Suport curs - D. Atasiei. Procedura penala- partea speciala vers.1.0 martie 2018 PDF

Preview

Summary

DREPT PROCESUAL PENAL - PARTEASPECIALĂSuport de curspentru studenţii anului III învățământ IFRAutor:Lect.univ. Daniel AtasieiPartea I. URMĂRIREA PENALĂI. NOȚIUNI GENERALEUrmărirea penală este prima fază a procesului penal, fază care nu poate lipsi din desfășurarea vreunui proces penal 1 și constă în...

Description

DREPT PROCESUAL PENAL - PARTEA SPECIALĂ Suport de curs

pentru studenţii anului III învățământ IFR

Autor: Lect.univ.dr. Daniel Atasiei

1

Partea I. URMĂRIREA PENALĂ I.

NOȚIUNI GENERALE

Urmărirea penală este prima fază a procesului penal, fază care nu poate lipsi din desfășurarea vreunui proces penal 1 și constă în activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală pentru strângerea probelor cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea infractorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea lor în judecată. (art. 285 C.proc.pen). Caracterele urmăririi penale. Urmărirea penală este guvernată de unele reguli specifice acestei faze: caracterul nepublic, forma preponderent scrisă, lipsa de contradictorialitate și subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală. În această fază se aplică următoarele principii generale ale procesului penal: legalitatea şi oficialitatea, aflarea adevărului, rolul activ, folosirea limbii oficiale, respectarea demnităţii persoanei, garantarea siguranţei şi libertăţii persoanei, prezumţia de nevinovăţie, garantarea dreptului la apărare, inviolabilitatea domiciliului şi a secretului corespondenţei şi al convorbirilor. Limitele urmăririi penale. Urmărirea penală din punct de vedere temporal prezintă două limite: un moment iniţial – începerea urmăririi penale in rem: - prin ordonanţa organelor de urmărire penală; - prin declaraţie orală a procurorului, în cazul constatării infracţiunilor de audienţă. un moment final – soluţionarea cauzei de către procuror: - prin ordonanţă, care poate dispune o soluţie de neurmărire şi netrimitere în judecată: clasare sau renunţare la urmărire penală. - prin rechizitoriu, care dispune trimiterea în judecată 2 În cursul urmăririi penale sunt exercitate două funcții judiciare, astfel cum prevede art. 3 C.proc.pen: - funcția de urmărire penală: exercitată de către organele de urmărire penală (procuror și organele de cercetare penală;

1

Victor Văduva în N.Volonciu, p.818 De menţionat este faptul că atât clasarea, cât şi renunţarea la urmărirea penală se pot dispune, potrivit legii, şi prin rechizitoriu. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 328 alin. (3) CPP, procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu, chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi şi inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite, potrivit art. 327, adică pentru unii inculpaţi se dispune trimiterea în judecată, iar pentru alţii soluţia clasării sau a renunţării la urmărirea penală (BOROI Alexandru, NEGRUŢ Gina, Drept procesual penal, Hamangiu, 2017 pag. 432). 2

2

- funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, exercitată de către judecătorul de drepturi și libertăți. Organele de urmărire penală (procurorul și organele de cercetare penală) sunt cele care asigură realizarea obiectului urmăririi penale – strângerea probelor cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea infractorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea lor în judecată. Potrivit art. 286 alin. 1 C.proc.pen, actul prin care procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza se numește ordonanță. Ordonanța este actul prin care și organul de cercetare penală dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale. Ordonanța trebuie să cuprindă: - denumirea parchetului şi data emiterii; - numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte; - fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului; - obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt şi de drept ale acestora; - atunci când este cazul, menţiunea căii de atac disponibile, cu arătarea termenului în care aceasta poate fi exercitată; - date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi; - alte menţiuni prevăzute de lege; - semnătura celui care a întocmit-o. Spre deosebire de situațiile în care își exercită dreptul de dispoziție, în ipotezele în care vor formula propuneri, organele de cercetare penală vor întocmi un referat, act care va avea un conținut similar ordonanței 3. Procurorul poate întocmi, de asemenea, referate (de exemplu, art. 2941 C.proc.pen, propuneri pentru luarea de către judecătorul de drepturi și libertăți a măsurilor preventive a arestării preventive sau a arestului la domiciliu). Când legea prevede că un act sau o măsură procesuală trebuie să fie încuviinţată, autorizată sau confirmată, un exemplar al actului rămâne la procuror. În cazurile în care procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori alte autorităţi prevăzute de lege, în vederea soluţionării propunerilor ori cererilor formulate în cursul urmăririi penale, va înainta copii numerotate şi certificate de grefa parchetului de pe actele dosarului ori numai de pe cele care au legătură cu cererea sau propunerea formulată. Organul de urmărire penală păstrează originalul actelor, în vederea continuării urmăririi penale. 3

