Educatie timpurie Suport de curs 2020 PDF

Preview

Summary

Download Educatie timpurie Suport de curs 2020 PDF

Description

SUPORT DE CURS

EDUCAŢIA TIMPURIE CURS: • ARGUMENT • EDUCAȚIE. CONCEPT • EDUCAȚIE TIMPURIE • DEFINIRE • PRINCIPII ȘI VALORI • EDUCAȚIA CENTRATĂ PE COPIL • SPECIFICUL DEZVOLTĂRII COPILULUI • GRĂDINIȚA, UN MEDIU INCLUZIV • ROLUL ADULTULUI ÎN DEZVOLTAREA GLOBALĂ A COPILULUI • DE LA AJUTOR LA AUTONOMIE • EVALUAREA DEZVOLTĂRII PREȘCOLARULUI • GRĂDINIȚA, FAMILIA, COMUNITATEA – PARTENERI ÎN EDUCAȚIE • EDUCAȚIA ȘI SĂNĂTATEA ÎN GRĂDINIȚĂ • BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT Focalizarea pe educaţia timpurie şi anii preşcolarităţii este importantă deoarece aceasta este perioada când copiii se dezvoltă rapid şi, dacă procesul de dezvoltare este neglijat în acest stadiu, este mult mai dificil şi mai costisitor să compensezi aceste pierderi mai târziu. Este bine cunoscut şi evident faptul că alegerile făcute acum şi acţiunile întreprinse de părinţi şi de societate în copilăria timpurie au o puternică şi mai de durată influenţă asupra progresului individual al copilului şi asupra progresului naţiunilor în sens larg. Calitatea îngrijirii şi a protecţiei în această perioadă sunt cheile care înlătură moartea, boala, întârzierea în creştere, trauma, proasta alimentaţie, întârzierile de dezvoltare atâta timp cât ele asigură o creştere sănătoasă, stima de sine şi abilitatea de a învăţa, lucruri care, în schimb, sunt cruciale pentru pregătirea pentru şcoală, învăţarea continuă, eficacitatea programelor şcolare şi abilitatea viitoare a copiilor de a contribui ca părinţi, actori economici şi cetăţeni. Astfel, investiţia în copii cât mai de timpuriu ne conduce, pe termen lung, la dezvoltare socială şi la realizarea susţinută a drepturilor copilului.

De când dezvoltarea copilului este legată de educaţia timpurie, de sănătate, nutriţie şi dezvoltare psihosocială, o serie de intervenţii trebuie să aibă loc în sănătate, nutriţie şi educaţie timpurie. De aceea, conceptul holistic de dezvoltare timpurie combină elemente din zonele de stimulare a copilului, sănătate, nutriţie, educaţie timpurie, precum şi comunitate şi dezvoltarea femeii, printre altele. Dacă vrem să sprijinim dezvoltarea totală a unui copil toate aceste aspecte trebuie înţelese şi ţintite înspre aceasta. Pe plan internaţional, perioada de timp pentru educaţie timpurie este definită ca o perioadă a vieţii copilului de la concepţie până la vârsta de 8 ani; şi asta pentru că, în primul rând, acum are loc cea mai rapidă dezvoltare a creierului. Cei mai importanţi sunt primii doi ani din viaţă, când cele mai semnificative schimbări din punct de vedere intelectual, emoţional, pshihologic şi social apar. EDUCAȚIE. CONCEPT. Concept provenit din limba latină unde „edere” însemna a creşte, a hrăni, iar „educare”, „educere” – a trage în afara, acesta a fost abordat îndeosebi din perspectiva pedagogică, devenind domeniul de interes deja cu tradiţie şi pentru cercetătorii din sfera sociologiei. De-a lungul timpului, s-a încercat definirea educaţiei, însă nici până astăzi nu s-a ajuns la un consens în ceea ce priveşte o definiţie unitară şi general acceptată, datorită complexităţii conceptului în sine şi a multitudinii de funcţii pe care aceasta le îndeplineşte. Pornind de la definiţia consacrată în Dicţionarul explicativ al limbii române1, educaţia este „fenomen social fundamental de transmitere a experienţei de viaţă a generaţiilor adulte şi a culturii către generaţiile de copii şi tineri, abilitării pentru integrarea lor în societate”. Într-o încercare pedagogică de definire a educaţiei, aceasta a fost privită drept „activitate socială complexă care se realizează printr-un lanţ nesfârşit de acţiuni exercitate în mod conştient, sistematic şi organizat, în fiecare moment un subiect – individual sau colectiv acţionând asupra unui obiect – individual sau colectiv în vederea transformării acestuia din urmă într-o personalitate activă şi creatoare, corespunzător condiţiilor istorico-sociale prezente şi de perspectivă”.2 Din punct de vedere sociologic, educaţia a fost definită ca „ansamblu de acţiuni sociale de transmitere a culturii, de generare, organizare şi conducere a învăţării individuale sau colective”3. În studiul său „Educaţie şi sociologie”, Durkheim insistă pe funcţia socială a educaţiei, aceasta fiind considerată „un mijloc creat de societate, pe care acesta îl utilizează pentru a se putea reproduce progresiv” şi având „rolul de a orienta şi stimula evoluţia potenţelor genetice, permiţând realizarea naturii umane”.4 Pornind de la premisa că „educaţia este ceva eminamente social, prin originile sale, ca şi prin funcţiile sale”5, Emil Durkheim definea educaţia ca fiind „acţiunea exercitată de generaţiile adulte asupra celor ce nu sunt încă coapte pentru viaţa socială. Ea are ca obiect să DEX – Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu-Iordan – Al. Rosseti”, Ed. a 2-a, rev. – Bucureşti: Univers Enciclopedic Gold, 2009, p.343; 2 Ioan Nicola, Tratat de pedagogie şcolară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p.22; 3 Catălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coord.), Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti, 1998, pp.197-198; 4 Dumitru Popovici, Sociologia educației, Insitutul European, Iași, 2003, p. 30; 5 Emil Durkheim, Educaţie şi sociologie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1980, p.63;

