Suport curs Finante ID 2020 PDF

Preview

Summary

FINANğE 1Universitatea Lucian Blaga din SibiuFacultatea de Știin܊e EconomiceFINAN܉E- curs ID -Prof. univ. dr. Camelia OPREAN-STAN20202Unitatea de studiu INOŢIUNI DE BAZĂ PRIVIND FINANŢELECuprins: I.1 I.2 I.3țele – un sistem de relații financiare I. Teoria și practica financiară I.5 unității de studi...

Description

1

FINANŢE

Universitatea Lucian Blaga din Sibiu Facultatea de Științe Economice

FINANȚE

- curs ID -

Prof. univ. dr. Camelia OPREAN-STAN

2020

2

Unitatea de studiu I NOŢIUNI DE BAZĂ PRIVIND FINANŢELE Cuprins: I.1.Introducere I.2.Obiective I.3.Finanțele – un sistem de relații financiare I.4. Teoria și practica financiară I.5.Rezumatul unității de studiu, cuvinte cheie I.6.Teste de autoevaluare I.1. INTRODUCERE Această carte oferă studenţilor cunoştinţele de bază privind componentele ştiinţei finanţelor, probleme ale teoriei finanţelor, mecanismul şi politicile financiare, elemente privind piaţa de capital, titlurile financiare tranzacţionate, aprofundarea finanţelor publice, structura şi nivelul cheltuielilor publice, posibilităţile de acoperire ale acestora prin constituirea, alocarea şi controlul utilizării resurselor financiare publice, în cadrul unui proces bugetar complex, analiza finanţelor întreprinderilor, cu accent pe deciziile financiare esenţiale, respectiv decizia de finanţare şi de investiţii, cuantificarea nivelului de rentabilitate şi a riscurilor la care sunt expuse firmele. Este importantă cunoaşterea ştiinţei finanţelor în general, având în vedere că aceasta reprezintă componenta majoră a activităţilor socialeconomice a oricărui nucleu funcţional din structura instituţional administrativă a societăţii româneşti. În acest context, prima unitate de studiu analizează elemente ca: sistemul de relaţii financiare care formează finanţele, unde se includ: finanţele publice, finanţele private, relaţiile de credit şi relaţiile de asigurări-reasigurări. Sunt vizate, de asemenea, cele trei moduri de manifestare a ştiinţei finanţelor: ca practică, ca politică şi ca teorie. Cunoștințe preliminare Pentru înțelegerea noțiunilor discutate în cadrul acestui curs este nevoie de cunoștințe de microeconomie, macroeconomie, contabilitate si statistica, pentru deplina intelegere si aprofundare a partilor teoretice si practice exemplificate in ceea ce urmeaza. Durata medie de parcurgere a cursului Durata medie de parcurgere a tuturor unităților de învățare este de 24 ore. I.2. OBIECTIVE •

Definirea finanţelor din punct de vedere tehnic şi ştiinţific;

•

Identificarea sistemului de relaţii financiare care formează

3

FINANŢE

finanţele; • Delimitarea relaţiilor financiare clasice, relaţiilor de credit, relaţiilor de asigurări-reasigurări şi finanţelor întreprinderii; • Punctarea principalelor deosebiri dintre finanţele publice şi finanţele private; • Definirea politicii financiare la nivel micro şi macroeconomic. I.3. FINANŢELE – UN SISTEM DE RELAŢII FINANCIARE Când se vorbeşte de finanţe, se au în vedere două accepţiuni: una tehnică, şi una care consideră finanţele ca o ştiinţă. Din punct de vedere tehnic, finanţele pot fi definite ca totalitatea fluxurilor băneşti dintr-o economie care au ca scop formarea veniturilor (încasarea lor) şi realizarea (acoperirea) cheltuielilor la nivele diferite (individ, organizaţie, stat). Finanţele sunt considerate şi o ştiinţă, respectiv ştiinţa gestionării patrimoniilor individuale, patrimoniilor organizaţiilor (firme, instituţii etc.) sau a banului public. Prin ban public înţelegem ansamblul cheltuielilor şi resurselor (veniturilor) statului sau ale unei colectivităţi locale. Relaţiile financiare sunt relaţii băneşti care apar în procesul repartiţiei produsului intern brut, reprezentând transferuri monetare, în dublu sens, în legătură cu formarea şi repartizarea fondurilor băneşti necesare pentru satisfacerea nevoilor societăţii sau agenţilor economici. Noţiunea de finanţe, în sens larg, include următoarele relaţii financiare: 1. relaţiile ce exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu nerambursabil, considerate relaţii financiare clasice, ce îşi găsesc reflectarea în bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale, bugetele fondurilor speciale etc. Acestea se reflectă în cadrul finanţelor publice; 2. relaţiile ce exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă determinată, pentru care se percepe dobândă, numite relaţii de credit; 3. relaţiile care exprimă un transfer facultativ sau obligatoriu de resurse băneşti în schimbul unei contraprestaţii, care depinde de producerea unui eveniment aleatoriu, numite relaţii de asigurări – reasigurări; 4. relaţiile care apar în procesul formării şi repartizării fondurilor băneşti la dispoziţia întreprinderilor, în vederea desfăşurării activităţii acestora, numite finanţele întreprinderilor. Relaţii clasice

