Noțiunea de cultură definitie PDF

Preview

Summary

introducere in notiunea de cultura, sensul descriptiv, sensul istoric, sensul normativ, sensul psihologic, sensul structural, sensul genetic. istoria stiintelor sociale...

Description

Ionuţ Anastasiu

CULTURĂ ŞI DIVERSITATE INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIE

Capitolul 2

Cultura

2.1.Definiţia noţiunii de cultură Cuvântul cultură apare în limbajul cotidian în nenumărate sensuri, dintre care unele par să nu aibă nici-o legătură directă cu altele. Uneori, el este utilizat cu referire la preocupările artistice sau intelectuale ale unei persoane, cu precădere atunci când utilizăm sintagma „om de cultură”; în alte situaţii avem în vedere cultura specifică a unei ţări sau a unui popor, respectiv totalitatea creaţiilor, a patrimoniului artistic specifice acestora; nu arareori spunem despre o persoană că „nu are cultură”, prin aceasta noi înţelegând că respectivul are un nivel redus de informaţii/cunoştinţe; cuvântul cultură mai este utilizat adesea pentru a desemna anumite tendinţe în modă, artă culinară, muzică etc. În concluzie, domeniul de referinţă al acestei noţiuni are o sferă de proporţii nelimitate: ea cuprinde atât indivizii în ceea ce au ei mai particular, cât şi grupurile şi orientările de moment ale acestora, precum şi caracteristicile generale ale diverselor societăţi (se spune adesea cultura franceză, germană, americană, chineză, indiană etc., prin aceasta fiind vizate tradiţiile acestor societăţi). În încercarea de a pune pe cât se poate în ordine această multitudine de sensuri ale termenului de cultură, unii sociologi au stabilit faptul că există şase asemenea sensuri dominante (Matsumoto, Juang 2003):

1. Sensul descriptiv este utilizat pentru a evidenţia diferitele tipuri de activităţi sau comportamente asociate unei anumite culturi. 2. Sensul istoric are în vedere patrimoniul şi tradiţiile asociate unui anumit grup de oameni. 3. Sensul normativ priveşte componenta normativă a conceptului, respectiv descrierea regulilor şi a normelor dintr-un anumit grup. 4. Sensul psihologic se referă la acele aspecte ale culturii aflate în legătură cu învăţarea, rezolvarea de probleme şi cele legate de comportament. 5. Sensul structural evidenţiază elementele sociale şi organizaţionale implicate în noţiunea de cultură. 6. Sensul genetic se raportează la originea sau originile unei culturi. În istoria ştiinţelor sociale, cu precădere din a doua jumătate a secolului al XIXlea, noţiunea de cultură a fost definită în diverse modalităţi. Antropologul englez Edward Burnett Tylor (1832-1917) definea cultura ca fiind totalitatea capacităţilor şi a obiceiurilor învăţate de membrii unei societăţi. Antropologul american Ralph Linton (1893-1953) defineşte cultura drept mod de viaţă al unei societăţi. Alţi teoreticieni diferenţiază între aspectele obiective ale culturii, precum un set de diverse instrumente şi aspectele subiective, de tipul cuvintelor utilizate de o persoană, credinţelor, atitudinilor, rolurilor, valorilor etc. individuale. Cultura este definită, din punct de vedere sociologic, drept un mod de viaţă specific oamenilor, ce cuprinde totalitatea comportamentelor învăţate şi transmise de la o generaţie la alta prin intermediul societăţii. Cultura include convingerile, credinţele, valorile şi comportamentele specifice unui grup de oameni, unei colectivităţi/societăţi. Mai precis, în noţiunea de cultură sunt incluse acele strategii create de om, cu scopul de a se adapta cât mai bine la mediul înconjurător. Strategiile pe care omul le creează şi le dezvoltă în contact cu mediul din care face parte sunt eleborate pe un număr infinit de paliere, ele incluzând, printre altele, utilizarea limbajului ca strategie de comunicare cu ceilalţi, învăţarea ca o strategie de a dobândi cunoştinţele şi abilităţile necesare într -o anumită profesie, ridicar ea unei case ca strategie de locuire, automobilul sau trenul ca strategie de a transporta oameni şi diverse lucruri dintr-un loc în altul, internetul ca pe o strategie de informare, petrecere a timpului liber sau comunicare cu prietenii etc. Din toate acestea, se poate deduce faptul că noţiunea de cultură nu poate exista în afara societăţii, ea este inseparabilă de

