Temele de casă și motivația PDF

Preview

Summary

Temele de casă și motivaţia Delimitări conceptuale A fi motivat înseamnă a-ţi dori să faci ceva, să realizezi o anumită acţiune. O persoană care nu simte niciun impuls sau nicio inspiraţie de a acţiona este caracterizată ca nefiind motivată, în timp ce persoanele care sunt activate sau activează spr...

Description

Temele de casă și motivaţia Delimitări conceptuale A fi motivat înseamnă a-ţi dori să faci ceva, să realizezi o anumită acţiune. O persoană care nu simte niciun impuls sau nicio inspiraţie de a acţiona este caracterizată ca nefiind motivată, în timp ce persoanele care sunt activate sau activează spre atingerea unui anumit scop sunt considerate ca fiind motivate (Ryan și Deci, 2000). Motivaţia este considerată ca fiind centrul reglărilor biologice, cognitive şi sociale (Drugaş, 2006), fiind studiată după diverse modele, cum ar fi: modelul homeostazic (Zlate, 2009), conform căruia organismele sunt în echilibru, adică îşi păstrează aceeaşi stare, indiferent de modificările care apar în mediu, însă dacă acest echilibru nu este menţinut, persoana reacţionează astfel încât să ajungă la acea stare de stabilitate. Aceste modificări, în plan psihic sunt explicate prin apariţia unor trebuinţe cum ar fi hrană, apă, căldură (Cosmovici, 2005). Un alt model este cel propus de Freud şi anume modelul fizic de descărcare a energiei dar şi după modele cognitive, în acest caz vorbim despre anticiparea cognitivă. Nuttin defineşte motivaţia ca fiind “aspectul dinamic, al intrării în relaţie a subiectului cu lumea, orientarea activă a comportamentului său spre o categorie preferenţială de situaţii sau obiecte” (Nuttin, 1985 apud Zlate, 2009), iar datorită funcţiilor cognitive, aceasta devine o structură cognitiv-dinamică, acţiunea fiind orientată spre scopuri obiective, scopurile fiind cele care realizează această orientare, comportamentele fiind o activitate dirijată. Aspectele dinamice şi direcţionale ale comportamentelor, sunt desemnate de concepul general de motivaţie, care răspunde de orientarea spre o categorie de obiecte într-o mai mare măsură decât înspre o altă categorie. Motivaţia este cea care face ca învăţarea să se producă şi să se autosusţină, de asemenea ea este cea care dă energie, stimulează individul pentru noi experienţe de internalizare a valorilor. Roşca definea motivaţia ca fiind “totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conştientizate sau neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte”(Roşca, 1943, apud Zlate, 2009). Formele cele mai simple ale motivaţie sunt înnăscute, adică îi sunt date omului încă de la naştere. Nu toate însă. Formele cele mai complexe se dezvoltă pe parcursul vieţii, acestea fiind în strânsă legătură cu necesităţile individului, dar şi cu particularităţile mediului. Atunci când stimulările externe, vor acţiona în mod repetat asupra persoanei şi îi vor satisface

nevoile, vor fi preluate, interiorizate, asimilate şi transformate în condiţii interne (Zlate, 2009). Taylor vorbeşte despre motivaţia raţional economică, conform căreia angajaţii, cu cât vor primi salarii mai mari cu atât vor munci mai mult iar performanţa se va limita la oboseală. În acelaşi timp oamenii muncesc nu numai pentru partea economică ci şi pentru a-şi îndeplini anumite nevoi şi anume cele sociale. Autorul pune un accent deosebit asupra factorilor motivaţiei intrinseci. Motivaţia intrinsecă se referă la dorinţa individului de a cunoaşte, de a învăţa, de a căuta noul, dorinţa de provocare, toate acestea fiind realizate datorită faptului că produc plăcere, satisfacţie. Motivaţia intrinsecă nu produce saturaţie (Drugaş, 2006). Motivele explică de ce un individ se angajează într-o activitate şi ce anume îl ghidează spre un obiectiv, acestea fiind instabile. De asemenea, este realizată o analiză a costurilor şi a beneficiilor în funcţie de conţinutul, condiţiile şi cursul activităţii. Legate şi derivate din motive sunt obiectivele, care explică acţiunile executate într-o activitate şi îi determină acesteia carecterul şi direcţia (Allen, 2009).

Funcţiile motivaţiei Principalele funcţii ale motivaţiei, după psihologul Mielu Zlate sunt: 

Funcţia de activare internă difuză şi de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau psihologic - în această etapă, dominantă este starea de necesitate, însă acest lucru nu determină acţiunea. Este funcţia trebuinţelor care se declanşează intern, sunt continuate printr-o agitaţie crescândă, persoanele resimţind acest lucru datorită încordărilor interne pe care le resimte şi se finalizează în momentul în care necesităţile sunt satisfăcute.