1

provoace şi să dezvolte în copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale şi morale, pe care le reclamă de la el atât societatea politică în întregul ei, cât şi mediul special, căruia îi este cu deosebire destinat”6. Pornind de la premisa că educaţia este un fapt social, Durkheim opina că „în realitate, fiecare societate, considerată într-un moment determinat al dezvoltării ei, are un sistem de educaţie ce se impune indivizilor cu o forţă irezistibilă. În zadar socotim că ne putem creşte copiii cum voim; există norme cărora suntem obligaţi sa ne conformăm. Dacă nu ţinem seama de acest lucru, ele se vor răzbuna pe copiii nostri, care odată adulţi se găsesc nepregătiţi să trăiască în mediul contemporanilor lor, cu care nu sunt în armonie. Dacă au fost crescuţi după idei prea învechite sau prea noi, nu importă; şi într-un caz şi întraltul, ei nu aparţin vremii lor şi, ca atare, nu sunt în condiţii de viaţă normală”7 Insistând pe funcţia socială a educaţiei, Durkheim considera că aceasta are un puternic caracter generator: producerea personalităţii şi producerea societăţii, iar esenţa socială a educaţiei trebuie înţeleasă prin efectele sale cele mai importante: individualizarea şi socializarea, în timp ce „sistemele de educaţie, formale şi informale, sunt mijloace prin care societatea impune atât (1) eul social dezirabil, cât şi (2) structurile care îi asigură existenţa”8. În acelaşi timp, Talcott Parsons pune accentul pe funcţia socială a educaţiei al cărei principal rol este acela de realizare a socializării. Teoria acestuia presupune analiza domeniului educaţiei, în special al şcolii, din perspectiva a două aspecte: primul abordează „modul cum funcţionează clasa pentru a face pe elevi să interiorizeze atât angajările, cât şi capacităţile necesare realizării cu succes a viitoarelor roluri de adult”, iar al doilea aspect „modul în care ea funcţionează pentru a aloca aceste resurse umane în structura de roluri a societăţii de adulţi”.9 Astfel, „şcoala apare atât ca agenţie socializatoare, cât şi de alocare a forţei de muncă pe poziţii ocupaţionale ce solicită anumite calificări”10. Durkheim şi Parsons sunt încrezători în funcţia socială a educaţiei, fiind partizani ai teoriei funcţionalismului. Pe de altă parte, aşa cum era de aşteptat, există şi teoreticieni care au subliniat consecinţele dăunătoare ale educaţiei, insistând pe inegalităţile sociale şi oportunităţile şcolare, accesul diferenţiat la educaţie etc. şi care s-au constituit în adepţi ai teoriei conflictului. Vom aminti aici concepţiile lui Max Weber, R. Collins, Samuel Bowles, Villard Waller, Louis Althusser, Pierre Bourdieu, Basil Bernstein. Astfel, Max Weber privea educaţia ca „unul dintre mijloace, pentru a dobândi drepturile şi poziţiile sociale dorite sau de a le conserva pe cele deja deţinute” şi atrăgea atenţia asupra faptului că „în interiorul şcolii, au existat întotdeauna «preferaţi», al căror status cultural a fost favorizat, şi «marginalizaţi», cărora li s-au pus diverse bariere”, insistând pe influenţa dominatoare a grupurilor de interese asupra sistemelor educaţionale.11 Villard Waller („The Sociology of Teaching”,1961) priveşte educaţia instituţionalizată un mijloc de coerciţie, o sursă continuă de conflict atât între interesele educatului şi cele ale 6