grupuri/comunităţi/societăţi, ce sunt alcătuite din persoane care interacţionează, prin această interacţiune oamenii ajungând să creeze, să împărtăşească şi să perpetueze cultura. Cultura se referă la ceea ce gândim, modalităţile în care acţionăm şi ceea ce deţinem. (Ferrante 2011, Macionis 2005). Antropologul Ralph Linton, pe care l-am amintit mai sus, punctează apăsat faptul că pentru ştiinţele sociale cuvântul cultură nu are o conotaţie apreciativă, aşa cum este el utilizat în limbajul cotidian. Atunci când afirmăm că noţiunea de cultură se referă la modul de viaţă al unei societăţi, noi nu dorim sub nici-un motiv să sugerăm prin aceasta că sunt vizaţi doar acei oameni ce au preocupări intelectuale sau artistice ieşite din comun. Cultura nu se referă la audiţia simfoniilor lui Beethoven, Brahms sau Mahler şi nici la lectura operelor literare ale lui Tolstoi sau Dostoievski. Acestea sunt doar unele dintre elementele unor diverse culturi, aşa cum utilizarea la masă a cuţitului sau furculiţei sunt, la rândul lor, elemente ale unei culturi. Din punctul de vedere al ştiinţelor sociale, audierea unui simfonii nu este cu nimic superioară spălatului vaselor şi

aceasta

deoarece

sociologul

sau

antropologul

etc.

nu

analizează

aceste

comportamente pentru a furniza judecăţi de valoare. În concluzie, „orice societate are o cultură, oricât de simplă ar fi ea, şi fiecare fiinţă umană este culturală, în sensul că participă la o anumită cultură” (Linton 1968). 2.2. Problema universaliilor culturale. Fenomenul de difuzie culturală Cultura ne ajută în primul rând să ne definim pe noi înşine în funcţie de grupul căruia îi aparţinem. Indiferent de mărimea acestuia, un grup face posibilă transmiterea socială a unei anumite culturi. În ciuda diferenţelor semnificative care există între diversele culturi, unii antropologi au evidenţiat existenţa unor universalii culturale, a unor practici ce pot fi întâlnite în marea majoritate a culturilor. Antropologul american George Murdock (1897-1985) a alcătuit o listă cu asemenea universalii, dintre care amintim (apud. DiRenzo 1990): împărţirea oamenilor pe vârste, limbajul, jocurile, muzica, sporturile atletice, împodobirea corpului, calendarele, cooperarea, cosmologia, gătitul alimentelor, curtarea fetelor, complimentele, dansul, divinaţia, arta decorativă, interpretarea viselor, familia, folclorul, tabuuri legate de mâncare, ceremoniile funerare, doliul, gesturile, darurile, coafura, construcţia de locuinţe, căsătoria, educaţia, etica, eshatologia, credinţa în vindecare, medicina, igiena, reguli de moştenire, norocul şi