V. Văduva în N. Volonciu, A.S. Uzlău, Codul de procedură penală comentat, ed a 3-a Hamangiu, 2017 p 823

3

II.

SESIZAREA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ

Sesizarea este modalitatea prin care organele de urmărire penală iau cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni. Pentru combaterea tuturor infracţiunilor săvârşite, organele de urmărire penală trebuie să fie informate cu privire la fiecare infracţiune ce s-a comis şi cu privire la fiecare făptuitor. 4 Actul de sesizare constituie punctul de plecare a urmăririi penale, fără de care aceasta nu poate începe. Prin mod de sesizare a organului de urmărire penală se înţelege mijlocul prin care acesta ia cunoştinţă, în condiţiile legii, despre săvârşirea unei infracţiuni, determinând obligaţia acestuia de a se pronunţa cu privire la începerea urmăririi penale referitoare la acea infracţiune. Modurile de sesizare a organelor de judecată sunt variate, clasificarea lor făcându-se în raport cu anumite criterii: 5 a) în raport cu sursa de informare, există: – moduri de sesizare externe (plângerea, denunţul), care provin de la persoane care nu fac parte din structura organului de urmărire penală; – moduri de sesizare interne (sesizarea din oficiu), care provin din activitatea de investigare a organelor de urmărire penală sau a altor lucrători operativi din cadrul Ministerului Afacerilor Interne; b) în raport de efectele pe care le produc asupra punerii în mişcare a acţiunii penale, există: – moduri generale de sesizare (plângerea, denunţul, actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege, sesizarea din oficiu), care produc efectul de a încunoştinţa organul de urmărire penală, nefiind indispensabile pentru începerea urmăririi penale, deoarece pot fi înlocuite; – moduri speciale de sesizare (plângerea prealabilă, sesizarea şi autorizarea organului competent), care produc efectul de a încunoştinţa organul de urmărire penală, dar, spre deosebire de cele generale, sunt indispensabile pentru efectuarea în continuare a urmăririi penale 6 , respectiv punerea în mișcare a acțiunii penale.

MODURI GENERALE DE SESIZARE 1. Plângerea. Plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune. 4

PARASCHIV Carmen, TEODORESCU Georgiana-Maria, NICOLESCU Alin Sorin, Drept procesual penal. Partea specială. Note de curs , Hamangiu, 2017 pag. 6 5 BOROI Alexandru, NEGRUŢ Gina, Drept procesual penal, Hamangiu, 2017 pag. 447 6 Art. 305 alin. 4 C.proc.pen

4

Plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul petiţionarului ori, pentru persoane juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori convenţional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum şi indicarea făptuitorului şi a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute. Legea reglementează modalităţile în care poate fi făcută plângerea, din punctul de vedere al titularilor 7: – personal, de către cel căruia i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune; plângerea făcută de o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minor între 14 şi 18 ani) va fi încuviinţată de către persoanele prevăzute de legea civilă (părinte, tutore, curator); – prin mandatar; mandatul trebuie să fie special, iar procura rămâne ataşată plângerii. Se recunoaşte în continuare posibilitatea formulării plângerii de către reprezentantul (convenţional) al celui vătămat (cu mandat special, procura rămânând ataşată plângerii) sau de substituiţii procesuali (unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau copilul major pentru părinţi), în toate aceste cazuri persoana vătămată putând să nu îşi însuşească plângerea. Este necesară depunerea mandatului, având în vedere că plângerea este un act care poate atrage o anumită răspundere, mergând până la răspunderea penală chiar pentru mandatar, când s-ar dovedi netemeinicia plângerii şi s-ar constata că mandatarul cunoştea aceasta. – prin substituiţi procesuali (unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru părinţi); persoana vătămată poate să declare că nu îşi însuşeşte plângerea, situaţie în care ea nu va mai produce efectele prevăzute de lege; – prin reprezentanţi legali, pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu (minorul care nu a împlinit 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie). Pentru persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, plângerea se face de reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face plângere cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă. Astfel, reprezentantul legal are doar dreptul să încuviinţeze persoanei cu capacitate de exerciţiu restrânsă să facă plângere; lipsa formulării unei asemenea plângeri din partea celei din urmă nu poate fi suplinită prin plângerea făcută de către reprezentantul legal. În cazul în care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviinţează actele persoanei vătămate, sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu. Când reprezentantul legal nu a făcut plângere ori nu a confirmat plângerea făcută de persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă, plângerea celui incapabil va putea avea caracterul unui denunţ sau va putea fi exploatată ca informaţie în vederea sesizării din oficiu. Dacă este făcută în scris, plângerea trebuie semnată de persoana vătămată sau de mandatar. Plângerea în formă electronică îndeplineşte condiţiile de formă numai dacă este certificată prin semnătură electronică, în conformitate cu prevederile legale. Plângerea formulată oral se consemnează într-un proces-verbal de către organul care o primeşte. 7