Ibidem, p. 39; Ibidem, p.36. 8 Denizia Gal, Educaţia şi mizele ei sociale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p.19; 9 Talcott Parsons apud Catălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coord.), op.cit., p. 199; 10 Catălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coord.), op.cit., p. 199; 11 Mihai Diaconu, Sociologia educaţiei, Editura ASE, Bucureşti, 2004, digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap2, 7

http://www.biblioteca-

educatorului prin prisma curriculumului prea formal, cât şi între generaţii, cauzat de diferenţele de vârstă dintre aceştia. Aşadar, la baza educaţiei nu stă împărtăşirea valorilor, ci mecanismul coercitiv manifestat prin: „comanda, pedeapsa, managementul, manifestarea afectuasă şi apelul la sentimente”, „examinarea şi promovarea”.12 Totodată, potrivit lui Pierre Bourdieu, educaţia este instrument de reproducere a inegalităţilor culturale şi sociale existente în societate prin favorizarea accesului la o educaţie de calitate celor din clasele sociale superioare. Competenţele lingvistice şi culturale mai ridicate în cazul copiilor proveniţi din straturile superioare, modalitatea de realizare a actului pedagogic prin punerea în dificultate a elevilor proveniţi din medii sociale mai defavorizate în ceea ce priveşte înţelegerea discursului profesoral, înseşi examinarea elevilor considerată că permite „internalizarea culturii dominante şi a valorii acelei culturi”13 sau ignorarea, de-a lungul vremii, a efectelor educaţiei în consolidarea şi sprijinirea reproducerii sociale – toate acestea sunt – în opinia sociologului francez – instrumente prin care educaţia perpetuează dominaţia de clasă şi cea culturală.14 George Herbert Mead, fondatorul teoriei interacţionismului simbolic, porneşte de la premisa că ceea ce stă la baza mediului social este comunicarea, astfel educaţiei îi revine un rol fundamental. Educaţia este privită ca „activitate ce urmăreşte formarea dimensiunii sociale a conştiinţei de sine, prin interiorizarea de către individ a atitudinilor comune ale grupului, utilizând mijloacele culturale ale colectivităţii”. Raporturile care se stabilesc în cadrul educaţiei nu se rezumă la o simplă relaţie între educat şi educator, ci educatul se raportează la întreg sistem plurivalent în care cei doi actori sunt coparticipanţi, interacţiunea, limbajul, grupul de apartenenţă jucând un rol fundamental.15 Aşa cum se poate observa analizând cele mai importante teorii sociologice dezvoltate de-a lungul timpului, educaţia a fost abordată atât din perspectivă microsocială, cât şi macrosocială, sociologii îndreptându-şi atenţia asupra educaţiei realizate în familie şi educaţiei instituţionalizate (realizate în şcoală) şi ignorând alte forme informale sau nonformale de manifestare a educaţiei (biblioteca, mass-media, biserica, armata etc.) sau educaţia pe tot parcursul vieţii a adultului. În ultima perioadă, însă, specialiştii au avut în vedere tot mai mult aceste aspecte ale educaţiei. Astăzi, conceptului de educaţie i s-a atribuit o multitudine de semnificaţii, fiind percepută ca „sistem de instituţii, ansamblu de activităţi desfăşurate într-un cadru formal, procesul de învăţare prin asimilare de cunoştinţe şi comportamente, învăţarea „societală”, procesul de formare prin raportare la un ideal social, produsul formării unui individ sau al unei generaţii, stadiul (nivelul) atins de o persoană într-o anumită etapă a vieţii în îndeplinirea unor standarde educaţionale solicitate de o societate /comunitate etc.”16 În analiza noţiunii de educaţie, Adrian Gorun porneşte de la deosebirea dintre educaţie şi educare, o „distincţie substanţial-verbală” care implică o „abordare concomitent sicronică şi diacronică”, aşa cum însuşi acesta afirmă. Utilizând termenul educaţie, analiza se realizează

