9 mai discurs - ziua europei PDF

Preview

Summary

ziua europei ...

Description

Regimuri politice  Forma de stat este alcatuita trei elemente: forma de guvernamant (monarhie/republică), structura de stat (stat unitar/stat federal), regimul politic (democratic/nedemocratic). Expl. (România) forma de stat: republică semiprezidenţială, regim politic democratic, structură de stat unitară.

Exista mai multe tipologii a sistemelor politice:  monarhic sau republican, prezidenţial, semiprezidenţial, parlamentar, unitar sau federal  Sisteme politice supranaţionale (imperii, ligi de state, confederaţii, federaţii); Sisteme politice naţionale (state federale şi state unitare); Sisteme politice subnaţionale (comunităţi tribale, comunităţi rurale, comunităţi regionale)  “Sistemul politic poate fi privit drept conceptul cel mai general care le înglobează pe celelalte variabile de stat, cum ar fi forma de guvernământ sau regim politic. Într-o accepţiune comună, sistemul politic ia locul formei de stat, care, la rândul ei defineşte, prin excelenţă, toate componentele unei organizări politice În literatura actuală de Teorie generală a dreptului din România se face distincţia necesară între forma de guvernământ şi regimul politic; ambele tratate ca elemente componente ale formei de stat. “...definirea regimului politic ca acea parte componentă a formei de stat care reprezintă ansamblul metodelor şi mijloacelor de conducere a societăţii, cu referire imediată la raporturile dintre stat şi individ, la modul concret în care un stat asigură şi garantează, în volum şi intensitate drepturile subiective. Astfel conceput, regimul politic este prezentat drept criteriu care permite calificarea statelor în state cu regimuri politice democratice si state cu regimuri politice autocrate. Regimuri politice: clasificări contemporane • totalitare • autoritare • Democratice Regimuri nedemocratice : ambele au în comun încercarea încununată de mai mult sau mai puţin succes, de a reduce substanţial sau de a elimina de tot pluralismul politic; pe de altă parte, criteriile de atribuire şi de distribuire a puterii politice care nu s-au bazat pe alegeri, sau în orice caz, nu pe alegeri libere, concurenţiale, semnificative, ci întotdeauna pe control şi recurgerea la folosirea forţei.

Monopartidism sau pluripartidism Un sistem monopartit nu trebuie confundat cu sistemul politic dominat de un singur partid, în care opoziția nu este interzisă în mod oficial, dar este ineficientă, (nu are șanse să ajungă la guvernare), și nu trebuie confundat nici cu sistemul în care sunt interzise toate partidele politice. În cea mai mare parte a cazurilor, statele unipartide sunt rezultatul ideologiilor fasciste, marxiste, staliniste, fundamentaliste sau naționaliste, apărute în timpul luptei pentru idependență de sub jugul colonial. Sistemele monopartite au apărut în cazul țărilor decolonizate, datorită rolului copleșitor pe care l-a avut un singur partid în lupta pentru eliberare sau pentru independență. În statele în care partid de guvernământ este de orientare marxist-leninistă sau stalinistă, acel stat este denumit de obicei stat comunist. Sprijinitorii sistemului unipartid apelează de cele mai multe ori la sentimentul unității, puterii și eficienței unei guvernări monopartite. Aceștia argumentează că sistemul pluripartit induce prea multe