Funcţia de mobil sau de factor declanşator al acţiunilor efective - această funcţie este specifică motivului (Zlate, 2009). Motivul fiind fenomenul psihic care are rol în dezlanţuirea, schimbarea şi orientarea comportamentului, adică cauza principală (cauză internă) a unui comportament (Cosmovici, 2005), ele formându-se pe parcursul vieţii, datorită interacţiunilor existente dintre individ şi mediu (Creţu, 2001). În această fază are loc declanşarea acţiunii.



Funcţia de autoreglare a conduitei-în această etapă comportamentului îi este oferit un caracter activ şi selectiv (Zlate, 2009).

Structura motivaţiei 1. Trebuinţele-lipsă, deficit, dorinţa de a obţine anumite lucruri, de a avea anumite rezultate (Zlate, 2009) şi care sunt resimţite de către individ numai atunci când ating o anumită intensitate şi dacă subiectul identifică criteriile necesare satisfacerii lor în mediu (Creţu,2001). Vorbim despre trebuinţe fiziologice atunci când acestea rezultă din interacţiunea individului cu mediul, presupunând schimbări biochimice ale corpului, care ajută persoana săşi păstreze echilibrul intern (Drugaş, 2006) şi trebuinţe psihologice, acestea referindu-se la interacţiunea cu situaţiile semnificative ale lumii. În funcţie de momentul în care trebuinţele apar şi de conţinutul acestora, pot fi grupate în trebuinţe primare (cele care sunt înnăscute, asigurând integritatea fizică a organismului), acestea fiind comune oamenilor şi animalelor şi trebuinţe secundare (care se formează pe durata vieţii, acestea având rolul de a asigura integritatea psihică şi socială a individului (Zlate, 2009). Trebuinţele conţin două faze importante şi anume, momentul în care are loc creşterea tensiunii, datorată apropierii de momentul satisfacerii acesteia, Hull şi Tolman, denumesc acest fenomen “gradientul scopului” şi vorbim de asemenea, de momentul în care are loc reducerea tensiunii (Drugaş, 2006). 2. Impulsul sau propensiunea - se manifestă prin stări de excitabilitate accentuată a unor centri nervoşi, resimţită de individ prin stări de tensiune. Apare împreună cu trebuinţa, aceasta realizându-se datorită impulsului. Impulsul se referă la partea procesuală a trebuinţei pe când trebuinţa se referă la partea de conţinut. Acestea nu pot fi separate, ele fiind componente ale aceluiaşi proces. 3. Dorinţa - activare emoţională. Învăţăm încă de la naştere, să recunoaştem din mediul în care trăim, acele obiecte care ne satisfac nevoile iar atunci când vom fi în prezenţa lor, vom simţi nevoia să ne apropiem de acestea. Astfel vom învăţa care anume sunt obiectele cu valenţă pozitivă, dar şi cele cu valenţă negativă. Dat fiind faptul că, pe parcursul vieţii fiecare individ acumulează o anumită experienţă, diferită de la individ la individ, un obiect poate avea valenţe diferite şi în consecinţă şi comportamentul va fi diferit. În funcţie de probabilitatea şi de posibilitatea de obţinere a obiectului, dorinţa poate avea coloraturi afective diferite. 4. Intenţia-trecerea de la motiv la scop, intenţia căpătând astfel un caracter direcţional.

5. Scopul-se referă la schema mintală a rezultatului pe care ni-l dorim. În cazul în care nu reuşim să obţinem rezultatul aşteptat, tensiunea pe care individul o simte este menţinută, sub formă de impuls. 6. Interesul-se referă la tendinţa de a da atenţie obiectelor, scopurilor şi pesoanelor, tendinţa de a te simţi atras dar şi satisfăcut de acestea. 7. Aspiraţia-vorbim de aspiraţie atunci când dorim să obţinem rezultate mai mari decât cele pe care deja le-am atins (Drugaş, 2006). 8. Idealul-se referă la proiectarea prin imagini şi idei a ceea ce individul işi doreşte, îşi propune să devină, pornind de la posibilităţile prezente pe care le are la dispoziţie (Creţu, 2001).