12

Idem; Pierre Bourdieu, Homo Academicus, Les Éditions de Minuit, Paris, 1984, p. 142, apud A. Hatos, op.cit., p.215; 14 Vezi Adrian Hatos, Sociologia educației, Polirom, 2006, pp. 213-215; 15 Dumitru Popovici, op.cit, p. 37; 16 Adrian Gorun, Studiu sociologic asupra Legii 1/2011. Educația și comunitatea, Editura didactică și pedagogică, București, 2013, p. 22; 13

din punct de vedere structural – instituţional şi, astfel, educaţia este privită ca un „subsistem al sistemului social, cu structuri şi funcţii proprii” şi considerată „ansamblul autorităţilor şi instituţiilor publice, a agenţilor privaţi de interes public care au competenţă în formarea iniţială şi continuă a indivizilor unei societăţi , precum şi valorile şi normele care întemeiază şi reglementează acţiunile circumscrise unor finalităţi prestabilite”. Pe de altă parte, folosind termenul educare, înţelegem educaţia din perspectiva funcţională în care accentul cade pe „caracterul procesual al educaţiei, pe mecanismele, resorturile intime şi succesiunea acţiunilor întreprinse în formarea iniţială şi continuă a indivizilor dintr-o societate.”.17 „Ambele abordări – scrie Adrian Gorun – sunt corecte, dar fiecare suferă de o anumită incompletitudine”; luată separat, fiecare abordare este „unilaterală şi incompletă”, iar „evitarea acestor inconsistenţe se poate realiza prin surprinderea concomitentă a structurilor şi funcţiilor sistemului, a instituţiilor şi mecanismelor de funcţionare, a “anatomiei” şi „fiziologiei” subsistemului educaţional. Toate într-o dinamicitate continuă”.18 Luând în considerare aceste aspecte, Adrian Gorun propune următoarea „definiţie completă a educaţiei”: „ansamblul relaţiilor dinamice dintre actorii cu competenţă în formarea iniţială şi continuă, precum şi dintre aceştia şi persoanele implicate în propria formare prin mecanisme şi acţiuni ordonate şi orientate de finalităţi prestabilite, întemeiate în norme şi valori ce se circumscriu idealului educaţional promovat de o comunitate/societate”19. Privită ca „proces de formare a personalităţii individuale, prin integrare socială şi transmitere culturală”, „ termenul educaţie poate indica fie acţiune formativă, fie rezultatul său”, iar din punct de vedere relaţional, aceasta „identifică cel puţin doi interlocutori, educatorul şi cel educat, care se află într-un context şi recurg la un cod pentru a putea comunica”. 20 În consecinţă, condiţia existenţială a procesului educaţional este relaţia dintre cei doi actori: educatul şi educatorul, în cazul cărora trebuie evitate abordările unilaterale, întrucât „nici exacerbarea rolului educaţional (educaţia pozitivă), nici exacerbarea educatului (educaţia activă) nu reprezintă răspunsuri satisfăcătoare la problematica unei educaţii care-şi acoperă finalităţile proiectate. „Atât educaţia pozitivă, cât şi educaţia activă – susţine Adrian Gorun – sunt laturi intrinseci ale unui proces (acelaşi) la care participă subiecţii educaţiei, însă relaţia educativă – definită ca interacţiune între educator şi educat – este cea care pune în valoare valenţele procesului”.21 Aşa cum menţionam anterior, educaţia – înţeleasă ca „proces de formare a personalităţii individuale, prin integrare socială şi transmitere culturală” – este un subsistem al sistemului social şi se manifestă în strânsă legătură cu celelalte subdomenii (politica, morala, cultura, religia etc.), nelimitându-se însă la vreunul dintre acestea.22 Astfel, în formarea completă a personalităţii individului, un rol foarte important îl joacă componentele (laturile) educaţiei: educaţia morală, educaţia intelectuală, educaţia profesională, educaţia civică, educaţia religioasă, educaţia fizică, educaţia estetică etc. Prin 17