divizări și este nepotrivit pentru dezvoltarea economică și politică. Astfel de argumente au fost foarte populare pe la mijlocul secolului trecut, timp în care numeroase națiuni în curs de dezvoltare încercau să copieze Uniunea Sovietică, care se transformase dintr-o țară agricolă înapoiată întro supraputere. Cel mai folosit contraargument este acela că sistemul unipartid are tendința să devină rigid și incapabil să accepte schimbările, ceea ce duce la incapacitatea de a face față situațiilor noi și, implicit, la colaps. Acest contraargument a căpătat o nouă greutate la după la sfârșitul secolului trecut, când lumea a fost martora colapsului Uniunii Sovietice și a țărilor membre ale Pactului de la Varșovia. Nu în ultimu rând, sistemul monopartit este criticat pentru lipsa de respect față de drepturile omului, deși încălcările în aceste domenii sunt mai degrabă rezultate ale ideologiei partidului unic decât o caracteristică a sistemului însuși. Cercetari recente in domeniul democratiei au presupus existenta unei legaturi cauzale intre sistemele de partide institutionalizate si consolidarea democratica. Totusi, datele electorale si de sondaj indica faptul ca in prima jumatate a anilor ’90 sistemele de partide din Europa Centrala si de Est au ramas instabile, chiar daca cele mai multe dintre tarile din regiune ar putea fi considerate ca fiind democratii consolidate din anul 1995. Intr-adevar, in aceste tari nu exista nici o dovada cu privire la mecanismul ce se prsupune ca ar crea legatura cauzala intre institutionalizarea sistemului de partide si consolidarea democratica. Astfel, prezenta unor partide politice institutionalizate in mod rezonabil nu este, de fapt, o cerinta a consolidarii democratic.

Tipologia Weberiană Max Weber este primul care, în anii’20 ai sec.XX se preocupă de „tipul-ideal“ al partidului (partidul fiind denumit de el ca “organizaţie partizană” sau ca “întreprindere partizană”). În lucrările sale: Savantul şi politica şi Economie şi societate, Weber ne oferă o clasificare , luând drept criteriu obiectivul urmărit de o “intreprindere partizană” sau alta. În spaţiul politic, obiectivul este puterea politică. Corelând obiectivul (puterea) cu răspunsurile la întrebarea: a cui putere urmează a fi instituită, vor rezulta următoarele tipuri de partide politice: a) Partide de patronaj (“Patronage-Partei”): ele au ca obiectiv obţinerea pentru şefii lor a puterii politice şi, prin intermediul susţinerii şefului, obţinerea unor avantaje (materiale sau ideale) pentru militanţii activi. Partidele de patronaj s-au format plecând de la cadrul “protipendadelor de clientelă” şi “ cluburilor politice episodice” ale notabilităţilor parlamentare de la începutul sec. XIX-lea, obligate să se transforme în maşinării electorale, pe măsură ce, societăţile moderne occidentale impun ca normă a deţinerii puterii alegerea periodică obligatorie a celor ce deţin puterea. b) Partide de clasă (Klassenpartei”): obţinerea puterii pentru un întreg segment social, de obicei, pentru acel segment care, în societăţile premoderne nu aparţinuse politicului sau nici nu existase ca loc şi rol destinat în organizarea socială a timpului. Este vorba de partidele care se formează în afara cadrului parlamentar, dar care sunt favorizate de generalizarea treptată a democraţiei plebiscitare, de instituţia votului universal . c) Partide care tind să impună, în condiţiile concesiunii puterii, concepţii asupra lumii, tip denumit de Weber: “Weltanschaungspartei”. Clasa acestor “Weltanschaungspartei” este alcătuită din două subtipuri: partidul comunist şi partidul nazist. Toate cele trei tipuri vorbesc despre caracteristica “intreprinderii partizane” de a se organiza în relaţie cu o piaţă electorală concurenţială, în conformitate cu logica dominaţiei politice de tip legal. Specificul pieţii electorale le determină şi forma şi funcţionarea.