Motivaţia intrinsecă versus motivaţia extrinsecă Motivaţia intrinsecă este poate unul dintre cele mai importante fenomene care explică aspectul, potenţialul pozitiv al omului, capacitatea şi dorinţa sa de a căuta noul şi provocatorul şi de a-şi utiliza abilităţile pentru a învăţa (Drugaş, 2006). Astfel motivaţia intrinsecă este definită ca o activitate care produce satisfacţii inerente, mai degrabă decât unele consecinţe separabile. Acest construct descrie înclinaţia naturală spre asimilare, măiestrie, interes spontan şi explorare care este atât de esenţială pentru dezvoltarea cognitivă şi socială şi care reprezintă o sursă principală de bucurie şi vitalitate pe tot parcursul vieţii (Ryan și Deci, 2000). Motivaţia intrinsecă nu atinge saturaţia dat fiind faptul că aceasta produce în sine satisfacţie (Drugaş, 2006). Motivaţia intrinsecă nu este singura formă a motivaţie, dar este una omniprezentă şi foarte importantă. Încă de la naştere oamenii prin constituţia lor naturală, sunt creaturi active, curioase şi jucăuşe, dorindu-şi în permanenţă să înveţe şi să exploreze. Această tendinţă motivaţională este un element critic în dezvoltarea cognitivă, socială şi psihică, deoarece prin interesele inerente acesteia, persoana se dezvoltă în cunoştinţe şi deprinderi. Înclinaţia spre noutate, spre asimilare şi dorinţa de a aplica creativ cunoştinţele noastre nu se limitează la copilărie însă este o caracteristică importantă a naturii umane care afectează performanţa, persistenţa şi starea de bine (Ryan, 2000). Una dintre formele motivaţiei intrinseci se referă la motivaţia cognitivă, care are ca şi element central curiozitatea. Curiozitatea poate fi defintită ca o activitate, care nu are o finalitate imediată, de a căuta informaţii noi (Drugaş, 2006).

Deşi motivaţia intrinsecă este în mod clar un tip important de motivaţie, în cele mai multe activităţii însă, oamenii nu sunt motivaţi intrinsec. Acest lucru se întâmplă în special după copilăria timpurie când cerinţele sociale şi rolurile solicită indivizilor asumarea unor responsabilităţi pentru unele activităţii non-intrinseci, roluri care duc oarecum la reducerea acesteia (Ryan și Deci, 2000). Motivaţia extrinsecă este un construct care face referire la activităţile realizate cu scopul de a obţine unele rezultate separabile. Aceasta se află oarecum în contrast cu motivaţia intrinsecă, care presupune a realiza o activitate pentru a te bucura de acesta, mai degrabă decât valoarea sa instrumentală (Ryan și Deci, 2000). În cele mai multe dintre activităţi persoana este iniţial motivată extrinsec, însă pe parcurs ea se toate transforma într-o activitate care poate motiva intrinsec individul. De asemenea, pot exista situaţii în care individul să fie motivat de realizarea unei activităţii, atât intrinsec cât şi extrinsec (Golu, 2005). Oamenii sunt motivaţi intrinsec pentru anumite activităţi şi nu pentru toate, la fel cum, nu toată lumea este motivată intrinsec pentru aceiaşi categorie de sarcină sau activitate (Ryan și Deci, 2000). Din punct de vedere al eficienţei, vorbind în acest caz despre performanţă, consum de energie şi timp, motivaţia intrinsecă este superioară motivaţiei extrinseci, deoarece motivaţia extrinsecă se realizează sub semnul unei solicitări şi condiţionări externe, persoana neavând o plăcere interioară şi depunând un efort intens de mobilizare voluntară interioară (Golu, 2005). Motivația internă școlară presupune ca elevul să se bucure de ceea ce învață la școală și caută să facă sarcini tot mai provocatoare. Cercetările arată că motivația internă este direct legată de performanțele copilului (Bernard, 2013). Pentru o serie de motive, care nu sunt încă deplin înțelese, mulți elevi au tendința de a amâna sarcinile academice (Steel, 2007). Procrastinarea presupune a întârzâia îndeplinirea unei sarcini, până când persoana experimentează distres pentru că nu a efectuat activitatea (Solomon și Rohblum, 1988, apud Katz, Eilot și Nevo, 2013). Procrastinarea este foarte des întâlnită în domeniul academic. Copilul conștiincios, cu performanțe foarte bune, va accepta o anumită cantitate de teme, pe când cel cu performanțe sub nivelul potențialului va amâna mereu acest tip de activități. Toți copiii însă vor încerca să scape de temele pentru acasă (Bernard, 2013). Oarecum surprinzător, având în vedere importanța temelor în viața elevilor, puține studii s-au concentrat în mod explicit pe motivele pentru care aceștia nu sunt motivați să își realizeze sarcinile la timp (Cooper, 1989; Trautwein și Köller, 2003; Wagner, Schober, și Spiel, 2008; Wagner și Spiel, 2002; Warton, 2001; apud Trautwein și Ludtke, 2009).