Idem; Ibidem, p. 22-23; 19 Ibidem, p. 23; 20 Enciclopedia de filozofie şi ştiinţe umane, Editura All Educational, Bucureşti, 2004, 2007, p. 265 şi urm., apud Adrian Gorun, op.cit, p. 23; 21 Adrian Gorun, op.cit, pp. 23-24; 22 Ibidem, p. 24; 18

intermediul acestora, educaţia contribuie la formarea şi dezvoltarea capacităţilor cognitive, competenţelor intelectuale (educaţia intelectuală), formarea conştiinţei şi conduitei morale (educaţia morală), însuşirea cunoştinţelor teoretice şi formarea deprinderilor, perfecţionarea în vederea desfăşurării unei activităţi profesionale (educaţia profesională), cultivarea potenţialului creator al personalităţii (educaţia estetică), dezvoltarea armonioasă a organismului, perfecţionarea calităţilor motrice (educaţia fizică), formarea individului ca cetăţean prin dezvoltarea spiritului civic, formarea comportamentului de membru al comunităţii (educaţia civică), formarea conştiinţei, convingerilor, sentimentelor şi atitudinilor religioase (educaţia religioasă) ş.a.m.d.23 Pe de altă parte, educaţia se manifestă printr-o gamă largă de dimensiuni şi forme. Vorbim, aşadar, în funcţie de gradul de organizare, de educaţia formală, informală şi nonformală. Educaţia formală se referă la „acţiuni de predare şi instruire proiectate şi realizate de personal specializat pentru conducerea învăţării pe baza unor obiective prestabilite în instituţii şcolare ierarhic structurate, după criterii de vârstă şi performanţiale, în cadrul unui sistem de învăţământ (sau şcolar)”24, altfel spus aceasta „se realizează prin intermediul procesului de învăţământ, cu finalităţi educaţionale explicite, formulate prin idealul educaţional”25. Acest tip de educaţie permite acumularea continuă a cunoştinţelor, facilitând dezvoltarea unor aptitudini, capacităţi, atitudini a individului, introducerea persoanei în societate. Educaţia informală este cea care se realizează în mod spontan, fiind „un proces permanent de asimilare voluntară şi involuntară de atitudini, valori, modele de comportare sau cunoştinţe vehiculate în relaţiile şi interacţiunile sociale din mediul personal de viaţă, din familie, joc, muncă, bibliotecă, mass-media, stradă etc.”26. Educaţia nonformală se manifestă prin activităţile extracuriculare, opţionale sau facultative, cu un caracter mai puţin formal, dar cu acelaşi rezultat formativ, putând fi definită ca un ansamblu de „acţiuni educative, filiere de instruire şi reţele de învăţare organizate în afara sistemului de învăţământ ca răspuns la cerinţele sociale şi nevoile individuale de permanentizare a învăţării”. Dovedindu-se importanţa acestui tip de educaţie, aflat în continuă expansiune, au fost create chiar instituţii educative (case de cultură, clubul elevilor etc.), uneori complementare celor de învăţământ şi care pot oferi „soluţii alternative de formare profesională sau general-culturală sub semnul exigenţelor educaţiei permanente”. Între cele trei tipuri de educaţie nu se află o linie de demarcaţie strict stabilită, cert fiind faptul că acestea se află într-o relaţie de interdependenţă; „împreună circumscriu sistemul educaţional al unei societăţi naţionale, în cadrul căruia cel mai reprezentativ este sistemul de învăţământ”27. Un alt concept deosebit de important pe care îl supunem dezbaterii este conceptul de educaţie permanentă – întâlnit în limba engleză sub forma „life long learning” – LLL sau în limba franceză ca "éducation des adultes”. Termenul a fost descris în numeroase moduri, dar

23 Vezi Ioan Jinga, Elena Istrate (coord.), Manual de pedagogie, Ediția a II-a, revăzută și revizuită, Ed. All, București, 2006, 2008, pp. 144-170; 24 Catălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coord.), op.cit., p. 198; 25 Ioan Junga, Elena Istrate , op.cit., p. 174; 26 Catălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coord.), op.cit., p. 198; 27 Idem;

„toate se referă la învăţământul de «după educaţia iniţială», la formarea pe tot parcursul vieţii, dar după şcoala de bază”28. Referitor la acest concept de „educaţie permanentă”, considerat a fi „motorul societăţii” şi având la bază, conform Raportului către UNESCO al Comisiei Internaţionale pentru Educaţie în secolul al XXI-lea, patru „piloni”: a învăţa să trăim împreună, a învăţa să cunoaştem, a învăţa cum să acţionăm, a învăţa să fim – ar putea fi considerat „un ansambl...