să dețină prin vot puteri legislative sau executive, ea se consideră o exponentă a intereselor și aspirațiilor unor categorii populare. În felul acesta, își legitimează puterea prin raportarea la opinia publică. Opinia publică funcționează ca un termen de referință și ca un argument care definește și justifică deciziile, strategiile și acțiunile clasei politice. La formarea opiniei publice au contribuit diferiți actori: - Lideri politici în comunicare directă cu micul grup de susținători - Liderii și aparatele de partid – în comunicare fie mediată de reprezentanții locali ai partidelor, fie directă în timpul campaniilor electorale - Între aceștia și public au apărut jurnaliștii, care, pe de o parte, transmiteau unor mase din ce în ce mai depărtate și mai eterogene mesajele clasei politice și, pe de alte, atrăgeau

atenția reprezentanților puterii asupra problematicii sau aspirațiilor ce caracterizau diferite grupuri. Presa ca a patra putere Gânditorii iluminiști erau conștienți că individul nu se poate elibera de sub opresiunea autorităților externe și a reprezentărilor pe care acestea le impun decât printr-un efort de cultivare, de formare a unei gândiri autonome elevate, critice. Ei și-au atribuit misiunea de a-i lumina pe reprezentanții claselor populare, de a le oferi suportul cultural pe baza căruia aceștia să-și poată dezvolta personalități independente. Pentru a putea dezbate și a lua decizii corecte, oamenii nu trebuie numai formați, prin accesul la capodoperele arte, la noțiunile de bază alte culturi, ci și informați. Informarea s-a realizat secole de-a rândul prin comunicarea interpersonală: martorii unui eveniment povesteau altor semeni, aceștia transmiteau o versiune unui alt grup, de unde povestea circula către altă audiență și așa mai departe. Trecerea de la un povestitor la altul aducea diverse alterări, astfel încât, la capătul lanțului varianta finală putea fi foarte diferită de cea inițială. Încercările de a fixa pe un suport stabil anumite versiuni despre anumite evenimente s-au lovit de limitările procesului de producție a documentului și de capacitățile reduse de difuzare. Drept urmare, sfera publică elevată nu a comunicat cu spațiile populare , unde oralitatea și imaginarul au rămas dominante. Aceste granițe au fost distruse de apariția tiparului și de transformările socio-economice generate de impunerea economiilor de piață, care, concomitent au condus la lărgirea sferelor de comunicare și au permis unor categorii tot mai largi să aibă acces la ideile, operele literare și informațiile puse în circulație întâi de cărți, apoi de reviste și ziare. Pe măsură ce publicul alfabetizat se lărgea, pe măsură ce apăreau noi domenii de interes și noi câmpuri de curiozitate, pe măsură ce presa scrisă devenea mai familiară decât cărțile, în lumea textelor tipărite au apărut noi genuri: dezbatarile, știrile, interviurile, anchetele și reportajele și odată cu ele, un personaj specializat: jurnalistul. La sfârșitul secolului al 19 lea, câmpul presei își dobândește autonomie râvnită și îi împinge spre margine pe cei care doreau să-și mențină dublul statul de creatori de artă și jurnaliști: acestora le rămâne spațiul articolului de opinie, în timp ce jurnalistul profesionist controlează ansamblul articolelor de informare. Presa dobândește stabilitatea instituțională și identitatea profesională care îi permit să îndeplinească funcția de informare și să participe, prin aceasta, la construirea spațiului public. În locul legăturii directe dintre omul politic și electorat se dezvoltă o țesătură de relații de informare și de influențare reciprocă, mediate și exprimate de presă. Se impune un nou loc mobil, rapid, general accesibil: produsul mass-media. Acest spațiu mediatic permite accesul unor voci numeroase și diferite, atinge mulțimi infinit mai mari decât publicul saloanelor, adoptă un limbaj accesibil și exprimă puncte de vedere adesea opuse poziției afișate de deținătorii puterii. Nu numai că se detașează de structurile statului, ca o sferă alternativă, dar se prezintă ca o instanță adversativă, ca o formă de supraveghere a activității puterii și a funcționări sistemului politic. După Miege, spațiul public mediatic este influențat de: 1. Amploarea populației implicate

2. Relațiile dintre partenerii actului de comunicare 3. Stilul presei (opinie, informare) 4. Raportul cu puterile politice și economice 5. Modul de organiazare a mass-mediei Mass-media a contribuit la crearea unui spațiu public popular, mai angajat, mai inovator, mai apropiat atât de frământările populare, cât și se seismele politice. Mai puțin detașate ori intelectuale, presa și spațiul public mediatic pe care ea îl creează au devenit mai implicate politic, mai puternice prin capacitatea de a influența puterea și mai vizibile în ochii publicului. Astfel, presa a devenit a patra putere. Noțiunea a apărut în momentul în care presa a devenit un releu indispensabil al democrației. Presa se constituie într-o a patra putere în această nouă situație, în care toate celelalte puteri sunt obligate să facă apel la serviciile ei, fără să poată însă să o subordoneze. Presa nu se bucură de niciun fel de legitimitate politică, dar are o putere ieșită din comun în a influența dezbaterile și în a modifica deciziile politice. În concluzie, deși nelegitimă, pentru că nu reprezintă nicio stare a societății, presa își revendică drepturi și puteri ca și cum ar fi una dintre aceste stări. Misiunea ultimă și rațiunea esențială de a fi a presei constau în a se opune celorlalte puteri ale statului. Presa nu mai reprezintă atât locul de dezbatere sau de exprimare a opiniei publice, cât o instituție de critică și de control, care urmărește comportamentul puterii, convinsă că acesta este incorect – watchdog. Expresia reflectă ipostaza agresivă și mereu amenințătoare a presei, în antiteză cu imaginea unei prese supuse și controlate de puterile în exercițiu – lap dog. Există 3 tipuri de raportare a presei față de structurile puterii: a. Presa ca a patra putere – această terminologie atribuie presei în mod implicit, același rol de conducere, diferit de societatea civilă, pe care îl exercită și celelalte 3 puteri, presa ar fi un factor de acțiune publică, analog puterilor executive, legislative și juridice. După părerea mea, această afirmație este incorectă – singurul sistem în care presa are putere în care prin acțiunea ei anulează sau modifică acțiunea puterilor executive, legislative și juridice este sistemul comunist. Aici, partidul dominat, controlează celelalte forme ale puterii. Presa, transformată în activist și agitator al partidului, devine un factor de execuție a politicii acestuia, dictând celorlalte instituții acțiunile pe care acestea trebuie să le îndeplinească. Astfel, numai o presă-activist poate funcționa ca o putere reală, adică poate impune celorlalte instituții ale statului moduri și direcții de acțiune. b. Presa ca a patra stare – sistemul de reprezentativitate din secolul al 18 lea decupa societatea în mai multe stări, corespunzătoare unor categorii sociale. Fiecare ocupa în Parlament un anumit număr de locuri, proporțional cu importanța sa. Presa reprezintă categoriile care nu își văd apărate interesele, vorbește în numele celor fără putere. Misiunea ei este în acest caz de a descoperi erorile instituțiilor puterii, în defavoarea unor grupuri sociale sau indivizi. c. Presa ca un câine de pază – în această ipostază, mass-media veghează asupra corectitudinii tuturor instituțiilor statele. Ele reprezintă publicul larg, nu numai categoriile fără reprezentatitvitate politică și acționează conform unui sentiment acut al responsabilităț...