superstiţiile, magia, miturile, guvernământul, numerele, numele fiecărei persoane, drepturile de proprietate, religia, ritualurile religioase, concepţii despre suflet, tabuurile sexuale, chirurgia, fabricarea uneltelor, comerţul, ospitalitatea, vizitele etc. Multe dintre aceste universalii identificate de Murdock derivă din procesul de adaptare al oamenilor la mediul natural şi aici ne referim la nevoile de bază ale omului, precum hrana, locuinţa sau hainele, în timp ce altele apar ca o consecinţa a nevoii omului de a se diferenţia de natură, de a -şi crea o lume proprie, categorie în care putem include împodobirea corpului, arta decorativă, folclorul, miturile, religia, ceremoniile funerare etc. În altă ordine de idei, o alternativă culturală se referă la un element al culturii ce le oferă oamenilor dintr -o anumită societate posibilitatea de alegere a modalităţii adecvate pentru a-şi satisface atât nevoile personale, cât şi pe cele sociale. Alternativele culturale trebuie să poată fi la îndemâna tuturor membrilor unei societăţi, chiar dacă ele nu vor fi adoptate decât de unii dintre aceştia. Asemenea alternative pot fi diferitele stiluri muzicale, diversele religii sau stiluri de îmbrăcăminte. Analiza comparativă a societăţilor a scos în evidenţă faptul că, pe măsură ce creşte gradul de complexitate al societăţii studiate, cu atât este mai mare varietatea de alternative culturale oferite. În ceea ce priveşte relaţiile pe care le stabilesc grupurile între ele, un concept esenţial care descrie respectivele relaţii este acela de difuzie culturală, ce este definit drept un proces prin care un element cultural specific unei anumite societăţi se răspândeşte în interiorul altor societăţi. Împrumuturile culturale sunt fenomene frecvent întâlnite, ele se pot produce într-un timp foarte îndelungat, devenind ulterior atât de bine integrate în cultura adoptivă, încât oamenii nu mai sunt conştienţi de faptul că ele nu au fost la origine elemente originare, ci asimilate pe parcurs. Estimarea lui Murdock că 90% din conţinutul fiecărei culturi este obţinut de la alte societăţi poate să pară exagerată, însă, la o analiză mai detaliată, ea ne apare ca fiind mult mai apropiată de adevăr decât am fi bănuit iniţial. Majoritatea obiectelor pe care le utilizăm în viaţa cotidiană nu au apărut în interiorul culturii noastre, ci au fost împrumutate din alte culturi. Astfel, ceasul este o invenţie medievală europeană, sticla a fost inventată în Egiptul antic, porţelanul în China etc. (DiRenzo 1990). Însă, acest lucru nu este valabil numai în cazul obiectelor, ci şi în ceea ce priveşte sfera ideilor, a credinţelor sau a valorilor, este suficient să ne amintim faptul că, în spaţiul european şi în cel american, o

mare parte a populaţiei, în speţă creştinii şi-au investit credinţa într-o divinitate de origine evreiască, deşi trăiesc într-o cultură diferită de aceasta.

2.3. Cultura materială şi cea nonmaterială. Elementele culturii Sociologul american William Ogburn (1886-1959) a operat distincţia dintre cultura materială şi cultura nonmaterială. Cultura materială se referă la acele obiecte naturale sau artificiale, cărora oamenii le-au dat anumite întrebuinţări şi anumite semnificaţii. Sunt incluse în această categorie toate lucrurile cu caracter tangibil. De aici rezultă faptul că acest tip de cultură vizează în principal aspectul practic, susceptibil de a îmbunătăţi în mod direct calitatea vieţii oamenilor. Pe de altă parte, cultura nonmaterială are în vedere creaţiile umane intangibile, ce au legătură cu sfera ideilor, a principiilor, a sistemelor de valori şi de credinţe. De altfel, toate culturile au următoarele elemente nonmateriale: simboluri, limbaj, norme şi valori. 2.3.1. Simbolurile Un simbol este ceva care reprezintă în mod semnificativ altceva, care este purtător de sens, are un anumit înţeles. Acest sens este inteligibil de către majoritatea oamenilor ce aparţin unei culturi. Simbolurile ne ajută să înţelem mai bine realitatea în care trăim, să putem stabili diferite categorii şi distincţii, să generalizăm observaţiile noastre şi ale altora. Ele sunt strâns legate de modul nostru de a gândi, facilitând comunicarea cu ceilalţi. Procesul mental pe care noi îl utilizăm atunci când operăm cu simboluri este abstractizarea. Ea se referă la capacitatea de a raţiona, de a utiliza idei cu un grad sporit de generalitate. Nu există disciplină ştiinţifică care să nu se bazeze pe un set de simboluri riguros definite, de exemplu, matematica, fizica, chimia etc. Prin urmare, simbolurile au legătură directă cu modul în care oamenii se raportează la lumea în care trăiesc. Pentru a înţelege mai bine omniprezenţa simbolurilor în viaţa omului, trebuie operată o distincţie importantă între simbolurile publice şi simbolurile private (Rosman, Rubel, Weisgrau 2009). Simbolurile publice sunt acea categorie de simboluri ce constituie sistemul cultural al unei societăţi. De cele mai multe ori, aceste simboluri culturale au un referenţial universal, fiind cunoscute de toată lumea. Simbolurile