Modificarea funcţiei partidelor politice sub impactul corupţiei sistemice Corupţia politică este influenţată de caracteristicile principalului actor al sistemului politic, anume partidul. În acelaşi timp, corupţia afectează rolul jucat de partide într-un sistem democratic. Participarea la mecanismul ilicit transformă maniera în care partidele îşi îndeplinesc cele trei funcţii tradiţionale : selectarea personalului, integrarea cetăţeniei, formularea de politici publice4. În privinţa selectării personalului politic, într-o democraţie funcţională, actorii politici trebuie să fie capabili a elabora programe generale, convingând cetăţenii de beneficiile lor, şi punându-le în practică. Recompensarea va fi publică: aprecierea, puterea, prestigiul contează mai mult decât recompensa materială. Odată cu dezvoltare corupţiei politice, caracteristicile clasei politice se transformă: partidele încep să selecteze acei indivizi mai eficienţi în organizarea mecanismului de finanţare ilegală. De asemenea, mecanismele instituţionale de selectare a personalului politicoadministrativ sunt alterate în favoarea indivizilor cu mai puţine scrupule şi dispuşi să participe la practicile ilicite. O a doua funcţie a partidelor politice este legitimarea sistemului politic prin integrarea cetăţeniei. Într-o democraţie, partidele sunt principalul actor în structurarea votului prin crearea identificărilor electorale menţinute adesea timp de generaţii. Structurarea votului se petrece urmare a formulării unor programe politice prezentate electoratului. În scopul obţinerii de voturi, partidele vor tinde să reprezinte opiniile şi interesele anumitor grupuri de cetăţeni. Corupţia transformă, însă, structura preferinţelor electoratului : votul de opinie sau de identificare este înlocuit cu uzul clientelar al votului ca obiect al unui schimb - vot în schimbul unor favoruri. O a treia funcţie a partidelor politice într-o democraţie este formularea politicilor publice, adică definirea orientării politicilor publice şi controlarea implementării lor. Concentrate pe organizarea corupţiei, partidele au privilegiat în schimb acele decizii mai eficiente în termeni de tangenti (mită) ; tendinţa este de cheltui mai mult în acele sectoare în care controlul este mai puţin aspru. Atunci când corupţia devine sistemică, gestionarea arbitrară a fondurilor publice de către partide devine un obiectiv în sine. Scopul funcţionarilor publici devine atragerea unei mari cantităţi de resurse în acele domenii asupra cărora deţin influenţa , ceea ce facilitează perceperea unor comisioane. Prin urmare, fondurile publice sunt orientate spre acele sectoare în care câştigurile de pe urma corupţiei sunt mai mari, neavându-se în vedere dacă nevoile colectivităţii sunt servite prin serviciile oferite de respectivele sectoare. În concluzie, într-un sistem corupt, partidele politice îşi vor focaliza activitatea pe acele funcţii conexe practicilor ilicite. Partidele se vor concentra pe soluţionarea acelor cereri şi nevoi care produc cele mai mari avantaje materiale. Ocuparea administraţiei publice de către partide nu a avut ca obiectiv formularea de proiecte şi politici publice, ci acumularea ilicită de fonduri prin favorizarea acelor domenii şi activităţi direct şi imediat convertibile în bani. Cel puțin din punct de vedere tehnic România îndeplinește una dintre condițiile de bază ale democrației: pluripartidismul. Ca instituții politice apărute „ca o consecință a fenomenului reprezentativ” [1] partidele politice se află la temelia democrației pentru că asigură pluralismul de exprimare, accesul la putere al unei diversități largi de grupuri politice, economice și sociale, precum și asocierea liberă a cetățenilor în jurul a diverse interese și platforme în vederea participării la jocul politic. Prin diverse mecanisme democratice binecunoscute (de exemplu alegerile periodice, dar nu numai) diversele partide aflate în competiție reciprocă pe scenele politice locale, regionale și națională își limitează între ele posibilitățile de derapaj antidemocratic și antisocial, astfel încât, cel puțin teoretic, din concertul mai multor voci stinghere și afone să rezulte simfonia armonioasă a democrației și a interesului public. Pe bună dreptate s-a constatat că într-o democrație „partidele asigură interfața dintre societate și stat” și că „numai partidele pot oferi alegătorilor instrumentul eficient și democratic de a organiza politic societatea” [2].