Relaţii de credit

Relaţii financiare (finanţe)

Relaţii de asigurări - reasigurări

Finanţe ale întreprinderilor

Fig. 1. - Componentele relaţiilor financiare

4

Astfel, se poate afirma faptul că noţiunea de finanţe mai poate fi folosită în dublu sens: 1. finanţe în sens restrâns (relaţiile clasice); 2. finanţe în sens larg, care cuprind şi relaţiile de credit, relaţiile de asigurări – reasigurări şi finanţele întreprinderilor. Finanţele publice Finanţele publice se întâlnesc la nivel macroeconomic (economia naţională în ansamblu), dar şi la nivel mezoeconomic (la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale). Funcţiile lor sunt îndeplinite de Ministerul Finanţelor Publice, la nivel macroeconomic, iar la nivelul mezoeconomic, de către Direcţiile Judeţene ale Finanţelor Publice. Finanţele publice studiază fluxurile băneşti organizate în scopul: • procurării resurselor statului (veniturilor publice) sub forma impozitelor, taxelor, cotizaţiilor sociale plătite de persoane juridice (firme) şi persoane fizice etc.; • utilizării resurselor statului sub forma cheltuielilor publice în scopul satisfacerii unor nevoi generale ale societăţii (educaţie, sănătate, asigurări sociale, ordine publică, apărare etc.), dar şi pentru dezvoltarea economică prioritară a unor ramuri (investiţii publice). Finanţele publice exprimă relaţii sociale de natură economică care se nasc în procesul de constituire şi utilizare a resurselor publice între stat, pe de o parte, şi membrii săi, pe de altă parte, în vederea satisfacerii nevoilor de interes general ale societăţii. Componenta publică a finanţelor are în vedere: • procurarea resurselor necesare statului şi utilizarea lor conform nevoilor acestuia, în calitatea sa de autoritate publică; • folosirea procesului de procurare şi utilizare a resurselor ca un mijloc (pârghie) de influenţare a desfăşurării ansamblului activităţilor economico-sociale (statul caută să atenueze efectele negative ale unor crize ciclice şi să influenţeze pozitiv procesele economice şi sociale din societate). Finanţele publice sunt definite în legătură cu existenţa statului şi a instituţiilor sale centrale şi locale, adică în legătură cu existenţa şi funcţionarea instituţiilor de drept public. Finanţele publice comportă fluxuri băneşti organizate în scopul procurării resurselor statului şi instituţiilor publice şi, ulterior, al satisfacerii unor nevoi generale ale societăţii, cum ar fi finanţarea învăţământului gratuit, a asistenţei medicale, asigurărilor sociale, a instituţiilor guvernamentale, de procuratură şi judecătoreşti, precum şi a instituţiilor de ordine publică şi de apărare naţională. Finanţele private În ceea ce priveşte finanţele private, acestea se întâlnesc la nivel microeconomic (la nivelul firmelor) şi studiază ansamblul relaţiilor economice băneşti prin care se constituie şi se utilizează capitalurile firmei, în scopul