Bernard (2013) subliniază faptul că ceea ce i se spune copilului înainte, în timpul și după ce și-a terminat sau nu temele, afectează în mod dramatic motivația și performanțele acestuia. Ca diferențe individuale între elevi, în ceea ce privește tema de casă, regăsim motivația de a facem temele dar și preferințe specifice cu privire la când, unde și cum preferă să le facă (Hong și Milgram, 2000, apud Rowell și Hong, 2002). Trautwein și Ludtke (2009) subliniază că motivația pentru temele de casă și efortul depus în realizarea acestora este afectat de caracteristicile temelor. Pentru ca temele să fie realizate corespunzător, sarcinile trebuie să fie selectate atent, interesante și adecvate vârstei. Bernard (2013) subliniază că studiile indică faptul că performanțele mai ridicate pot fi asociate cu temele pentru acasă atunci când acestea sunt: 1. notate sau comentate 2. conțin comentarii pozitive 3. sunt urmate de încurajări sau penalizări 4. sunt verificate de părinți In studiul realizat de Hong, Tomoff, și colab. (2000, apud Rowell și Hong, 2002) s-a observat că atunci când grupul de control și grupul experimental au fost comparate după intervenție, elevii care au fost expuși la intervenție au început să realizeze mai bine temele de casă. Ei au avut o motivație mai puternică și o atitudine mai pozitivă față de realizarea temelor. Sursele de motivare pot fi multiple: automotivarea, motivarea din partea părinților, motivarea din partea profesorului. Sursele de motivare și puterea motivației (promptitudine, persistență) explică activarea inițială a procesului de începere a temelor de casă. Este important locul unde se fac temele, ora, zgomotul din încăpere (e nevoie de liniște), temperatura din încăpere dar și prezența unor alte persoane în încăpere (de exemplu colegii) (Rowell și Hong, 2002). Pentru a fi un bun motivator pentru copil, adultul (părintele sau profesorul) trebuie să fie echipat cu două tipuri de metode motivaționale. Se folosește unul din seturi, metodele pentru motivația intrinsecă, atunci când copilul învață cu plăcere anumite lucruri, și alt set de metode, cele pentru motivația extrinsecă, atunci când copilului nu îi place ce are de făcut (Bernard, 2013).

Pentru a înțelege cele două tipuri de metode motivaționale este important să subliniem diferența dintre motivația intrinsecă și cea extrinsecă, în ceea ce privește activitatea școlară a elevului. Motivația intrinsecă se manifestă atunci când copilul își dorește să lucreze sarcinile școlare din plăcere. Acest tip de motivație este dat de motivația extrinsecă. Motivația extrinsecă se manifestă atunci când copilul își face temele pentru că va fi răsplătit după aceasta sau pentru că va fi pedepsit dacă nu și le face (Bernard, 2013). Döpfner, Schürmann și Frölich (2006) subliniază că temele sunt percepute de majoritatea copiilor ca niște obligații supărătoare, sunt frustrați atunci când greșesc și au mai puțin timp pentru joacă. Din aceste motive, este ușor de înțeles că majoritatea copiilor nu au dispoziția necesară efectuării temelor și încearcă să amâne această situație cât de mult posibil sau chiar să o evite. Consecințele pozitive ale efectuării corespunzătoare a temelor sunt mai greu vizibile, mai ales la copiii mai mici, notele primite la școală reprezentând o întărire cu valoare redusă pentru copil. La această vârstă predomină motivația extrinsecă și nu cea intrinsecă. De regulă, copilul nu are motivație intrinsecă pentru toate materiile. Cel mai probabil are o motivație internă la anumite materii, dar are nevoie să fie motivat extern la altele. Metodele pentru motivația intrinsecă se utilizează atunci când copilul este interesat de ceea ce are de făcut, când manifestă dorință în realizarea sarcinii și când calitatea și creativitatea, în locul cantității, primează. Metodele pentru motivația extrinsecă sunt necesare atunci când copilul are un interes scăzut sau este dezinteresat cu privire la subiect, când crede că are puține șanse să rezolve tema sau sarcina cu succes, când școala, în sine, este percepută de copil ca fiind plictisitoare și când cantitatea este rezultatul așteptat de copil (Bernard, 2013). Copiii cu motivație intrinsecă au două tipuri de atitudini. În primul rând, copilul se percepe ca având șanse de reușită în ceea ce face. În al doilea rând, copilul percepe controlul propriu asupra stilului de învățare. În loc să simtă că trebuie să realizeze sarcinile într-un anume fel, așa cum i s-a spus de către profesor sau de către părinte, simte că poate decide singur cum să realizeze sarcina și cu cine va lucra (Bernard, 2013)....