BOROI Alexandru, NEGRUŢ Gina, Drept procesual penal, Hamangiu, 2017 pag. 448-449

5

În cazul în care plângerea este întocmită de către o persoană care locuieşte pe teritoriul României, cetăţean român, străin sau persoană fără cetăţenie, şi prin aceasta se sesizează săvârşirea unei infracţiuni pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, organul judiciar este obligat să primească plângerea şi să o transmită organului competent din ţara pe teritoriul căreia a fost comisă infracţiunea. Persoana care nu vorbeşte sau nu înţelege limba română poate depune plângerea în limba pe care o înţelege. Odată cu depunerea plângerii aceasta poate solicita ca, atunci când este citată, să primească şi o traducere a citaţiei. Plângerea greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent. 2. Denun țul. Denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni. Denunțul este supus, în esență, acelorași reguli aplicabile și plângerii, cu diferența că denunțul poate fi făcut doar personal, cu excepția persoanei care nu are capacitate deplină de exercițiu. Această formă de sesizare este, în principiu, voluntară, denunțarea fiind un drept, iar nu o obligație juridică, cu excepția situațiilor în care este obligatorie denunțarea (de exemplu, art. 266 C.pen. reglementează infracțiunea de nedenunțare). Nefiind parte în procesul penal, denunțătorul poate fi martor. 8 Denunțul trebuie să conțină aceleași date ca și plângerea, inclusiv semnătura denunțătorului. În cazul unui denunț incomplet formulat, organul de urmărire penală se poate sesiza din oficiu 9.

3. Sesizările făcute de persoane cu funcţii de conducere şi de alte persoane. Art. 291 C.proc.pen prevede obligativitatea sesizării de îndată a organului de urmărire penală cu privire la săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, despre care a luat cunoștință în exercitarea atribuțiilor de serviciu următoarele persoane: - orice persoană cu funcție de conducere în cadrul unei autorităţi a administraţiei publice sau în cadrul altor autorităţi publice, instituţii publice ori al altor persoane juridice de drept public; - orice persoană cu atribuţii de control; - orice persoană care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu de interes public.

8 9

V. Văduva în N. Volonciu, A.S. Uzlău, Codul de procedură penală comentat, ed a 3-a Hamangiu, 2017 p 836 V. Văduva în N. Volonciu, A.S. Uzlău, Codul de procedură penală comentat, ed a 3-a Hamangiu, 2017 p 837

6

Sesizarea obligatorie se apropie de denunțul obligatoriu, cu distincția că sesizarea devine obligatorie pentru o persoană prin prisma calității pe care o are și în legătură cu activitatea de serviciu pe care o desfășoară. 10 Constituie acte de sesizare a organelor de urmărire penală și procesele-verbale întocmite de către unele organe de constatare (art. 61 C.proc.pen) sau de comandanții de nave și aeronave (art. 62 C.proc.pen). 4. Sesizarea din oficiu. Organul de urmărire penală se sesizează din oficiu dacă află că s-a săvârşit o infracţiune pe orice altă cale decât plângere, denunț sau acte încheiate de organele de constatare. Organul de urmărire penală încheie, în acest caz, un proces-verbal de sesizare din oficiu. Infracțiunea flagrantă. Este flagrantă infracţiunea: - descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire; - infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de organele de ordine publică şi de siguranţă naţională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune. În cazul infracţiunii flagrante, organele de ordine publică şi siguranţă naţională întocmesc un proces-verbal, în care consemnează toate aspectele constatate şi activităţile desfăşurate, pe care îl înaintează de îndată organului de urmărire penală. Plângerile şi cererile prezentate în scris, corpul delict, precum şi obiectele şi înscrisurile ridicate cu ocazia constatării infracţiunii sunt puse la dispoziţia organului de urmărire penală. În cazul infracțiunii flagrante organul de urmărire penală este obligat să constate săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile.