referitoare la traficul auto, la faptul că în anumite spaţii închise fumatul este interzis, că fotografiatul sau vorbitul la telefonul mobil într-o anumită zonă sau în cadrul unui eveniment sunt de asemenea interzise etc. sunt accesibile înţelegerii majorităţii oamenilor. Însă există şi anumite simboluri publice, a căror semnificaţie nu este destinată înţelegerii tuturor oamenilor, ci numai unei părţi dintre aceştia, precum simbolurile religioase, ştiinţifice etc. În cazul simbolurilor religioase, de exemplu, ele nu-i vizează în mod direct decât pe adepţii şi pe practicanţii religiei în cauză. Pe de altă parte, simbolurile private sunt create de fiecare individ în parte, ele nefiind receptate de ceilalţi. Aceste simboluri sunt construite pe baza experienţei personale a fiecărui om, a dorinţelor, speranţelor şi realizărilor fiecăruia. Ele au legătură directă cu planul artistic, creativ al omului. Un simbol poate avea însă semnificaţii profund diferite de la o cultură la alta. De exemplu, simbolistica uneia dintre cele mai comune acţiuni umane şi anume faptul de a mânca este uimitor de variată, aşa cum vom vedea imediat. În general vorbind, oamenii au nevoie de hrană pentru a putea supravieţui. Alimentele sunt alcătuite din calorii, proteine,

grăsimi,

minerale

şi

carbohidraţi

necesare

funcţionării

adecvate

a

organismului. Însă aici ne referim doar la planul fiziologic, în ceea ce priveşte nivelul simbolic al hranei, al actului de a mânca lucrurile stau diferit (ibid.). O primă semnificaţie a acestuia are legătură cu contactul sexual. Deşi nu există nici -o legătură fiziologică între cele două acte, totuşi în unele culturi, inclusiv în cea occidentală, „foamea”este asimilată în sens figurat dorinţei sexuale. Pentru societatea Mehinako din Brazilia, a face sex înseamnă „a mânca până la saturaţie”. Unii sociologi au remarcat faptul că această identificare dintre a mânca şi a face sex este întâlnită şi în S.U.A. sau Australia. În alte culturi, a mânca este o metaforă pentru căsătorie. În unele societăţi din Noua Guinee, precum cea din Insulele Trobriand aflate în Marea Solomon, căsătoria este simbolizată printr-un cuplu de adolescenţi sau de tineri ce mănâncă împreună pentru prima dată. Semnificaţia acestei acţiuni echivalează cu anunţul public al căsătoriei. În alte societăţi din Papua Noua Guinee, precum Wogeo, dar şi în unele zone din China, dacă un bărbat mănâncă alături de o femeie, atunci ei vor fi precum o soră şi un frate şi nu se vor putea căsători niciodată. De asemenea, în anumite zone din Pakistan, căsătoriile dintre rude sunt aranjate de familie, soţul şi soţia nemâncând niciodată împreună. În schimb, în relaţiile de adulter dintre o femeie şi un bărbat, nu este nimic neobi;nuit ca cei doi s[ mănânce împreună, acest act fiind privit drept o

expresie a iubirii dintre cei doi. De altfel, în multe culturi situate în Orientul Apropiat, bărbaţii obişnuiesc să mănânce cu alţi bărbaţi, iar femeile cu alte femei. În multe societăţi, este de neimaginat faptul de a mânca alături de duşmani. Şi aceasta în principal deoarece în marea majoritate a culturilor mâncatul împreună este un semn al bucuriei şi al relaţiilor de prietenie. Vom continua mai jos prezentarea diversităţii culturale legate de actul de mânca, atunci când vom vorbi despre şocul cultural. 2.3.2. Limbajul Limbajul este un sistem de semne şi de simboluri prin intermediul cărora oamenii comunică unii cu alţii. Acest sistem de semne nu are caracter haotic, ci el se bazează pe anumite reguli riguros stabilite; semnele pot fi orale sau scrise. Limbajul articulat este o trăsătură specific umană, deşi emit diverse sunete, animalele nu au dezvoltat un sistem propriu de limbaj. Limbajul nu are legătură doar cu faptul comunicării, ci el este un factor major ce contribuie la transmiterea culturală, un proces ce este definit în analiza sociologică drept modalitatea de a transmite cultura de la o generaţie la alta. Pentru a explica structura limbajului, lingviştii stabilesc o distincţie esenţială între foneme şi morfeme. Fonemele sunt cele mai mici unităţi sonore ale limbii, una dintre funcţiile lor fiind aceea de a diferenţia cuvintele între ele, iar morfemele sunt cele mai mici unităţi ce conferă sens unei anumite limbi. Din această perspectivă, limba are cinci funcţii majore, ce apar în toate culturile analizate de lingvişti (Matsumoto, Juang 2003): 1. Vocabularul este alcătuit din toate cuvintele conţinute într-o limbă. De exemplu, cuvinte precum student, oraş, carte etc. aparţin vocabularului limbii române. 2. Sintaxa şi gramatica unei limbi se referă la sistemul de reguli ce reglementează forma cuvintelor, precum şi modalitatea de aşezare a acestora în propoziţii sau fraze, astfel încât să alcătuiască enunţuri care să fie inteligibile, să poată fi înţelese de fiecare persoană în parte. De exemplu, gramatica limbii române specifică faptul că substantivele au trei genuri, masculin, feminin şi neutru sau faptul că într-un enunţ scris nu trebuie să existe virgulă între subiect şi predicat. 3. Fonologia se bazează pe sistemul de reguli care reglementează modul de pronunţie al cuvintelor; în limba română, cuvintele se pronunţă în general aşa cum se