FINANŢE

5

obţinerii şi repartizării rezultatului final (profitul). Finanţele private au în vedere constituirea şi gestiunea resurselor necesare agenţilor economici pentru realizarea obiectului lor de activitate, în condiţii normale de profitabilitate. Obiectul finanţelor private include: • constituirea capitalului social la nivelul agenţilor economici; • repartizarea profiturilor pentru nevoi de creştere economică sau pentru remunerarea acţionarilor; • modalităţi de plasare a eventualelor disponibilităţi; • obţinerea de mijloace financiare necesare pentru derularea curentă a activităţii de exploatare; • mobilizarea operativă a creanţelor; • lichidarea obligaţiilor faţă de terţi etc. Finanţele private se desfăşoară în spiritul deciziilor luate în cadrul adunărilor generale ale acţionarilor, al consiliilor de administraţie şi al contractelor economice sau financiare încheiate cu terţii. Totalitatea finanţelor private şi modul lor de organizare sunt astfel concepute încât să satisfacă activitatea specifică rentabilă şi o strategie de dezvoltare optimă pentru fiecare agent economic. În ţara noastră, ca şi în alte ţări cu economie de piaţă, finanţele se pot grupa în cele două mari categorii: finanţe publice şi finanţe private. Între finanţele publice şi cele private există multe deosebiri, printre care se numără: a) Finanţele publice reprezintă acea categorie a resurselor financiare asociată cu statul, cu unităţile administrativ-teritoriale şi alte instituţii de drept public, iar finanţele private sunt acele resurse financiare asociate cu întreprinderile, băncile, societăţile de asigurare private etc.; b) Finanţele publice se manifestă, deci, la nivel macroeconomic, iar finanţele private la nivel microeconomic; c) Constituirea resurselor finanţelor publice se face în cea mai mare măsură prin constrângere de la persoane juridice şi fizice, şi numai într-o anumită măsură şi pe calea împrumuturilor, deci pe bază de relaţii contractuale. Resursele necesare finanţelor private se formează în primul rând pe calea disponibilităţilor proprii ale subiecţilor economici respectivi şi numai diferenţa de resurse până la necesar pe baze contractuale în condiţiile cererii şi ofertei (creditul bancar); d) Împotriva instituţiilor statului nu se pot lua măsuri de executare silită dacă acestea nu-şi onorează prevederile aprobate prin bugete, pe câtă vreme împotriva agenţilor economici şi a altor persoane juridice şi fizice, dacă aceştia nu-şi achită obligaţiile către buget, sau nu-şi respectă angajamentele contractuale, calea principală este aceea a executării silite; e) Scopul constituirii resurselor publice este acela al satisfacerii nevoilor generale ale societăţii, în timp ce acela al resurselor financiare private, pe baza cărora funcţionează afacerile private, este obţinerea de profit şi maximizarea acestuia în beneficiul unui grup restrâns de întreprinzători sau a singurului întreprinzător în cauză; f) Gestiunea fondurilor publice este supusă reglementărilor dreptului public (Legi, Hotărâri ale Guvernului etc.), în timp ce gestiunea finanţelor private este supusă dreptului comercial (contracte etc.); g) La constituirea resurselor financiare publice participă toţi