EXAMINAREA SESIZĂRII La primirea sesizării, organul de urmărire penală procedează la verificarea competenţei sale, iar în cazul prevăzut la art. 58 alin. (3) înaintează procurorului cauza, împreună cu propunerea de trimitere a sesizării organului competent. În situaţia în care plângerea sau denunţul nu îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de lege ori descrierea faptei este incompletă ori neclară, se restituie pe cale administrativă petiţionarului, cu indicarea elementelor care lipsesc. Atunci când sesizarea îndeplineşte condiţiile legale de admisibilitate, dar din cuprinsul acesteia rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) C.proc.pen, organele de cercetare penală înaintează

10 V.

Văduva în N. Volonciu, A.S. Uzlău, Codul de procedură penală comentat, ed a 3-a Hamangiu, 2017 p 838

7

procurorului actele, împreună cu propunerea de clasare. În cazul în care procurorul apreciază propunerea întemeiată, dispune, prin ordonanţă, clasarea. MODURI SPECIALE DE SESIZARE Plângerea prealabilă. Plângerea prealabilă reprezintă modalitatea prin care, în cazul anumitor infracţiuni prevăzute de lege, persoana vătămată trebuie să sesizeze organul de urmărire penală competent, ca o condiţie pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. În aceste situaţii, lipsa plângerii prealabile sau retragerea ei înlătură răspunderea penală. Punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere. Prin excepţie de la principiul obligativităţii acţiunii penale, legiuitorul a prevăzut ca, pentru anumite infracţiuni, de regulă cu un grad redus de pericol social, tragerea la răspundere penală a infractorului să fie lăsată la aprecierea persoanei vătămate, punerea în mişcare a acţiunii penale fiind condiţionată de manifestarea expresă de voinţă a victimei. 11 Natura juridică a acestei instituţii este mixtă, ea este atât o instituţie de drept penal, cât şi o instituţie de drept procesual penal, fiind atât o cauză de pedepsibilitate (condiţie a tragerii la răspundere penală)atragerea răspunderii penale fiind condiţionată de existenţa acesteia, cât şi o condiţie de procedibilitate din punct de vedere procesual penal, deoarece numai existenţa ei determină declanşarea şi desfăşurarea procesului penal 12. Plângerea prealabilă nu reprezintă în sine un act de punere în mişcarea acţiunii penale, nefiind un act de inculpare prevăzut de lege. Titular al dreptului de a o pune în mișcare și de a dispune de acțiunea penală este , prin urmare, tot statul, iar nu persoana vătămată. Plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului, potrivit legii și trebuie să fie introdusă în termen de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei. Când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 3 luni curge de la data când reprezentantul său legal a aflat despre s ăvârşirea faptei. În cazul în care făptuitorul este reprezentantul legal al minorului sau unui incapabil termenul de 3 luni curge de la data numirii unui nou reprezentant legal. Plângerea prealabilă trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul petiţionarului ori, pentru persoane juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori convenţional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum şi indicarea făptuitorului şi a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute. Plângerea prealabilă se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să fie special, iar procura rămâne ataşată plângerii.

11

BOROI Alexandru, NEGRUŢ Gina, Drept procesual penal, Hamangiu, 2017 pag. 455 Alexandru, NEGRUŢ Gina, Drept procesual penal, Hamangiu, 2017 pag. 457

12 BOROI

8

Dacă este făcută în scris, aceasta trebuie semnată de persoana vătămată sau de mandatar. Plângerea prealabilă în formă electronică îndeplineşte condiţiile de formă numai dacă este certificată prin semnătură electronică, în conformitate cu ...