scriu, dar acest fapt nu este valabil în toate limbile, unde există reguli stricte de pronunţie. 4. Semantica se referă la înţelesul cuvintelor. De exemplu, câine este un cuvânt ce desemnează un animal domestic, ce aparţine clasei mamiferelor, familia canidelor, ce este carnivor şi are dimensiune medie, fiind folosit adesea de oameni cu scopul de a păzi sau la vânătoare. 5. Pragmatica surprinde sistemul de reguli ce reglementează modul în care este utilizată o limbă în diverse contexte sociale. De exemplu, o replică dintr -o conversaţie de tipul „Ce frumos te -ai îmbrăcat astăzi!” poate să capete înţelesuri diferite în funcţie de mediul social în care este rostită; mai întâi, în situaţia în care persoana în cauză este cu adevărat îmbrăcată elegant, ea poate să însemne faptul că o persoană doreşte să facă un compliment altei persoane, în timp ce, dimpotrivă, dacă acea persoană este îmbrăcată fistichiu, scopul acestei aprecieri este unul profund ironic, ce doreşte să pună şi mai mult în evidenţă prostul gust al acelei persoane. Există o legătură foarte strânsă între limbă şi cultură. Sociologii consideră că influenţele sunt reciproce; cultura influenţează atât structura, cât şi modul în care este utilizat limbajul, el fiind în acest caz o manifestare a culturii, însă modalitatea de percepere a oamenilor este dependentă de limbajul pe care ei îl posedă. Într-un roman celebru scris de George Orwell, 1984, este subliniată această ideee, prin faptul că oamenilor care trăiau într-un regim totalitar ficţional li se impune învăţarea şi utilizarea exclusivă a unor cuvinte inventate special de conducătorul acelui regim, cu scopul de a avea un control total nu numai asupra acţiunilor oamenilor, ci şi asupra gândirii acestora. Controlul limbajului înseamnă controlul gândirii, ne sugerează Orwell, cartea sa, deşi o operă de ficţiune, fiind una dintre analizele cele mai profunde asupra modului în care oamenii pot să devină captivi într -o lume supusă unui control nelimitat, fără să aibă nici cea mai mică posibilitate de scăpare, cu atât mai mult cu cât ei ajung să nu mai conştientizeze absenţa libertăţii. Ipoteza Sapir-Whorf, lansată de lingvişti americani Edward Sapir (1884 -1939) şi Benjamin Worf (1897-1941), căreia i se mai spune adesea şi fondatoarea relativităţii lingvistice, susţine că modul de percepere al realităţii specific fiecărei persoane este dependent de limba pe care aceasta o vorbeşte. Din moment ce singura modalitate de a conceptualiza realitatea este aceea prin intermediul limbii, înseamnă că aceasta precede gândirea. De aici rezultă că oamenii care vorbesc limbi diferite, care aparţin unor culturi

diferite privesc realitatea în mod diferit, au moduri de percepţie diferite. Din această perspectivă, diferenţele culturale nu se originează în modalităţile diferite de gândire şi de comportament ale diverselor grupuri/societăţi, ci în diferenţe de natură lingvistică. Simbolurile şi structurile gramaticale au puterea de a organiza lumea după regulile lor interne, de a prezenta nu realitatea aşa cum este ea, ci o realitate modificată/alterată din punct de vedere lingvistic. Limba este determinată în mod cultural, diferenţele existente între diversele limbi datorându-se în principal tipului de atenţi...