6

membrii societăţii, persoane juridice şi fizice (care au venituri impozabile sau deţin averi), pe câtă vreme la constituirea fondurilor private participă un număr restrâns de persoane şi în unele cazuri unul singur; h) Prin politicile fiscale şi bugetare folosite de către stat cu prilejul constituirii şi utilizării resurselor financiare publice, acesta intervine în viaţa economică şi socială, avantajând sau sancţionând financiar anumiţi subiecţi din economie şi societate. În cadrul finanţelor private, în procesul de distribuire a câştigurilor iau parte numai persoane care au participat la constituirea resurselor în mod direct proporţional cu contribuţia fiecăruia la capitalul social. Relaţiile de credit Un întreprinzător dispune, cel mai adesea, doar parţial, iar uneori chiar deloc, de mijloace băneşti pentru a începe sau derula o activitate. Pentru a şi le procura, el intră în relaţie cu parteneri specializaţi, care au posibilitatea să-i pună la dispoziţie astfel de mijloace. Acest gen de raporturi se include în sfera relaţiilor de credit, componentă a relaţiilor financiare. Relaţiile de credit sunt relaţii băneşti de repartiţie a produsului intern brut, relaţii reprezentând mobilizarea unor disponibilităţi băneşti în vederea acoperirii unor nevoi temporare. Caracteristicile principale ale relaţiilor de credit sunt: • au caracter rambursabil, adică transferul bănesc este temporar. Beneficiarul disponibilităţilor, adică debitorul, poate utiliza mijloacele numai o perioadă dată, după care trebuie să le returneze celui de la care le-a procurat, creditorului; • sunt purtătoare de dobândă, adică serviciul constând în a dispune, temporar, de mijloace băneşti, este remunerat. Dobânda apare ca o remunerare a celui care dă cu împrumut, reprezintă o cheltuială pentru cel ce ia cu împrumut, şi este considerată de aceea ca un cost al capitalului bănesc. Relaţiile de credit generează creditarea, ca mod de finanţare a necesarului de resurse. Este o modalitate de constituire a necesarului de resurse financiare în completarea celor proprii. Din multitudinea tipurilor de credite cunoscute, diferenţiate în funcţie de anumite criterii, amintim în continuare următoarele: 1. după durata relaţiilor de credit, există: credite pe termen scurt (sub 1 an); credite pe termen mediu (1-5 ani); credite pe termen lung (peste 5 ani). 2. în raport cu calitatea partenerilor care intră în relaţiile de credit, există: credit bancar: creditor este o instituţie bancară, care, în general, aceasta fixează condiţiile de creditare; credit public: debitor este statul; el fixează condiţiile de creditare; credit comercial: acordat între partenerii de afaceri; condiţiile de creditare le propune creditorul, şi de regulă sunt negociate între părţi. Un agent economic poate primi un credit comercial în dubla sa calitate: de client, când un furnizor al său acceptă să primească plata

7

FINANŢE

ulterior livrării efectuate, generându-se astfel pentru agentul economic o obligaţie de plată viitoare; de furnizor, când primeşte un avans de la un client în contul unei livrări ulterioare, astfel încât el îşi creează o obligaţie. Relaţii de asigurări şi reasigurări Relaţiile de asigurări reprezintă ansamblul relaţiilor economicofinanciare care se stabilesc între asiguraţi şi asigurători, prin care asiguratul se obligă să plătească o primă societăţii de asigurări, iar în cazul producerii riscului asigurat, aceasta se obligă să achite asiguratului sau unei terţe persoane, denumită beneficiar, o despăgubire. Asiguratul este persoana fizică sau juridică care în schimbul primei de asigurare îşi asigură bunurile, sau se asigură împotriva unor evenimente. Asigurătorul este persoana juridică (societatea de asigurări) care preia riscurile asiguraţilor, iar în cazul producerii acestora acoperă pagubele produse. Fluxurile băneşti ce se stabilesc între asiguraţi şi asigurători îmbracă două forme şi se desfăşoară în dublu sens astfel: un flux se manifestă sub forma primelor de asigurare, iar sensul acestuia este de la asigurat la asigurător; cel de-al doilea flux ia naştere în momentul producerii riscurilor sau evenimentelor asigurate, când societatea de asigurări este obligată să achite despăgubirile, iar sensul este invers, de la asigurător la asigurat. Clasificarea asigurărilor se face după mai multe criterii, dintre care menţionăm: 1. după forma pe care o îmbracă, asigurările se împart în: asigurări obligatorii (prin efectul legii): au caracter obligatoriu; asigurări facultative: au caracter contractual (se întemeiază pe baza unui contract). 2. după obiectul asigurat, există: asigurări de bunuri: au ca obiect bunuri materiale; asigurări de persoane: au ca obiect evenimente din viaţa persoanelor fizice; asigurări de răspundere civilă: au ca obiect răspunderea faţă de terţi. 3. după natura relaţiilor dintre asigurat şi asigurător, există: asigurări directe: manifestate între asigurat şi asigurător; coasigurări: există mai mulţi asigurători şi un singur asigurat; reasigurări: asigurătorul se asigură la o altă societate. I.4. TEORIA ŞI PRACTICA FINANCIARĂ Disciplina financiară a devenit de sine stătătoare în anii ’60. Punctul de interes al acesteia s-a deplasat de la studiul activelor firmei către pasiv, în cadrul căruia cel mai important aspect este cel al structurii capitalurilor. Sunt vizate trei moduri de manifestare a ştiinţei financiare: ca practică;