In prima jumatate a anilor ’90, Romania a furnizat unul dintre cele mai clare exemple de manipulare a nationalismului cu scopul de a amana trecerea unei tari de la un sistem politic inchis la unul deschis. Implicarea celor mai multe partide est-europene in opera de salvare a natiunii si de promovare a intereselor de stat conduce la catalogarea lor drept “partide nationaliste”. In unele dintre aceste tari insa, partidele se bucura de influenta si chiar de putere considerand ca solutiile nationaliste sunt cele mai potrivite pentru orice problema de mai mare sau mai mica importanta. Nationalistii extremisti au apreciat ca originea etnica ar trebui sa fie elementul determinant in stabilirea indatoririlor cetatenesti si ca populatia majoritara ar trebui sa fie cea care dicteaza in privinta identitatii si valorilor statului [11]

România nu a fost niciodată campioană a pluripartidismului, dar imediat după 1989 lucrurile păreau să se îndrepte către un făgaș normal. Înainte de 1989 o lungă perioadă de timp pluripartidismul a fost interzis, puterea revenind exclusiv și incontestabil partidului-stat PCR (inițial PMR) care avea ambiția de a construi fantomatica societate comunistă după planurile trasate de Lenin și de bolșevicii ruși. Însă și înainte de 1948 (anul oficial al „bolșevizării” complete a României) fusese încă un deceniu de chin pentru democrație, marcat de dictaturile totalitare ale Regelui Carol al II-lea și a lui Ion Antonescu și în prea mică măsură de pluripartidism. Putem vorbi cu adevărat de un pluripartidism românesc abia înainte de 1938, începând cu 1918. Chiar și așa, numărul partidelor politice în perioada interbelică era destul de mic [3] și abuzurile comise împotriva partidelor mici erau extrem de numeroase, începând cu șicane la depunerea listelor electorale și bătăi severe aplicate activiștilor și candidaților [4] și terminând cu numărarea greșită a voturilor, excluderea din parlament pe vicii de procedură [5] și chiar suspendarea activității din ordinul ministerului de interne.

O fi mult? O fi puțin? Comparativ cu democrațiile consolidate din Europa de Vest un partid la 837.000 de locuitori este extrem de puțin. În Europa de Vest se face distincția esențială între partide „majore” (care au și capacitatea, dar și voința de a participa regulat în alegerile naționale) și partide „minore” (care se axează de obicei pe o reprezentare locală sau pe chestiuni punctuale). Din acest motiv există o densitate mult mai mare de partide decât în România. De exemplu, în Marea Britanie sunt inventariate 423 de partide, așadar unul la 148.000 de locuitori

În concluzie: cum funcționează pluripartidismul într-o democrație originală? Am ajuns la final. Putem trage niște concluzii. Într-o democrație originală, așadar, Registrul Partidelor Politice conține mai multe partide desființate sau în curs de desființare decât partide active și lipsite de pericolul de a fi desființate. Într-o democrație originală un partid poate fi desființat și dacă este votat de oameni, nu neapărat dacă este implicat în activități teroriste sau dacă membrii săi decid autodizolvarea. Într-o democrație originală legea înființării partidelor are o natură autoritară, ceea ce nu o împiedică să fie gândită și propusă până în cele mai mici amănunte de un partid liberal, prin vocea unor fruntași recunoscuți ai săi. Tot într-o democrație originală legea de natură autoritară primește sprijin politic din partea a două partide care conțin termenul „democrat” în titulatura lor și este combătută pe criterii democratice și progresiste de o organizație etnic-naționalistă, care pătrunde în parlament fără a se supune rigorilor legii autoritare, și de un deputat independent, Raj Tunaru, cu profil moral dubios și palmares de pușcăriaș. O democrație originală este, așadar, o provocare pentru specialiștii în ideologii și sisteme politice. Singura piesă din puzzle care pare cât de cât să se potrivească jocului este entuziasmul cu care PRM, un partid autoritar, a sprijinit în 2003 Legea Partidelor. Restul pare să contrazică tot ceea ce manualele de doctrine politice îi învață pe studenții sârguincioși. Din toată această nebunie se naște o realitate în care existența marii majorități a partidelor depinde strict de bunăvoința Ministerului Public care le trimite, sau nu, spre dizolvare la Tribunal. Pentru că într-o democrație originală dumnezeul suprem al partidelor nu mai este cetățeanul care votează ci procurorul care decide cine să dispară, și mai ales când să dispară, de pe scena politică. Se va schimba vreodată ceva în democrația originală în așa fel încât viața politică și pluripartidismul să devină mai puțin originale?...