8

ca politică; ca teorie. Pentru cele trei moduri de manifestare a conţinutului finanţelor, obiectivul primordial este maximizarea valorilor întreprinderii (creşterea averii acţionarilor). Practica financiară În practică trebuie respectate cel puţin trei condiţii: 1. Obţinerea unei rentabilităţi sperate pentru acţionari, superioară altor oportunităţi de investiţii oferite de piaţa financiară şi în raport cu gradul de risc asumat. 2. Asigurarea unei bune solvabilităţi a întreprinderii vizate de creditor. Solvabilitatea = capacitatea întreprinderii de a-şi plăti la timp datoriile; Lichiditatea = capacitatea activelor circulante de a se transforma în bani într-o anumită perioadă de timp; Exigibilitatea = suma datoriilor devenite scadente într-o anumită perioadă de timp. 3. Asigurarea unei bune flexibilităţi de acţiune pentru participanţii la activitatea întreprinderii (acţionarii, managerii, salariaţii, furnizorii, clienţii, statul etc.). Componentele practicii financiare se referă la: analiza financiară; bugetarea activităţilor; gestiunea financiară. a) Analiza financiară Există două tipuri de analize: analiza internă care urmăreşte identificarea potenţialului de degajare a fluxurilor nete de trezorerie (cash-flow-uri); analiza externă care vizează: • echilibrul financiar pe termen scurt; • rentabilitatea întreprinderii la nivelul marjelor de acumulare şi la nivelul capacităţii de finanţare. Obiectul analizei financiare îl constituie determinarea stării de performanţă financiară, punctele tari şi slabe ale gestiunii financiare. Pentru aceasta se apelează la metoda de verificare a echilibrului financiar şi a capacităţii întreprinderii de a degaja valoare nouă. Această metodă permite aprecierea solidităţii şi competitivităţii întreprinderii. Analiza financiară a firmei surprinde următoarele aspecte: analiza echilibrului financiar pe baza documentelor contabile de sinteză; aprecierea structurii financiare a firmei prin analiza statică şi dinamică a acesteia; analiza marjelor de rentabilitate; diagnosticul financiar al rentabilităţii şi riscului; performanţa rezultatelor întreprinderii evaluată prin intermediul soldurilor intermediare de gestiune şi a capacităţii de autofinanţare; analiza fluxurilor financiare pe baza tabloului de finanţare;

9

FINANŢE

explicarea evoluţiei întreprinderii cu ajutorul unor indicatori de eficienţă. b) Bugetarea activităţilor Bugetarea întreprinderii proiectează imaginea fluxurilor de venituri şi cheltuieli viitoare, precum şi eventualele necesităţi de finanţare externe sau, după caz, plasamente financiare externe. c) Gestiunea financiară Gestiunea finaciara poate fi definită ca un ansamblu de activităţi care concură la realizarea şi ajustarea fluxului financiar şi a fondurilor precum şi la buna administrare a resurselor financiare ale firmei. Reprezintă ansamblul acţiunilor de administrare a resurselor băneşti ale întreprinderii şi cuprinde: • gestiunea financiară pe termen scurt; • gestiunea financiară pe termen mediu şi lung. Gestiunea financiară pe termen scurt urmăreşte, pe de o parte, asigurarea echilibrului financiar între nevoile de capitaluri circulante şi de trezorerie şi pe de altă parte, sursele de capitaluri circulante atrase temporar. Gestiunea financiară pe termen mediu şi lung are în vedere strategia de creştere şi consolidare a întreprinderii. Gestiunea financiară este eficientă doar în cazul unei planificări financiare coerente şi a unui control de gestiune riguros. De aceea se elaborează planuri strategice care reflectă resursele financiare şi utilizările acestora. Sarcinile gestiunii financiare a întreprinderii sunt: maximizarea valorii financiare a întreprinderii; creşterea activului şi patrimoniului; asigurarea performanţelor financiare şi menţinerea acestora; gestiunea riscurilor financiare; menţinerea solvabilităţii financiare; asigurarea echilibrului financiar şi al lichidităţii; asigurarea flexibilităţii firmei. Politica financiară Politica financiară reprezintă totalitatea acţiunilor şi deciziilor luate de către o autoritate, în vederea real...